Genocidul uitat din Namibia, dezgropat prin arheologie criminalistică

În Namibia a avut loc unul dintre primele genociduri ale secolului al XX-lea. Între 1904 și 1908, zeci de mii de oameni din comunitățile Ovaherero și Nama au fost uciși sub dominația colonială germană.

În ciuda amplorii acestor evenimente, moștenirea materială și umană a acestui genocid este mai puțin înțeleasă decât cea a atrocităților ulterioare. Există relatări istorice, însă acestea sunt adesea incomplete sau influențate de perspectivele și prioritățile perioadei coloniale în care au fost produse.

Peisajele din Namibia care mărturisesc această violență există și astăzi, dar sunt supuse unei presiuni tot mai mari din cauza extinderii urbane, dezvoltării infrastructurii și schimbărilor de mediu. Cercetările arheologice joacă un rol esențial în documentarea și protejarea acestui patrimoniu.

Centrul de Arheologie al Universității din Huddersfield, în colaborare cu reprezentanți ai comunităților locale, grupurile de cercetare Forensic Architecture și Forensis, precum și Muzeul Genocidului din Swakopmund, a desfășurat cercetări de teren în Namibia pe parcursul a două sezoane (2023 și 2025). Activitatea s-a concentrat asupra siturilor asociate lagărelor de concentrare coloniale germane din Swakopmund și Lüderitz.

Folosind metode criminalistice, proiectul urmărește localizarea, documentarea și protejarea locurilor de înhumare asociate genocidului. Scopul este de a demonstra modul în care arheologia poate confirma evenimente istorice, poate furniza dovezi fizice, poate sprijini comemorarea și poate consolida revendicările privind despăgubirile.

Cercetarea combină studiul arhivelor cu metode de teren precum: cartografiere GIS (cartografiere și analiză spațială computerizată a datelor arheologice), prospecțiune pedestră (inspecția sistematică la sol a elementelor arheologice vizibile), radar de penetrare a solului (o tehnică geofizică ce utilizează unde radar pentru a detecta structuri îngropate fără excavare), măsurători GPS, imagini realizate cu drone și săpături țintite.

În mod esențial, proiectul implică o colaborare strânsă cu comunitățile Ovaherero și Nama. Prioritățile acestora au modelat cercetarea și discuțiile privind protejarea siturilor.

Siturile aflate în pericol

Între 1905 și 1907, autoritățile coloniale germane au înființat mai multe lagăre de concentrare în Lüderitz, inclusiv notoriul lagăr de pe Insula Rechinilor (Shark Island). Prizonierii Ovaherero și Nama au fost obligați să muncească în condiții de sclavie la construirea liniilor de cale ferată și la extinderea portului, în condiții extrem de dure.

Pentru mulți dintre ei, aceasta a fost practic o condamnare la moarte. Sursele istorice sugerează că până la 4.000 de prizonieri au murit pe Insula Rechinilor, însă locurile de odihnă finală ale majorității victimelor rămân necunoscute. Documentele scrise și tradițiile orale indică faptul că multe dintre trupuri nu au fost îngropate oficial, ci au fost aruncate în Oceanul Atlantic.

La Golful Radford, în apropierea unui memorial dedicat victimelor, mai multe movile de nisip sunt considerate a marca morminte asociate lagărelor, unele dintre acestea fiind suspectate că ascund gropi comune. În colaborare cu Forensic Architecture, utilizând tehnici de fotocartografiere și metode criminalistice, au fost identificate anomalii subterane compatibile cu existența unor morminte sub mai multe dintre aceste formațiuni. Cel puțin una dintre aceste anomalii oferă indicii semnificative privind prezența unei gropi comune.

Rezultatele oferă primele dovezi științifice care susțin relatările orale privind practicile de înhumare din Lüderitz. Totuși, situl este extrem de vulnerabil din cauza eroziunii provocate de vânt și nisip. De asemenea, este amenințat de un proiect planificat de infrastructură de coastă. Fără intervenție, importantele dovezi fizice care au supraviețuit și oportunitatea de comemorare vor fi pierdute.

Între timp, investigațiile recente din Swakopmund, cândva un centru al activității coloniale germane, au scos la iveală amploarea și fragilitatea unui alt peisaj funerar. În fostul cimitir al muncitorilor sclavi din Kramersdorf, mii de victime Ovaherero și Nama au fost îngropate în morminte puțin adânci și nemarcate. Aceste locuri sunt acum amenințate de dezvoltarea rezidențială, precum și de deteriorările cauzate de vehicule și pietoni.

Una dintre cele mai importante descoperiri este amploarea înhumărilor nemarcate din acest sit. Indicatori de mediu subtili, în special grupările de vegetație care formează modele distincte, s-au dovedit esențiali pentru identificarea amplasamentelor mormintelor. Aceste modele reflectă modificări ale compoziției solului asociate înhumării, permițând cartografierea mormintelor chiar și în lipsa unor marcaje vizibile.

Datele geofizice au confirmat existența a numeroase anomalii subterane compatibile cu morminte, inclusiv unele aflate direct sub trasee moderne utilizate de vehicule. Acest lucru face ca problema conservării să fie una urgentă: aceste rămășițe ascunse sunt deja deteriorate.

Într-o locație unde eroziunea a scos la iveală un sicriu, s-a considerat necesară o săpătură țintită pentru a verifica observațiile inițiale.

Excavarea a fost realizată manual, solul fiind cernut, iar rămășițele umane lăsate neatinse. Odată identificate, documentarea a fost oprită, iar mormântul a fost reumplut cu respect, reconstruindu-se deasupra lui o movilă protectoare de nisip.

Liderii comunităților au fost prezenți pe tot parcursul procesului. Ei au oficiat ceremonii, au monitorizat lucrările și au ghidat deciziile privind modul în care trebuia tratat mormântul. Acesta a fost un aspect important al proiectului, deoarece nu este vorba doar despre situri arheologice, ci despre morminte ancestrale. Pentru mulți participanți, această activitate a reprezentat primul contact direct cu rămășițele fizice ale celor care au murit în lagăre.

Viitorul comemorării

Dincolo de activitatea de teren, proiectul contribuie la eforturi mai ample de a asigura o recunoaștere mai largă a genocidului din Namibia. Implicarea publicului reprezintă o componentă esențială a acestui proces.

Muzeul Genocidului din Swakopmund, fondat în 2015 de Laidlaw Peringanda, a cărui străbunică a supraviețuit lagărului din Swakopmund, joacă un rol important în prezentarea acestei istorii. Recunoscut oficial de guvernul Namibiei în 2019, muzeul a obținut recent finanțare pentru extinderea spațiului expozițional, ca răspuns la creșterea numărului de vizitatori.

Cu sprijinul Centrului de Arheologie din Huddersfield, expozițiile au fost reproiectate și urmează să fie inaugurate de Ziua Comemorării Genocidului, recunoscută oficial în Namibia, la 28 mai 2026.

Dovezile arheologice oferă un tip diferit de mărturie față de sursele scrise sau orale. Ele confirmă existența mormintelor, dezvăluie starea acestora și demonstrează amploarea lor. De asemenea, pot scoate la lumină diferențele dintre documentele oficiale și realitatea din teren.

În Namibia, aceste dovezi au implicații care depășesc simpla înțelegere istorică. Ele contribuie la dezbaterile în curs privind moștenirile colonialismului, despăgubirile și responsabilitatea istorică — chestiuni care rămân încă nerezolvate.

Prin aducerea la lumină a urmelor materiale ale genocidului, această abordare de arheologie criminalistică poate consolida fundamentul acestor discuții. Ea asigură că trecutul nu este doar documentat, ci și recunoscut, protejat și asumat.

-----

Autori: William Mitchell, lector universitar de Arheologie, Universitatea din Huddersfield; Kevin Colls, lector, Centrul de Arheologie, Universitatea din Huddersfield.

Articol publicat inițial pe site-ul The Conversation (engleză) sub licență Creative Commons.

_{Foto
sus: Etnici Ovaherero și Nama, în lanțuri, în timpul genocidului
din Namibia (© Wikimedia
Commons)}