Partidul Național Fascist și ascensiunea sa la putere în Italia (1919-1922)

Partidul Național Fascist a fost un partid de extremă dreapta antidemocrat, antiparlamentarist, anticapitalist, anticomunist, antisocialist, militarist și militantist, promotor al Naționalismului, a mândriei față de Cultura și Istoria Italiei, mai ales față de “trecutul glorios” al Romei Antice (precursoarea Regatului Italiei, apărut în urma unificării tuturor provinciilor țării în 1861), precum și al cultului războiului și a ideii de expansiune teritorială ca mijloc de afirmare politică a partidului, fondat în noiembrie 1921 și care a condus Italia între 1922-1943. Ascensiunea sa la putere a fost un fenomen pe cât de de complex, realizat în mai multe etape, pe atât de facil, din cauza numeroaselor probleme politice,economice și sociale pe care Italia le întâmpinase după Primul Război Mondial, cât și a situației politice și economice instabile a țării, pe care Benito Mussolini (lider al Partidului Național Fascist încă de la fondarea sa, în 1921) o manipulase cu mare abilitate, asemeni unui magician.

I. Apariția Fasci Di Combattimento (23 martie 1919)

La 23 martie 1919, la Teatrul San Sepolcro din Milano, este înființată de către Benito Mussolini (fost jurnalist ce fusese dat afară în noiembrie 1914 de la ziarul Avanti, al cărui director era, ajuns între timp agitator politic), gruparea paramilitară Fasci di Combattimento ( “Fasciile de luptă”).[1]

Acestea aveau rolul de a răspunde la violențele bandelor afiliate Partidului Socialist Italian, îndreptate asupra lor, iar mai târziu și acela de a-i convinge, prin folosirea violenței și forței armate, pe proprietarii de pământuri și industriașii italieni să treacă de partea lor, pe măsura ce Partidul Național Fascist devenea o forță din ce în ce mai mare și influentă pe scena politică italiană de după Primul Război Mondial.[2]

II.Biennio Rosso: Luptele între liberali, socialiști și fasciști

Bienno Rosso a fost o perioadă de 2 ani (1919-1921) de grave tulburări politice și sociale petrecute de-a lungul Italiei, caracterizată prin greve,proteste,ocupări ale fabricilor și uzinelor (mai ales ale celor din centrul și nordul Italiei) de către muncitori,exproprierea terenurilor marilor latifundiari de către țărani, dar mai ales de numeroase violențe armate între bandele fasciste, cele socialiste și forțele de ordine ale Regatului Italiei, acesta fiind foarte aproape în acea perioadă de...izbucnirea unui război civil (așa cum fusese cel din Rusia dintre 1917-1921).

Înfrângerea Austro-Ungariei la sfârșitul Primului Război Mondial, prin victoria din Bătălia de la Vittorio Veneto (desfășurată între 24 octombrie-3 noiembrie 1918) reprezintă,la acel moment, prima victorie militară importantă din istoria statului național italian și dă naștere unor visuri și aspirații exagerate.[3] În teritoriile recent recuperate, în special în fostul oraș austro-ungar Trieste, etnicii italieni întâmpină victoria Armatei Italiene cu o bucurie nemărginită: “Timp de patru zile, 130.000 de oameni de toate vârstele și orientările politice au ieșit în străzile și piețele orașului Trieste[…]. Toată lumea plânge de bucurie,se îmbrățișează și se sărută ca și cum ar fi cu toții copiii aceleiași mame.Această mamă este Italia.Numele ei este pe buzele tuturor[…].”[4]

În realitate, Italia ieșise din război profund divizată, observatorii abili ai epocii fiind conștienți de acest fapt De exemplu, în ziua Armistițiului încheiat cu Viena (4 noiembrie 1918, la Villa Giusti), celebrul filosof Italian Benedetto Croce scria, într-un eseu foarte citit la acea vreme, intitulat “La Vittoria”, că “Italia iese din acest război cu o boală gravă și fatală,cu răni deschise,cu slăbiciuni periculoase în trup[…].[5] Desigur, Croce observă corect că e improbabil ca victoria militară să închidă faliile adânci din societatea italiană, care datau încă din 1914, când izbucnise o aprigă controversă publică între italienii care susțineau intrarea în război și cei care preferau neutralitatea.

Deși Italia era încă membră a Triplei Alianțe (alături de Germania și Austro-Ungaria), intervenționiștii îndemnau Guvernul Italian în 1915 să intre în război împotriva Puterilor Centrale pentru a recupera teritoriile italiene aflate sub sub dominație habsburgică, adică provincia Trentino și orașul-port Trieste (aflat la Marea Adriatică).[6]

Alți italieni erau sceptici, iar Partidul Socialist Italian (Partito Socialista Italiana-PSI), se opusese războiului.[7]

Deloc surprinzător, decizia Guvernului de a intra în război de partea Aliaților se dovedește a fi una extrem de controversată. La sfârșitul lui 1917-începutul lui 1918, Prim-Minstrul Vittorio Orlando a adâncit aceste sciziuni după ce guvernul său, ca răspuns la eșecul suferit de Armata Italiană în Bătălia de la Caporetto din octombrie 1917, extinde cenzura,incriminează activismul pentru pace și lansează o campanie masivă de mobilizare naționalistă, în cadrul căreia socialiștii,sindicaliștii,clerul și pacifiștii sunt declarați “inamici interni” și învinovățiți pentru colapsul moralului militar.[8]

Fără îndoială, campania lui Orlando exacerbează “climatul de război civil ideologic” ale cărui origini se găseau în controversa acută dintre “neutraliști și “intervenționiști”, care redevenise acută după Bătălia de la Caporetto.[9]

Criticii socialiști și catolici ai războiului deplângeau numărul uriaș de victime provocat de implicarea țării în război, în timp ce “intervenționiștii” îi învinovățeau pe ei pentru eșecurile militare ale Italiei, numindu-i trădători care “își înjunghiaseră națiunea pe la spate”, prin subminarea sprijinului pe frontul intern acordat trupelor.

Chiar și după asigurarea victoriei la finalul anului 1918, sciziunile profunde provocate de acuzațiile de acest fel nu rămân singurele probleme pe care Italia le va avea de înfruntat. Fiind clar cea mai săracă dintre țările câștigătoare, Italia iese din război cu o datorie națională excesivă, cauzată de împrumuturile de război masive contractate de la Marea Britanie și S.U.A. Încorsetat de datorii și împovărat de conflicte sociale și politice, guvernul postbelic al Italiei rămâne extrem de instabil.

Soldații reveniți de pe front pun presiuni suplimentare pe o piață a muncii deja volatilă, în timp ce inflația ridicată duce la evaporarea agoniselilor gospodărești. În ciuda victoriei, distribuția hranei rămâne foarte haotică, iar guvernul amână mult așteptata reformă agrară. În timpul războiului, clasa conducătoare face o promisiune tentantă milioanelor de tineri muncitori agricoli proletarizați, care își riscau viețile și integritatea fizică pentru țară:o reformă postbelică ce urma să le confere dreptul de proprietate și accesul la pământuri până atunci necultivate. După ce războiul se termină cu o victorie, această promisiune nu mai este ținută, agravând conflictele sociale antebelice, în special în în zonele rurale ale Italiei.

Ca reacție la încălcarea promisiunilor din perioada Primului Război Mondial, inspirându-se și din evenimentele din Rusia anilor 1917-1918, Partidul Socialist adoptă, în timpul Congresului Național din 1919, un program ce susținea revoluția socială conform direcției bolșevice, în același timp, aderând la Internaționala a Treia a lui Lenin.[10]

Motivat de convingerea că momentul mult așteptatei prăbușiri a capitalismului venise și inspirat de de evenimentele din Europa de Est, noul program politic al partidului accentua faptul că “dictatura proletariatului”, nu putea fi realizată decât printr-o “preluare violentă a puterii”, astfel adâncindu-se mai veche sciziune dintre aripa reformistă și cea revoluționară a partidului.

Radicalizarea partidului părea să reflecte dispoziția unui important segment al populației. La Alegerile Generale din noiembrie 1919, socialiștii câștigă mai mult de o treime din voturi și devin cel mai important Partid din Camera Deputaților, fiind urmați de conservatorii din Partidul Popular Italian (Partito Popolare Italiano-PPI), care obține o cincime din totalul voturilor, mizând pe o platformă de reforme sociale.

Vechile partide de guvernare, liberalii și democrații pierd aceste alegeri în mod catastrofal. În același timp, la eșecul Partidului Liberal Italian în Alegerile Generale din noiembrie 1919 și exacerbarea iredentismului[11] și apoi, a naționalismului în rândul majorității italienilor (mai ales, a tinerilor) contribuiseră și eșecul Prim-Ministrului Vittorio Orlando (al cărui membru Orlando era ) și al Ministrului de Externe Sidney Sonnino de a-i convinge pe Georges Clemenceau (Prim-Ministru al Franței la acel moment) și Woodrow Wilson (Președintele S.U.A la acel moment) în cadrul Conferinței de Pace de la Paris (1919-1920), să ofere orașul Fiume și regiunea Dalmația Regatului Italiei (pe care Marea Britanie și Franța îi promiseseră Italiei că le va primi după terminarea războiului, în cadrul Tratatului de la Londra din 27 aprilie 1915, prin care Italia se angaja să intre în Primul Război Mondial), precum și ocuparea de către poetul și militarul Gabriele D’Annunzio a orașului-port Fiume în septembrie 1919 (în urma faptului că următorul Prim-Ministru Prim-Ministru al Italiei, Tomasso Tittoni căzuse de acord cu Lloyd George, Prim-Minstru al Regatului Marii Britanii între 1916-1922 și Georges Clemenceau, în iulie 1919, ca Fiume să devină un oraș neutru, aflat sub conducerea Ligii Națiunilor și ca întreaga Dalmație să facă parte din Iugoslavia).

Odată cu formarea unui guvern central, condus de socialiști și după ce socialiștii obțin victorii în Alegerile Locale din octombrie și noiembrie 1919 (în special în Câmpia Padului), liderii de partid constată nevoia de a aplica reformele radicale.

Între timp, temerile burghezilor italieni privind “condițiile rusești” (adică instaurarea unei eventuale dictaturi a proletariatului, așa cum se întâmplase și în unele părți ale Rusiei, odată cu Revoluția din Octombrie 1917) sunt exacerbate de acte concrete de violență și de exproprieri din partea socialiștilor. În regiunea rurală lombardă din jurul orașului Crema, de exemplu, organizațiile sindicaliste stârnesc în iunie 1920, proteste violente față de acei latifundiari despre care se consideră că ar fi încălcat vechile acorduri de muncă.[12]

Sute de țărani participă la greve, ocupă fermele și rechiziționează hrana, în unele cazuri luând cu asalt reședințele private ale latifundiarilor, conform rapoartelor alarmante trimise de prefectul din regiune la Roma. Evenimente similare au loc și în zonele rurale ale Italiei și adesea, ele capătă un caracter violent. În aprilie 1920, lucrătorii agricoli din micul oraș Nardo, aflat în regiunea Apulia, nu doar că iau cu asalt secția locală de poliție, ci taie firele de telegraf,aruncă în aer porțiuni de cale ferată și înalță baricade înainte de a jefui depozitele orașului.[13] Venirea trupelor Armatei Italiene, a doua zi, conduce la confruntări violente care se încheie cu numeroși răniți și uciderea a trei țărani și a unui soldat.

Lupta de clasă violentă, incluzând grevele neîntrerupte din sectorul public și din cel privat, atinge punctul culminant în septembrie 1920, când muncitorii ocupă peste 600 de fabrici și instituie comitete muncitorești în orașele industriale, creând impresia că Italia se află în pragul bolșevismului.[14]

Tulburările, cuplate cu aplicarea ineficace a legii și cu aparenta ezitare a guvernului condus de Giovanni Giolitti de a interveni în disputele muncitorești, generează multă panică în rândul industriașilor și a latifundiarilor, care caută cu tot mai multă disperare un salvator să îi protejeze de amenințarea roșie. În cele din urmă, îl identifică în persoana lui Benito Mussolini, care, așa cum am spus și mai sus, era un fost jurnalist, director al ziarului Avanti (care își fondase,apoi, propriul său ziar, Il Popolo D’Italia) și care luptase în Primul Război Mondial, în Armata Italiană pe Frontul de la Isonzo până în februarie 1917, când se îmbolnăvise de sifilis (nefiind rănit de explozia unui obuz, așa cum aveau să spună cărțile și manualele de istorie din Italia Fascistă).[15]

În martie 1919, Mussolini înființează Fasci di Combattimento la Milano.[16] Inițial însă mișcarea nu se bucură de prea mult succes în atragerea de noi susținători. La sfârșitului anului 1919, ea avea doar 800 de membri, mulți dintre ei fiind foști arditi (luptători în trupele de șoc ale Armatei Italiene din Primul Război Mondial), pentru care retorica despre foc și sabie a lui Mussolini era foarte atrăgătoare.[17]

Mișcarea începe să crească exponențial după 1920, parțial ca răspuns la amenințarea mult temutei revoluții bolșevice. Din acel moment, susținătorii lui Mussolini lansează o campanie violentă împotriva sindicalismului,a comitetelor muncitorești și a presei, în special în regiunile din Câmpia Padului, dominate de Partidul Socialist.[18]

La fel ca în cazul Freikorps (grupările paramilitare, formate din soldați demobilizați din Armata Imperială Germană și tineri șomeri germani, ce au proliferat și provocat numeroase incidente violente în Republica de la Weimar între 1918-1933), milițiile fasciste (așa-numiții squadristi) ale lui Mussolini atrag bărbați care erau prea tineri pentru a fi putut lupta în Marele Război. Pentru ei, milițiile sunt un surogat al experienței de război ratate.

Benito Mussolini, fondatorul PNF și liderul absolut al Italiei între 1922-1943 (Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/Benito_Mussolini)

Pe 16 octombrie 1920, acesta cere deschis o campanie violentă împotriva adversarilor socialiști ai fascismului: “Dacă războiul civil este inevitabil,atunci așa să fie!”[19] Retorica lui Mussolini era beligerantă în aceeași măsură, făcând referire la bolșevism și la lupta împotriva sa prin metafore medicale:în vreme ce bolșevismul era o “cangrenă”, o “infecție” sau un “cancer” care trebuia eliminat, fascismul era descris drept “bisturiul” care trebuia să fie folosit cu precizie chirurgicală pentru a trata “corpul politic” național. Cuvintele inflamatoare au fost urmate de fapte violente.

În Bologna, care era condusă de socialiști, milițiile fasciste încep să ia cu asalt clădirile statului, iar, pe 21 noiembrie 1920, când mii de oameni sărbătoreau alegerea unui primar socialist în Piazza Maggiore, un grup de fasciști deschide focul asupra mulțimii. Paramilitarii socialiști, Gărzile Roșii răspund atacului, aruncând grenade. Incidentul se încheie cu moartea a 10 persoane și cu rănirea a altor 60, nelăsând consiliul local socialist altă alegere decât demisia.[20] Pentru Mussolini și fasciștii săi, evenimentul oferă o lecție importantă:violența putea aduce rezultate.

În zonele rurale, fasciștii contribuie decisiv la suprimarea tuturor celorlalte organizații politice și sindicale, în special a celor afiliate Partidului Socialist și, într-o mică măsură, Partidul Popular. Mii de squadristi seamănă terorare în zonele rurale, distrugând sediile partidelor “subversive”,ocupând orașe întregi,lovindu-i și umilindu-i pe adversarii politici-adesea cu aprobarea și sprijinul tacit al poliției, în rândul căreia existau mulți membri care aveau opinii favorabile despre “forțele de ordine”, ale lui Mussolini.

În ceea ce semăna tot mai mult cu un război civil deschis, numărul oamenilor uciși în confruntările violente a crescut. În total, se estimează că 3.000 de persoane au fost ucise în Italia între 1919 și 1922, principalele victime ale violenței politice fiind socialiștii și militanții partidelor nonfasciste.[21] Numai în 1920 sunt uciși 172 de socialiști, precum și 10 membri ai Partidului Popular,4 fasciști,51 de trecători nevinovați și 51 de polițiști, în timp ce numărul celor grav răniți ajunge la 1600 doar în acel an.[22]

Giovanni Giolitti, Prim-Ministru al Italiei între 15 iunie 1920-4 iulie 1921 (Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/Giovanni_Giolitti)

În contextul violențelor de neoprit din primăvara lui 1921, mișcarea lui Benito Mussolini, acum redenumită Partito Nazionale Fascista (PNF), ajunge cel mai important partid politic din Italia, numărul de membri al acestuia crescând de 10 ori. Ca răspuns la rapida creștere a partidului lui Mussolini, Primul-Ministrul de atunci al Italiei (membru al Partito Liberale Italiana-PLI), Giovanni Giolitti ia decizia fatală de a include Partidul Fascist al lui Mussolini în Blocul Național pentru Alegerile Generale ce aveau să aibă loc în 1921.[23]

În loc să-i țină pe fasciști sub control, decizia lui Giolitti ajută la dezvoltarea imaginii de politician “respectabil” a lui Mussolini. Astfel, Partidul Național Fascist al lui Benito Mussolini ajunge să candideze la Alegerile Generale din mai 1921…

III. Alegerile Generale din 1921

Alegerile Generale din 1921 au loc pe 15 mai 1921, acestea reprezentând primele alegeri din Italia, în care deputații din regiunile recent incorporate acesteia (Trentino-Alto Adige,Venezia Giulia și Insulele Zara și Lagosta), mulți dintre ei provenind din rândul etnicilor germani sau slavi de sud, puteau candida pentru un loc în Parlamentul Italiei.[24] Acestea au loc în timpul Biennio Rosso, o perioadă de 2 ani (1919-1921) de grave frământări politice,economice și sociale, pe care am prezentat-o pe larg, mai sus.

Principalele partide politice care au concurat pentru a obține puterea în Parlamentul Italiei în cadrul acestor alegeri au fost:Blocul Național (BN, din care făceau parte liberalii,naționaliștii,cât și fasciștii, al cărui lider era Giovanni Giolitti),Partidul Socialist Italian (PSI, al cărui lider era Giovanni Bacci) și Partidul Popular Italian (PPI, al cărui lider era Luigi Sturzo).[25]

În ceea ce privește rezultatele finale ale acestor alegeri, Partidul Socialist Italian obține 1.631.435 de voturi, clasându-se pe primul loc în sondaje și obținând majoritatea locurilor din Parlamentul Italiei (123 de locuri), pe locul al-2-lea se clasează Partidul Popular Italian, ce obține 1.347.305 voturi și 108 locuri în Parlament, iar pe locul al-3-lea, Blocul Național (al Prim-Ministrului Giovanni Giolitti), ce obține 1.260.007 voturi și 105 locuri.[26]

Acestea sunt ultimele alegeri libere înainte de încercarea de lovitură de stat a lui Mussolini din 26 octombrie 1922. La 9 noiembrie 1921, în timpul celui de Al-3-lea Congres al Fasciștilor (organizat la Roma) este fondat Partidul Național Fascist, tot acum, fasciștii alegându-și imaginea simbol ce avea să-i reprezinte, fasciile, acel mănunchi de nuiele legat în jurul unei securi, simbolizând unitatea pe care membrii partidului o arătau față de obiectivul comun pe care îl aveau:ajungerea la putere.[27] Tot în acel moment, partidul este recunoscut în mod oficial de sistemul politic italian, fiind forța politică cea avea să distrugă complet regimul democratic din Italia în următorii 2 ani și jumătate. Democrația încă supraviețuia în Italia, cel puțin pentru moment...

IV. Marșul asupra Romei (28 octombrie 1922)

La 28 octombrie 1922, Cămășile Negre (formațiune paramilitară formată din membrii ai Fasci Di Combattimento) realizează Marșul asupra Romei (eveniment cunoscut în Istoriografia Italiană drept “Marcia su Roma”, planificat în cadrul Convenției Partidului Național Fascist ce a avusese loc la Teatrul San Carlo din Napoli,din 24 octombrie, același an), aceasta fiind o încercare de lovitură de stat prin care Mussolini voia să preia puterea în mod direct.[28]

Tot în aceeași zi, Prim-Ministrul Italiei de la acel moment, Luigi Facta îi cere Regelui Vittorio Emmanuele al-III-lea (1900-1946) să declare starea de asediu la Roma, convins că, odată scoase din garnizoana lor, numărul trupelor din capitală erau unul îndeajuns de mare pentru a se lupta cu fasciștii veniți acolo (care erau mai puțin de 30.000).[29] Regele Vittorio Emmanuele al-III-lea acceptă inițial propunerea acestuia, dar apoi refuză să semne decretul de declarare a stării de asediu, de frica izbucnirii unui război civil și întrucât squadristi (membrii ai miliției fasciste) preluaseră deja controlul asupra zonei din Câmpia Padului și a unei mari părți a Italiei, fasciștii nemaifiind văzuți ca o amenințarea asupra scenei politice italiene.

Benito Mussolini alături de Cămășile Negre în timpul Marșului asupra Romei din 28 octombrie 1922 (Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/National_Fascist_Party)

Pe 29 octombrie 1922, Prim-Ministrul liberal Luigi De Facta demisionează, astfel că, în ziua următoare, pe 30 octombrie, Regele Vittorio Emmanuele al-III-lea îl invită pe Mussolini să formeze un nou guvern.[30] Acesta devine astfel, noul Prim-Ministru al Italiei și preia controlul asupra scenei politice italiene, în mod democratic și pașnic, spre surprinderea numeroșilor săi contestatari, acest moment reprezentând sfârșitul de facto al regimului democratic ce condusese Italia de la apariția țării pe harta Europei (în 1861) și până în acel moment, în 1922.

Epilog - Amurgul Democrației în Italia (1922-1925)

odată cu preluarea puterii asupra întregii Italii de către Benito Mussolini la 30 octombrie 1922, acesta îi va numi pe câțiva dintre membrii proeminenți ai Partidului Național Fascist în funcții cheie de conducere ale statului italian precum Roberto Farinacci (care ajunge Secretar al PNF),Alberto de Stefani (care ajunge Ministru al Economiei),Aldo Oviglio (care ajunge Ministru al Economiei) sau Italo Balbo (care ajunge Ministru al Aviației), acesta fiind primul pas spre consolidarea puterii Partidului Național Fascist în Italia. În 1923, Legea Electorală este schimbată, astfel încât, grupul de partide care ajunge să obțină 2/3 (adică 75%) din voturile alegătorilor italieni să obțină majoritatea absolută în Camera Deputaților.[31] Astfel, cu ajutorul acestei noi legi (Legea Acerbo), într-un climat de amenințări și violențe electorale, au loc Alegerile Generale de pe 6 aprilie 1924, în urma cărora Lista Națională (formațiune politică dominată de fasciști) câștigă 64% din voturile alegătorilor, obținând 374 de locuri în Parlament.[32]

Pe 30 mai 1924, la trei zile de la începutul unei noi sesiuni a Parlamentului Italiei, deputatul Giacomo Matteotti (liderul reformistului Partid Socialist Unitar, partid nou apărut pe scena politică italiană, fondat în noiembrie 1922) va denunța într-un discurs ce va deveni istorie, rezultatul obținut de către Partidul Național Fascist al lui Mussolini la alegerile ce avuseseră loc recent, spunând că acestea au fost o rușine și afirmând totodată că, au fost înregistrate numeroase incidente violente realizate de către milițiile fasciste asupra alegătorilor opoziției, incidente ce au influențat,în mod evident, rezultatul final al alegerilor.[33] În urma acestui discurs incisiv și foarte bine realizat, Matteotti va fi aplaudat la scenă deschisă de ceilalți membri ai partidului său, însă pentru cele 5 minute de aplauze și celebritate, Matteotti va plăti un preț foarte scump…La 10 iunie același an, pe când se pregătea să se ducă la o ședintă în Camera Deputaților, acesta dispare (fiind răpit de o bandă de fasciști). Corpul său este recuperat pe 16 august, în același an, el fiind mort, mai târziu aflându-se că acesta fusese omorât de o bandă de fasciști condusă de asistentul de Presă al lui Mussolini, Amerigo Dumini.

Giacomo Matteotti, membru al Camerei Deputaților între 1919-1924 și al Partidului Socialist Unitar Italian între 1922-1924, răpit de o bandă de fasciști ai lui Mussolini la 10 iunie 1924 (Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/Giacomo_Matteotti#)

Criza politică izbucnită în urma asasinării lui Matteoti va duce la dezvoltarea unui sentiment de neîncredere publică față de Mussolini și fasciștii lui, el fiind suspectat de implicare personală în realizarea acestei crime pentru a-l elimina pe acest oponent problematic[34] Presa denunță guvernul majoritar fascist al lui Mussolini, iar partidele de opoziție vor ieși din Parlament în semn de protest față de acest act criminal. Totuși, Mussolini încă avea majoritatea parlamentară, precum și susținerea Regelui Vittorio Emmanuele al-III-lea.

La 3 ianuarie 1925, Benito Mussolini ține un discurs devenit celebru în Istoria Italiei, în Camera Deputaților, în cadrul căruia își asumă “responsabilitatea politică,morală și istorică” pentru conducerea întregii țări de către fasciști și a morții lui Matteoti, promițând o reprimare dură asupra disidenților.[35]

Regele nu face absolut nicio mișcare. În ziua urnătoare, Mussolini le dă ordine prefecților din întreaga Italie să realizeze controale asupra tuturor organizațiilor politice “suspecte” (adică a celor care erau anti-fasciste). Vor urma o serie de căutări,arestări și eliminări ale câtorva oficiali și organizații, din acel moment, Partidul Național Fascist devenind singurul partid politic care va conduce Italia (partidele de opoziție încetând să mai existe încă din 1925, ele fiind,apoi, interzise în mod oficial, printr-o lege din 1928[36]) până pe 25 iulie 1943, când Mussolini va fi demis din funcția de Prim-Ministru și arestat, PNF fiind în cele din urmă dizolvat, două zile mai târziu, la 27 iulie 1943.[37]

Biblografie

I.Surse secundare (articole și cărți)

1. Robert Gerwarth,Cei învinși.De ce nu s-a putut încheia Primul Război Mondial,1917-1923,Editura Litera,Colecția CPT,București,2019

II.Surse web

1. https://it.wikipedia.org/wiki/Partito_Nazionale_Fascista#

2. https://www.britannica.com/topic/irredentism

3. https://en.wikipedia.org/wiki/1921_Italian_general_election#Results

4. https://www.nationalgeographic.com/history/article/benito-mussolini-rise-of-fascism-in-italy

5. https://www.britannica.com/topic/Fascist-Party

[1] https://it.wikipedia.org/wiki/Partito_Nazionale_Fascista#

[2] Ibidem

[3] Robert Gerwarth ,Cei învinși.De ce nu s-a putut încheia Primul Război Mondial ,1917-1923 ,Editura Litera ,Colecția CPT ,București ,2019 ,Partea a-II-a( , ,Revoluție și contrarevoluție”) ,Cap.10( , ,Teama de bolșevism și ascensiunea fascismului) ,pp.259-267(apud Antonio Ghibeli ,La Grande Guerra degli italiani ,1915-1918 ,Sansoni ,Milano ,1998 ,p.208)

[4] Pentru citat vezi Robert Gerwarth ,Cei învinși.De ce nu s-a putut încheia Primul Război Mondial ,1917-1923 ,Editura Litera ,Colecția CPT ,București ,2019 ,Partea a-II-a( , ,Revoluție și contrarevoluție”) ,Cap.10( , ,Teama de bolșevism și ascensiunea fascismului) ,pp.259-267(apud Franco Cotorbia ,Giornalismo Italiano ,Vol.2:1901-1939 ,Arnoldo Mondadori ,Milano ,2007 ,pp.908-909)

[5] Pentru citat vezi Robert Gerwarth ,Cei învinși.De ce nu s-a putut încheia Primul Război Mondial ,1917-1923 ,Editura Litera ,Colecția CPT ,București ,2019 ,Partea a-II-a( , ,Revoluție și contrarevoluție”) ,Cap.10( , ,Teama de bolșevism și ascensiunea fascismului) ,pp.259-267

[6] Ibidem ,p ,260

[7] Ibidem

[8] Ibidem

[9] Ibidem ,p.261

[10] Ibidem ,p ,262

[11] Iredentism-Mișcare politică ce susține revendicarea de către o națiune a teritoriului alteia pe baza unor argumente naționale ,etnice sau istorice(https://www.britannica.com/topic/irredentism)

[12] Ibidem ,p.263

[13] Ibidem

[14] Ibidem

[15] Ibidem ,p.264

[16] Ibidem ,p ,265

[17] Ibidem

[18] Ibidem

[19] Pentru citatul lui Mussolini vezi Robert Gerwarth ,Cei învinși.De ce nu s-a putut încheia Primul Război Mondial ,1917-1923 ,Editura Litera ,Colecția CPT ,București ,2019 ,Partea a-II-a( , ,Revoluție și contrarevoluție”) ,Cap.10( , ,Teama de bolșevism și ascensiunea fascismului) ,p.266

[20] Ibidem ,p ,266

[21] Ibidem ,p.267

[22] Ibidem

[23] Ibidem

[24] https://en.wikipedia.org/wiki/1921_Italian_general_election#Results

[25] Ibidem

[26] Ibidem

[27] https://www.nationalgeographic.com/history/article/benito-mussolini-rise-of-fascism-in-italy

[28] Ibidem

[29] https://www.britannica.com/topic/Fascist-Party

[30] Ibidem

[31] Ibidem