De ce armatele europene s-au redus colectiv după Războiul Rece? Ce s-a întâmplat și cum se reînarmează?

Pe parcursul Războiului Rece, armatele europene erau foarte bine echipate și capabile să ducă conflicte intense pe termen lung. Secolele de războaie de pe continentul european i-au făcut pe oameni să considere războiul un fapt inevitabil. Totuși, în anii 1990 și 2000, bugetele de apărare europene au fost drastic reduse.

Sfârșitul Războiului Rece a creat o stare de complacere, iar Statele Unite au preluat o parte mai mare din povara apărării Europei prin NATO. Pe măsură ce războiul din Ucraina continuă, motivele pentru care aceste bugete au fost reduse devin din ce în ce mai importante.

Armatele europene în timpul Războiului Rece

Creșterea influenței NATO și a Pactului de la Varșovia a dus la o confruntare majoră între armatele sprijinite de Washington și Moscova. Țările din vestul Cortinei de Fier se temeau de extinderea comunismului, mai ales după ce Uniunea Sovietică a preluat controlul asupra Europei de Est. Statele Unite au investit masiv în refacerea militară a fostelor puteri ale Axei sau a țărilor ocupate de acestea. De exemplu, la crearea Bundeswehr-ului în 1955, SUA au furnizat echipamente și finanțare, transformând această armată într-o forță de temut, similară armatei prusace din secolul al XIX-lea.

Pe lângă necesitatea de a întări forțele aflate în apropierea Cortinei de Fier, armatele occidentale au fost implicate și în războaie coloniale și în conflictul din Coreea. Acest lucru a menținut bugetele de apărare ridicate, chiar dacă guvernele europene se confruntau cu dificultăți în reconstruirea economiilor după Al Doilea Război Mondial.

Cu toate acestea, folosirea forței militare împotriva Blocului de Est era evitată. Când sovieticii au înăbușit revoltele din Ungaria (1956) și Cehoslovacia (1968), NATO a protestat, dar nu a intervenit. Cea mai apropiată confruntare directă între NATO și URSS a fost războiul din Coreea. Între timp, multe armate europene erau implicate în conflicte din fostele lor colonii, ceea ce devenea din ce în ce mai nepopular. Spre exemplu, războiul de 15 ani purtat de Portugalia în coloniile sale africane a dus la dezertări în masă și evaziune de la recrutare.

Pactul de la Varșovia, înființat în 1955, a inclus Uniunea Sovietică și șapte state socialiste din Est: Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, Germania de Est, Ungaria, Polonia și România. Aceste armate erau puternic înarmate cu echipament sovietic, cheltuind între 4-9% din PIB pentru apărare, în timp ce membrii NATO investeau între 2-5%. Această discrepanță reflecta încrederea NATO în angajamentul militar al SUA și în descurajarea nucleară oferită de Franța și Marea Britanie.

NATO în anii 1990-2000

Prăbușirea Uniunii Sovietice și dizolvarea Pactului de la Varșovia au schimbat radical strategia NATO. Deși tranziția de la comunism în Europa de Est a fost în mare parte pașnică, dezintegrarea Iugoslaviei a dus la războaie violente. SUA au făcut presiuni pentru ca NATO să intervină, iar forțele aliate au fost trimise pentru a opri atacurile sârbilor împotriva bosniacilor și kosovarilor. În plus, armatele europene au participat la Războiul din Golf pentru a sprijini SUA în eliberarea Kuweitului de sub ocupația irakiană.

După sfârșitul Războiului Rece, Europa și-a schimbat perspectiva asupra securității. Statele din fostul Pact de la Varșovia nu mai erau inamici, ci aspirau să adere la NATO. Aceasta a dus la reducerea efectivelor și a cheltuielilor militare, mai ales că nou-veniții trebuiau să își modernizeze forțele conform standardelor NATO.

Atacurile din 11 septembrie 2001 au mutat atenția către combaterea terorismului și operațiunile expediționare. Aproape toate țările NATO au trimis trupe în Afganistan. Din moment ce conflictele de acest tip necesitau mai puține unități mecanizate, bugetele de apărare au fost restructurate, iar cheltuielile pentru războiul convențional au fost reduse.

Motivele reducerii capacităților militare

Scăderea forțelor militare europene a avut mai multe cauze, multe dintre ele încă relevante și astăzi:

• Criza economică: După Marea Recesiune, guvernele europene au aplicat măsuri de austeritate, iar reducerea bugetelor militare a fost una dintre soluțiile preferate.
• Renunțarea la recrutare: În afară de câteva țări precum Finlanda, majoritatea statelor au eliminat serviciul militar obligatoriu, ceea ce a redus costurile, dar și efectivele armatei.
• Percepția negativă asupra armatei: Țări precum Polonia, Grecia, Portugalia, Spania și România au avut regimuri militare în timpul Războiului Rece, iar populația a rămas sceptică față de armată.
• Prioritizarea altor cheltuieli: Guvernele au preferat să aloce mai mulți bani pentru servicii sociale decât pentru apărare.
• Încrederea în SUA: Pe măsură ce bugetul de apărare al SUA rămânea ridicat, țările europene au devenit tot mai dependente de protecția americană.

Unele țări, precum Olanda, și-au redus forțele terestre într-atât de mult încât au vândut toate tancurile lor, considerându-le inutile.

Evoluții recente

După anexarea Crimeei de către Rusia în 2014, mai multe state europene au început să crească cheltuielile de apărare. Vladimir Putin a investit masiv în reînarmarea Rusiei, ceea ce a determinat țările NATO să își reevalueze strategiile. Noua „Cortină de Fier” s-a mutat spre est, iar garnizoana rusească din Kaliningrad este percepută ca o amenințare majoră.

Unele țări europene au început să atingă obiectivul NATO de a aloca 2% din PIB pentru apărare, dar multe încă nu au ajuns la acest prag. În primele luni ale războiului din Ucraina, Europa a întâmpinat dificultăți în furnizarea de sprijin militar din cauza capacităților reduse. Doar după creșterea producției de echipamente și suplimentarea bugetelor, ajutorul militar a devenit mai consistent.

Reducerea forțelor armate europene a fost o abatere de la tradiția istorică și va dura decenii pentru a fi corectată.