Genocidul din Rwanda: povestea unui măcel  VIDEO jpeg

Genocidul din Rwanda: povestea unui măcel VIDEO

📁 Al Doilea Război Mondial
Autor: Viorel Cruceanu

Omenirea descinde, periodic, in "cele mai sumbre vremuri ale barbariei"1, cum spune academicianul Camil Muresanu. Asa s-a intamplat si in Rwanda, un colt de paradis din regiunea "Marilor Lacuri" (estul Africii), in perioada 6 aprilie-4 iulie 1994. Atunci, "tara celor 1000 de coline" s-a transformat in "infernul celor 1000 de coline". Politica etnicista a unui regim dictatorial (provenit din etnia dominanta, hutu) a generat ultimul genocid al secolului al XX-lea (in dauna etniei minoritare, tutsi). Dezlantuirea instinctelor primare dovedea ca faimosul dicton "homo homini lupus est" putea fi verificat. Aceasta, cu atat mai mult, cu cat, fenomenul a beneficiat si de un indubitabil determinism istoric. 

Scurta istorie a etniilor din Rwanda

Cei mai vechi locuitori ai Rwandei sunt pigmeii, numiti twa (ce reprezinta doar 1% din populatie). Modul lor de viata este preistoric, avand ca indeletniciri vanatul, olaritul si artizanatul. Analfabeti si supusi muncilor servile ei sunt dispretuiti atat de hutu cat si de tutsi. Peste aceasta populatie ancestrala s-au suprapus, spre sfarsitul primului mileniu al erei crestine, valurile de migratori bantu, venite din vestul Africii (din zona cuprinsa intre fluviul Niger si lacul Ciad). Populatiile bantu practicau agricultura si stapaneau tehnica metalurgiei fierului. O ramura a acestor migratori (ce au colonizat Africa de la Ecuator pana in sudul continentului) s-a asezat in regiunea "Marilor Lacuri". Aici, noii sositi au devenit sedentari, intrand in istorie sub numele de hutu. Linistea acestor oameni (bantu inseamna tocmai "om") a fost tulburata de venirea altor migratori (secolele XV-XVII). Este vorba de triburile tutsi, "pastori de tip etiopid"2, ce ieseau in evidenta prin tenul mai deschis si talia longilina, ei atingand frecvent inaltimea de doi metri. Alungati de seceta si de terenurile aride din nord, tutsi si-au insotit cirezile de animale pana in Rwanda, "o tara de vis"3, acoperita de "paduri si pasuni, dar si cu un climat bland, indulcit de altitudine"4.

Pastrand traditia razboinica a triburilor pastorale, tutsi au subordonat populatiile twa si hutu. Deoarece in Africa izvoarele epigrafice lipsesc, nu stim daca migratia tutsi a fost insotita de violente. Cert este ca traditia orala nu retine, in memoria sa foarte vie, amintirea vreunui conflict sangeros. De aceea, inclinam sa credem ca intre hutu si tutsi s-au stabilit, inca de la inceput, norme de convietuire pasnica. Liantul intre cele doua comunitati a fost asigurat de vitele cornute aduse de tutsi. Dar, indeletnicirile complementare au favorizat aplicarea unui "contract social" sui-generis.

Astfel, proprietarul tutsi de vite, numit shebuja, a arendat animalele cultivatorilor hutu. Trebuie precizat ca prezenta turmelor de vite a revolutionat modul de viata al hutu. Pe de o parte, consumul de carne a determinat o neta ameliorare a regimului alimentar. Pe de alta parte, dejectiile cornutelor au fost folosite ca ingrasamant natural. S-a obtinut o fertilitate sporita a solului ce a condus la "un formidabil avant economic in secolele XVI-XVIII"5.

Este usor de inteles ca noile realitati au asigurat proprietarului de animale o pozitie privilegiata in societate. Dar si arendasul hutu, numit umugaragu, a beneficiat la randul sau. intretinerea uneia sau mai multor vite era si "un semn evident de ascensiune sociala"6.

Piramida sociala si rasturnarea ei tarzie

Pe baza acestor intelegeri s-a constituit o piramida sociala avand ca baza majoritatea hutu. Palierele superioare reveneau aristocratiei tutsi, alcatuita din:sefii turmelor de animale, sefii colinelor (deci, ai terenurilor agricole) si sefii militari. in varful piramidei se afla regele, mwami, care domnea in chip absolutist si a carui putere divina era simbolizata de tamburul regal Kalinga (stropit cu sange de bivol si in fata caruia focul ardea atat ziua cat si noaptea).

Acest sistem a functionat fara fisuri, timp de trei secole. Abia in anii postbelici, odata cu afirmarea miscarii de emancipare hutu, contractul a fost denuntat si considerat ubuhake, adica servitute;la fel, obligatiile hutu si-au pierdut functia sociala fiind apreciate drept umilitoare akazi (corvezi)7.

Se poate constata, din randurile de mai sus, o preeminenta tutsi cel putin in domeniile economic si politic. insa, sub aspect cultural tutsi au fost practic asimilati. Astfel, ei au adoptat credintele si dansurile hutu si, mai ales, limba acestora, kinyarwanda. Facand o radiografie a raporturilor interetnice din Rwanda, marele africanist Basil Davidson insista pe faptul ca "timp de secole inaintea invaziei europene, hutu si tutsi traiau in perfecta armonie"8. Ei "au edificat o societate in care drepturile si obligatiile unora si altora erau respectate mutual"9. Mai mult, subliniaza B. Davidson, "cele doua comunitati au impartit aceeasi viata, depinzand una de alta, fara sentimentul superioritatii si inferioritatii"10. Aprecierile lui Davidson, impartasite si de alti africanisti, infirma interpretarea facila, dar cea mai uzitata, a urii atavice dintre hutu si tutsi. in realitate, demonii dezbinarii etnice au fost provocati de prezenta coloniala europeana:germana, intre 1894 si 1916, si belgiana, din 1916 pana la independenta din 1962. Ca pretutindeni in Africa, europenii au colportat si in Rwanda prejudecatile lor rasiale. Aici ei au "aclimatizat"  teoriile lui Gobineau (autorul faimosului Eseu asupra inegalitatii dintre rasele umane) descoperind, subit, flagrante diferente intre hutu si tutsi. Iata cum descrie universitarul burundez, Gabriel Mpozagara, impactul segregationist indus de germani si, apoi, belgieni:"minoritarii tutsi erau considerati mai inteligenti si mai indreptatiti sa conduca datorita trasaturilor lor caucaziene, in timp ce hutu, cu aspect pronuntat negroid, erau considerati mai putin inteligenti si mai putin dotati"11. Prin urmare, subliniaza si africanistul Gérard Prunier, decenii la rand, hutu "s-au infundat intr-un complex al inferioritatii"12, ce a provocat evidente sechele psihologice populatiei majoritare.

O ura perpetuata

Manifestarile modelului segregationist au culminat in anii interbelici, cand etnicii tutsi au cooperat la buna functionare a administratiei indirecte, promovate de belgieni (dupa exemplul britanic). Abia acum ei se comporta ca o casta aristocratica, privilegiile politice si economice apartinandu-le in exclusivitate. Normele impuse de stapanii europeni au facut ca hutu "sa vegeteze"13, in timp ce monopolul tutsi parea "fixat pentru eternitate"14.

Situatia s-a complicat si mai mult dupa cel de-al doilea razboi mondial. Colegiul de la Nyanza, pepiniera tinerelor cadre tutsi, s-a transformat intr-un veritabil focar contestatar. Spiritul de fronda a fost alimentat de vecinatatea coloniilor engleze Kenya, Uganda si Tanganyika (ce faceau pasi uriasi pe calea emanciparii) precum si de efervescenta din Congo belgian. Printr-o asemenea atitudine, liderii tutsi "apareau in ochii strainatatii ca adevaratii nationalisti din teritoriu"15. Paternalismul puterii tutelare era pus la o incercare decisiva. Astfel, in loc sa examineze cu seriozitate contestatia tutsi, belgienii au considerat-o drept un capriciu al unor rasfatati. Si au gasit si antidotul:modificarea regulilor jocului prin seducerea populatiei hutu, chemata, inopinat, sa-si asume un rol la care nici nu ar fi indraznit sa viseze.

Cerintele democratice ale majoritatii hutu

Lumea profunda hutu incepuse, la randul sau, sa se miste. Datorita misiunilor catolice belgiene a capatat contur si o elita hutu, formata exclusiv in domeniul ecleziastic. La acesti slujitori ai credintei crestine, iesiti de pe bancile Seminarului de la Kabgayi, s-au manifestat primele frustrari, transferate treptat si masei amorfe majoritare. Trezirea uriasului adormit hutu s-a produs prin calculul politic al puterii tutelare. Printr-o propaganda abila, sentimentul de marginalizare al hutu-84% din populatie-a fost canalizat catre o rabufnire crescanda de ura impotriva minoritarilor tutsi. Intrarea majoritarilor in scena s-a realizat prin Manifestul Bahutu (24 martie 1957, redactat de noua ecleziasti in frunte cu Grégoire Kayibanda). Documentul cerea:"o reala democratizare la toate nivelurile, vot universal, monarhie constitutionala si transferul gradual al puterii majoritatii hutu"16. Ca o speranta a satisfacerii cerintelor din manifest, se exprima increderea hutu in Belgia, solicitandu-se prelungirea tutelei cu minimum 5-7 ani. Tot sub obladuirea Belgiei, s-a trecut si la organizarea politica a hutu. Astfel, au aparut mai multe formatiuni, cea mai importanta fiind "Miscarea Sociala Hutu", creata in iunie 1957, de G. Kayibanda, si transformata, in toamna lui 1959, in "Partidul Miscarii de Emancipare Hutu" (Parmehutu).

Simtind pericolul unei revolte hutu, regele tutsi Mutara III a convocat un grup de studiu, alcatuit pe criterii paritare, menit sa contribuie la limpezirea raporturilor sociale din tara. in cadrul dezbaterilor, politicianul hutu Joseph Gitera, fondatorul "Asociatiei pentru promovarea sociala de masa" (Aprosoma), a reiterat cerintele din Manifest. Reprezentantii tutsi au ignorat aceste pozitii, insistand pe acordarea neconditionata a independentei. in ciuda divergentelor etalate, regele a concluzionat, la finalul a trei luni de dezbateri, ca "in Rwanda nu exista o problema hutu-tutsi"17.

Totusi, preocupat de gasirea unei solutii politice, mwami Mutara III (ce domnea din 1931) a efectuat, in toamna lui 1958, un turneu de informare in Belgia, Danemarca si RFG (intentionand si o vizita in SUA). Istoricul rwandez Alexis Kagamé reliefeaza utilitatea voiajului, deoarece mwami a inteles acum ca "Rwanda nu mai poate fi guvernata dupa moda straveche"18. Din nefericire, Mutara nu a avut timp sa aplice invatamintele insusite in Europa. La 25 iulie 1959, el se afla la Usumbura (astazi Bujumbura, capitala Republicii Burundi), unde era sediul inaltului Rezident General belgian al teritoriilor Ruanda-Urundi (dupa numele oficial din acel moment). in timpul unei audiente, cu un grup de senegalezi, regelui i s-a facut rau. Monarhul a parasit sala pentru a-si consulta medicul personal, belgianul Julien Vyncke. Istoricul A. Kagamé citeaza un infirmier congolez, martor al evenimentului, care a declarat ca mwami a murit dupa o injectie cu antibiotic, facuta de Vyncke. Criza regelui incepuse cu o paralizie faciala, insotita de o transpiratie abundenta, simptome ale unei hemoragii cerebrale. Medicul belgian, spune A. Kagamé, a incercat sa ia masuri energice, dar Mutara nu a mai putut fi salvat19. Imediat, pe fondul suspiciunii generale, s-a raspandit zvonul ca regele a fost otravit de belgieni. Aristocratia tutsi a reactionat sfidator. Fara a mai consulta administratia tutelara, ea a desemnat ca mwami pe fratele mai mic al defunctului, incoronat sub numele de Kigeri V (Kigeli V). Belgienii s-au simtit ofensati. Prin urmare, puntile de legatura dintre cele doua parti au fost definitiv taiate.

Rascoala populara a populatiei hutu

De agravarea conflictului Belgia-tutsi au profitat liderii hutu care au declansat, la 1 noiembrie 1959, o rascoala populara de amploare, considerata drept o veritabila "Jacqueria africana"20. Izbucnita in regiunea Gitarama (centrul tarii), care era fieful partidului Parmehutu, ea s-a extins pe parcursul a cincisprezece zile in regiunile vestice si, apoi, nordice, unde a atins apogeul. Rasculatii hutu au dat foc asezarilor tutsi, le-au distrus bunurile si le-au masacrat familiile. Mai mult, barbatilor tutsi capturati li s-a aplicat o metoda barbara:amputarea picioarelor de la genunchi pentru a fi mai putin... inalti! Rascoala, considerata de liderii hutu drept o revolutie, a permis preluarea puterii de catre populatia majoritara. Monarhia a fost abolita si s-a proclamat Republica (devenita independenta, la 1 iulie 1962, sub conducerea lui G. Kayibanda).

Un pogrom de 5 ani:1959-1964

Timp de cinci ani pogromul anti-tutsi a continuat. in aceasta perioada, ponderea tutsi a scazut de la 15%, la doar 9% din populatie. Un asemenea declin demografic sugereaza ca numarul victimelor s-a ridicat la cateva zeci de mii;de asemenea, peste 100.000 de tutsi s-au refugiat in tarile vecine:Congo Kinshasa, Burundi, Tanzania si, mai ales, Uganda. Asa s-a asigurat, cu larga complicitate a Belgiei, instaurarea unui regim etnocratic in Rwanda (caz unic, chiar si in Africa!).

Multimea refugiatilor din Uganda (aproape 80.000) a transformat aceasta tara in sanctuarul contestatiei tutsi din exil. Aici, descendentii victimelor evenimentelor din 1959-1964 au constituit, in 1987, Frontul Patriotic Rwandez (FPR), ce si-a propus inlaturarea regimului de la Kigali prin lupta armata. Africanistul Gérard Prunier evidentiaza "credinta mesianica" a tutsi in justetea cauzei lor, revenirea in tara stramosilor fiind considerata inevitabila, dupa exemplul "evreilor care au supravietuit holocaustului".

Presedintele Kayibanda a condus Rwanda pana la 5 iulie 1973. Nu a excelat, dar a avut un merit:el a rezistat elementelor hutu radicale (in special, cele din nordul tarii), refuzand sa aplice "solutia finala" etnicilor tutsi. Aceasta retinere i-a pecetluit soarta, fiind inlaturat printr-o lovitura de stat militara, condusa de seful Statului Major al Armatei, generalul Juvenal Habyarimana (un nordist). Pana la inceputul anilor nouazeci, generalul s-a dovedit rezonabil. insa, pe masura trecerii timpului, el a devenit ostaticul propriului anturaj. Deschiderea democratica initiata in 1990 (specifica intregului continent) facea ineluctabila impartirea puterii. De altfel, Acordul de la Arusha (Tanzania), din 4 august 1993, prevedea ca 40% din efectivele armatei sa provina din etnici tutsi, corpul ofiteresc sa fie la paritate hutu-tutsi, iar cateva posturi guvernamentale importante sa fie atribuite etniei minoritare. Pe acest fond, in jurul ezitantului Habyarimana s-a format un "nucleu dur", dominat de rubedenii, provenite preponderent din familia sotiei sale, Agathe Habyarimana. Clanul prezidential si-a creat un vast sistem operativ, destinat sa impiedice orice schimbare, alcatuit din:Garda prezidentiala (echipata si antrenata de francezi), sinistra "Retea Zero" (adevarate "escadroane ale mortii", comandate de colonelul Elié Sagatwa, cumnatul presedintelui), organizatia extremista "Hutu Power", militiile locale Interahamwe (renumite pentru cruzimea lor) si postul de radio Kangura (Radio celor 1000 de coline), promotorul ideologiei etniciste.

Negustorii mortii-din fostul Tratat de la Varsovia

Coloana vertebrala a regimului monoetnic o reprezenta armata, compusa din 30.000 de hutu, inarmati pana in dinti. Dar, de unde proveneau armele? Raspunsul ne este oferit de politologul american Frank Smyth, care a investigat toate sursele "negustorilor mortii". in primul rand, autoritatile rwandeze au profitat din plin de prabusirea blocului comunist. Relaxarea ce a inlocuit vechile regimuri centralizate a permis ca "negustorii de arme din Rusia si alte tari membre ale fostului Tratat de la Varsovia sa devina mari furnizori de armament, procurat fara dificultate"21.

Avantajul pietei rasaritene consta in faptul ca oferea marfa "la preturi ce sfidau orice concurenta"22. Facand o paralela cu situatii similare din "lumea a treia", Frank Smyth ajungea la o constatare de bun simt:"in tari ca Rwanda existau, ieri, mai multe arme Kalasnikov decat automobile; astazi, armele cu aceasta marca sunt mai numeroase decat bicicletele"23.

Firma sud-africana Armscos si din Egipt

O alta sursa de inarmare a reprezentat-o firma sud-africana, de stat, Armscor. Din registrele firmei, F. Smyth a descoperit bonuri de comanda ale Rwandei, datate 19 octombrie 1992, in valoare de 5, 9 milioane dolari (arme usoare, automate, mortiere si munitie). insa, cel mai spectaculos contract a fost incheiat cu Egiptul lui Hosni Mubarak, la 30 martie 1992, tranzactia ridicandu-se la 6 milioane de dolari. Conform intelegerii, Rwanda a platit un milion cash, urmand sa mai achite un milion din incasarile anului respectiv pe exportul de ceai. Celelalte patru milioane de dolari erau esalonate pe patru ani si garantate de banca "Crédit Lyonnais"24. Deoarece, banca apartinea, in acel moment, statului francez, actiunea ii apare lui Frank Smyth ca "un ajutor militar secret al Frantei acordat Rwandei".25Operatiunea a fost completata prin cumpararea a sute de mii de macette (macetta este un fel de cutit de macelarie, cu maner scurt, specific zonelor tropicale unde se foloseste ca unealta agricola, dar si ca arma alba), din RP Chineza, impartite taranilor hutu de pe toate colinele rwandeze.

Masacrele din Burundi

In abordarea genocidului rwandez, africanistii pornesc, de regula, de la fatidicile evenimente din 1959-1964. Acele desfasurari au fost pline de consecinte si pentru sora geamana a Rwandei, Burundi. Si aici masacrele interetnice au avut aceiasi actori:hutu (85% din populatie), respectiv tutsi (14% din populatie, restul de 1% reprezentandu-l pigmeii twa). Spirala violentei a cuprins Burundi (devenit regat independent la 1 iulie 1962) in 1965. Atunci, un grup de ofiteri hutu, intrat in rebeliune, a ucis 500 de oficialitati tutsi. Au urmat represaliile, soldate cu masacrarea a 5000 de hutu (inclusiv 85 de persoane executate, din randul elitei hutu). Incidentele din 1965 au avut o consecinta importanta:la 28 noiembrie 1966, ofiterii tutsi din armata, condusi de tanarul capitan Michel Micombero (26 ani), au preluat puterea, abolind Monarhia si proclamand Republica. Regimul republican a facut eforturi in directia mentinerii echilibrului etnic. Dar, in aprilie 1972, elemente hutu radicale, venite din Tanzania, au declansat o rascoala anti-tutsi. Represiunea a fost teribila, provocand, in decursul a trei luni, 100.000 sau chiar 200.000 de victime. Dupa impresionanta defulare de ura din 1972, a urmat un deceniu si jumatate de relativa acalmie. Pana in 1988, cand rebeli hutu ireductibili au ucis intre 2000 si 3000 de tutsi (in comunele Ntega si Marangara, din nord, in apropierea granitei cu Rwanda). Excesele au fost prelungite de doua batalioane ale armatei, trimise sa restabileasca ordinea, si care au ucis intre 5000 si 20.000 hutu. Incertitudinea se insinua, din nou, in sufletul burundezilor.

Dezlantuiri de ura dupa 1990

Dupa 1990, liderul militar tutsi al Republicii Burundi, maiorul Pierre Buyoya, a initiat un proces de democratizare. in mod inevitabil, la primele alegeri libere, organizate in iunie 1993, invingatorul nu putea fi decat un hutu:Melchior Ndadaye. Noul ales a precipitat lucrurile, incercand sa submineze monopolul tutsi asupra armatei. Minoritatea a inceput sa condamne democratia, sinonima pentru ea cu "etnocratia". Inevitabilul s-a produs pe 21 octombrie 1993, cand, ofiteri si subofiteri tutsi au declansat o lovitura de stat in care cel dintai presedinte hutu, instalat doar de 100 de zile, a fost asasinat. Aceeasi soarta au avut-o presedintele Adunarii Nationale si alti sase ministri.

A urmat o noua dezlantuire de ura, incheiata cu un surplus de 100.000 de victime, din ambele etnii. De asemenea, 700.000 de burundezi s-au refugiat in tarile vecine, alaturandu-se celor 250.000 de exilati din infruntarile anterioare26. Mai putin cunoscut este faptul ca, dupa esecul loviturii de stat de la Bujumbura, populatia hutu din Burundi a fost manipulata de regimul din Rwanda. Astfel, specialista belgiana in regiunea "Marilor Lacuri", Colette Braeckman, scrie ca "imediat dupa ce s-a anuntat moartea presedintelui Melchior Ndadaye, postul de radio rwandez [faimosul "Radio al celor 1000 de coline-nota ns.] a chemat taranii [hutu] sa intre in actiune"27. Mai explicit a fost belgianul Marcel Niemegeers, care a trait 40 de ani in Burundi. Fin cunoscator al realitatii, el consemna intr-o carte consacrata evenimentelor din octombrie 1993: "inca din momentul asasinarii lui Melchior Ndadaye, la Bujumbura totul era pregatit pentru genocid. De fapt era vorba de o repetitie generala a ceea ce avea sa se intample in Rwanda, cateva luni mai tarziu. Din fericire, armata din Burundi a stiut sa se interpuna si sa impiedice, intr-o mare masura, masacrul programat, contrar celor intamplate in Rwanda unde armata era complice".28

Drama finala

Punctul de pornire al dramei rwandeze l-a reprezentat doborarea avionului prezidential, in seara de 6 aprilie 1994 (orele 20:30). Aparatul, un Falcon-50 (oferit si pilotat de francezi), a fost lovit de doua rachete sol-aer, de provenienta ruseasca, si s-a prabusit, in flacari, chiar in parcul resedintei sefului statului, nu departe de pista aeroportului din Kigali. La bordul sau se aflau zece personalitati oficiale, din Rwanda si Burundi, ce participasera la Arusha, la un summit regional. in atentat si-au pierdut viata presedintele Juvenal Habyarimana (57 ani), cumnatul sau, sinistrul E. Sagatwa dar si generalul Déogratias Nsabimana, seful Statului Major al Armatei. De asemenea, a fost ucis si Cyprien Ntaryamira (38 ani), instalat de numai trei luni ca presedinte al Republicii Burundi (insotit de doi ministri, morti si ei). Desi s-au scurs aproape 15 ani de la evenimente, tot nu se cunoaste, cu certitudine, cine a doborat avionul prezidential rwandez. La inceput s-a sustinut ca rachetele sol-aer proveneau din arsenalul armatei. Mai nou, castiga teren ideea ca atentatul a fost organizat de rebelii tutsi din FPR (o ancheta desfasurata in Rusia, in iunie 2000, a probat ca "cele doua rachete faceau parte dintr-o comanda de 40 de unitati de tip SA16 Igla, livrate Ugandei"29; or, Uganda era cel mai ferm aliat al FPR).

Vanatoare la scara nationala

A doua zi, de dimineata, a inceput infernul: o vanatoare, la scara nationala, a populatiei tutsi. Bilantul catastrofei umanitare din Rwanda frizeaza incredibilul: 800.000 de tutsi au fost masacrati. Lor li s-au alaturat si 30.000 de hutu, ce nu impartaseau ideologia genocidului, promovata de regim. Se poate vorbi chiar de un "joc macabru al cifrelor"30: in cele 100 de zile de genocid, s-au comis 8.000 de crime pe zi; de asemenea 9 tutsi din 10 au pierit, fapt ce echivala cu exterminarea a 90% din populatia minoritara31. Pe buna dreptate, referirile la genocidul rwandez sunt insotite de epitete precum nazism tropical sau regimul khmerilor negri. Atrocitatile au fost stopate de ofensiva fortelor FPR care, pe 4 iulie 1994, au ocupat capitala Kigali. inaintarea FPR a generat o alta catastrofa umanitara: 2.000.000 de hutu au luat calea pribegiei, refugiindu-se in statele vecine, in special in Zair (actualul RD Congo). Evenimentele dramatice, din aprilie-iulie 1994, au generat o situatie atipica: hutu si-au pierdut pozitiile in stat, tutsi din interior au fost redusi la neant, iar tutsi din exterior au preluat intreaga putere.

S-a vorbit, post-factum, de o anume complicitate a comunitatii internationale, care nu a intervenit pentru prevenirea genocidului. Explicatia rezida intr-o alta situatie atipica: ciocnirea Est-Vest, specifica Razboiului Rece, a fost inlocuita de o ciocnire de interese Franta-SUA. in termeni geostrategici, Franta urmarea salvarea "spatiului francofoniei" (majoritatea tarilor din zona sunt foste colonii franceze sau belgiene), de primejdia anglo-saxona (reprezentata de SUA, care si-au impus sfera de influenta in fostele colonii engleze din Africa de Est, principalul aliat fiind Uganda). Prin urmare, Franta a sprijinit pana la capat regimul hutu de la Kigali. in mod surprinzator si factorul subiectiv a jucat rolul sau. in acest sens, semnificativa este declaratia ministrului Cooperarii din acea vreme, Bernard Debré (fiul fostului premier Michel Debré): "este greu de judecat politica franceza fata de Rwanda. Aceasta pentru ca presedintele Mitterrand era extrem de atasat fata de generalul Habyarimana, de familia sa si de tot ce insemna fostul regim rwandez"32.

Sub conducerea lui Paul Kagamé, liderul FPR, "tara celor 1000 de coline" s-a schimbat radical: "rwandezii muncesc, administratia functioneaza, statul este respectat iar capitala, Kigali, in plina expansiune urbanistica, este un oras sigur"33 (printre cele mai sigure din Africa!). Mai mult, Rwanda beneficiaza de o buna guvernare: "fascinat de modelul asiatic de dezvoltare", P. Kagamé "intentioneaza sa transforme tara sa intr-un Singapore african"34. Riguros, auster, de o disciplina spartana, Kagamé a impus reguli foarte severe: in Rwanda sunt interzise "cersetoria, plimbatul in picioarele goale, portul hainelor nespalate, fumatul in locurile publice, sofatul fara centura de siguranta, aruncatul deseurilor menajere in strada, consumul de alcool la locul de munca"35. Atmosfera de garnizoana este compensata de afirmarea unei noi culturi politice, edificata pe toleranta si armonie interetnica. incet dar sigur, Rwanda se emancipeaza de ororile trecutului sau recent. Astazi, in "tara celor 1000 de coline", nu mai exista twa, hutu sau tutsi;exista doar rwandezi!

Nota