PARTEA A-II-A a dialogului „La masa Adevărului” cu istoricul Neagu Djuvara: „Regele Mihai trebuia să rămână sărac şi curat”

După cum am anunţat în ediţia din 16 februarie a ziarului nostru, astăzi vă oferim spre lecturare partea a doua a dialogului cu profesorul Neagu Djuvara (95 de ani). Venerabilul istoric vorbeşte, printre altele, despre rolul monarhiei, despre Regele Mihai şi nu ezită să amintească nemulţumirile sale faţă de anumite acţiuni, mai vechi sau mai recente, ale fostului suveran al României.

Cu o sinceritate debordantă, Neagu Djuvara sfărâmă tabuurile şi orgoliile prost gestionate din spaţiul public, supunând analizei românilor teme fundamentale privind viitorul lor. Nu lipsesc, desigur, micile relatări hazlii care dau atâta farmec situaţiilor descrise de Neagu Djuvara.

„Adevărul": Am suferit lipsuri majore o lungă bucată de vreme, cam din anii '45 şi până în prezent, cu mici intervale de calm aparent...

Neagu Djuvara: Da, dar asta poate să fie şi din cauză că ne guvernăm prost. Fiindcă vecinii noştri s-au descurcat mai bine, mulţi dintre ei. Nu ştiu cum e cu Bulgaria, dar bulgarii şi cu noi suntem cam codaşi, suntem ultimele vagoane.

Care ar fi soluţia pentru schimbarea mentalităţii românului?

Ce vreţi să spuneţi prin chestia asta?

Adică mulţi pleacă din ţară convinşi fiind că aici nu se va mai schimba nimic, niciodată, şi că noi suntem profund viciaţi la nivel colectiv. Lucrurile vor rămâne aşa sau se va mai întâmpla şi câte ceva bun în viaţa noastră?

Cred că se va întâmpla... Mai întâi faptul că au început să iasă mii şi, din păcate, milioane de oameni din România - cei care se întorc vin cu o atitudine total diferită şi cred că vom începe să avem un tineret mai învăţat, mai inteligent.

Credeţi că se mai întorc în ţară tinerii care au apucat să plece de aici?

Deocamdată mi se pare că se întoarce cam 1%, dar acel 1% e preţios. Şi să vă mai spun un lucru pe care l-am experimentat în mod întâmplător şi aproape caraghios. Acum vreo şapte ani, a venit să mă vadă, fără s-o cunosc, o tânără foarte simpatică, foarte deşteaptă, care era deja angajată într-o filială a City Bank de la Paris. Ea, în momentul acela, îşi isprăvea un doctorat în Finanţe la Paris, dar, patrioată, voia să intre la Banca Naţională. Şi a venit să mă roage pe mine să o introduc la domnul Isărescu. Eu îl cunoşteam pe domnul Isărescu, fără ca să fim intimi. În orice caz, pe vremea când făceam politică liberală şi el era prim-ministru, ne-am cunoscut, ne-am strâns mâna, deci el ştia cine e Neagu Djuvara. Îi fac o scrisoare, însă comit eroarea să precizez pentru ce vreau să-l văd, anume ca să-i prezint o tânără doctorandă în Finanţe, care lucra în Franţa, la banca cutare. Tânăra respectivă mi-a spus că după 10-15 zile trebuie să plece neapărat în Franţa. Eu am rămas niţel vexat că domnul Isărescu nu m-a primit sau că n-a pus pe secretara lui să-mi spună că n-are absolut nicio „fereastră" în care să mă primească. Doi ani mai târziu, vine să mă vadă fostul ministru Nicolae Noica. Stă la mine aici câteva minute şi pleacă, spunându-mi că are întâlnire cu domnul Isărescu. Îi spun:„Ascultă, dacă ai întâlnire cu domnul Isărescu, spune-i că Neagu Djuvara e cam vexat că nu i-a răspuns la scrisoare". Mi-a telefonat a doua zi dimineaţa Noica şi îmi zice: „Domnul Isărescu zice că n-a primit niciodată nicio scrisoare a dumitale". Aţi înţeles ce s-a întâmplat? Secretariatul lui, când a văzut că vreau să aduc pe cineva competent, nu i-a dat scrisoarea.

Credeţi?

Sunt convins! Că nu minte Isărescu în chestiunea asta. Ar fi putut să spună că n-a putut să mă primească în ziua aia. „N-am primit nicio scrisoare!" Este un sabotaj. Şi e foarte generalizată chestia asta. Mulţi tineri cu studii în străinătate au venit în România, au stat câteva luni aici şi s-au întors disperaţi pentru că au găsit uşile închise peste tot. Adică incompetenţii, care ocupă mii de locuri în România, când văd venind pe unul care ar putea să le ia locul, mult mai competent, fac pe dracul în patru ca ăla să fie descurajat şi să plece înapoi în străinătate.

Conjuraţia nulităţilor...

Să ştiţi că lucru ăsta este foarte generalizat la noi în ţară. Deci, continuăm să avem incompetenţi la putere până în pânzele albe.

Cineva trebuie să ia decizia de a tăia nodul gordian.

Ar trebui...

Îl vedeţi în stare pe preşedintele Traian Băsescu să facă chestiunea asta sau doar o clamează?

Dragul meu, e foarte greu să spui, fiindcă astea sunt cazuri care se întâmplă ici şi colo. Nu poţi să dibuieşti asemenea viclenii decât cu vremea. Dar asta înseamnă că există o asemenea mentalitate dramatic de rea...

Incompetenţii, care ocupă mii de locuri în România, când văd venind pe unul care ar putea să le ia locul, mult mai competent, fac pe dracul în patru ca ăla să fie descurajat şi să plece înapoi în străinătate.

„Mai înjurau chiar şi boierii noştri"

Foarte multă lume resimte „mitocanizarea societăţii româneşti". Aţi constat o astfel de involuţie?

Dar bineînţeles, este un adevăr! Înjurătura la români o observa până şi secretarul italian al lui Constantin Brâncoveanu, în cartea lui despre ultimele evenimente din Ţara Românească. Anton-Maria Del Chiaro îşi aducea aminte că a văzut un copil de vreo 12 ani care aducea un cal îndărăt, de la adăpat. Calul îi scapă şi atunci aleargă după el cu o cascadă de înjurături - şi ştii că era popă acest Del Chiaro! Culmea e că era evreu convertit. Evreii convertiţi sunt foarte habotnici şi Del Chiaro a fost îngrozit de cum înjura de lucruri sfinte copilul acela de 12 ani.

Oare, la români, s-a înjurat dintotdeauna aşa cum se înjură azi?

Obiceiul ăsta de a înjura, la noi, e foarte dezvoltat... Dar, să ne înţelegem!, în trecut era ocazional, pe când acum a devenit limbajul de fiecare zi. Am îndrăznit să păstrez în cartea mea de amintiri relatarea unui fapt: urcându-mă într-un tren, prin '90 sau '92, între Curtea de Argeş şi Merişani, am văzut doi vlăjgani care mergeau la pescuit şi care, la fiecare trei cuvinte, spuneau „p... mea!" Dar vorbeau ca şi cum acolo era virgula-la trei cuvinte ziceau „p... mea!", „p... mea!", tot timpul. Trecând zilnic pe lângă liceul „Spiru Haret", în apropierea căruia locuiam, vedeam ieşind băieţi şi fete care nu încetau a spune „p... mea!", la fiecare pas. Asta nu exista acum 70 de ani, când eram eu copil.

Nu exista nici acum 22 de ani...

Cu vreme în urmă, dacă auzeai înjurături îl considerai pe ăla că e grobian, că e un prost crescut. Acum, tinerilor parcă nu le pasă, înjură şi în salon.

Francezii nu înjură?

Ei sunt săraci în înjurături, nu au aşa ceva. Consideră înjurătură-acum, iertaţi-mă!-când te tratează spunându-ţi că eşti un sex feminin. Şi te întrebi de ce sexul feminin e prost... Nu ştiu, dar, oricum, spui pe franţuzeşte că unul „e un prost", ca şi cum ai spune pe româneşte „e o p...". Asta e cea mai puternică înjurătură în limba franceză, dar a devenit aşa de curentă încât cucoanele o folosesc şi nici nu-şi mai dau seama de conotaţia ei. După cum şi cuvântul pe care-l avem noi pentru, mă rog..., coit, e acelaşi cuvânt latin „futere", din care se trage franţuzescul „futre". Dar a devenit aşa de comun în Franţa că sunt convins că lumea, cucoanele mai cu seamă, habar n-au de sensul originar al cuvântului, care înseamnă acelaşi lucru ca pe româneşte. Deci, nu se pot compara înjurăturile noastre cu ale francezilor, care sunt foarte săraci. Se pare că, în Europa, „campionii" sunt ungurii. Asta am auzit...

Şi noi îi urmăm îndeaproape...

Înjurăturile ungureşti sunt fantastice. Cu toate că se pretind a fi foarte catolici, înjurăturile lor abundă de lucruri sfinte... Totul e băgat în înjurătură. Şi românul înjură foarte mult, iar un lucru amuzant este că înjurau şi boierii.

Înjurau şi boierii?

Da, înjurau şi boierii, ba chiar şi boieroaicele.

Vă amintiţi vreo astfel de scenă?

Asta o ştiu din familie: sora mai mare a mamei mele era căsătorită cu baronul de Rainech. El provenea dintr-o familie de origine germană, trecută prin Grecia în momentul revoluţiei greceşti, dar cum în Grecia era sărăcie, a venit în România. Mama acestui unchi al meu - s-a povestit şi în ziarele epocii, pe la 1880 - baroneasa de Rainech, îl insultă, o dată, pe logofătul ei şi îi spune pe româneşte: „Futu-ţi mama ta!" Şi ăla, în loc să se supere, îi spune:„Cu ce coniţă?" Cum chestia asta a fost relatată prin ziarele vremii, s-a spus că şi baronesele înjură. Se putea întâmpla, dar mai rar. În cazurile familiilor pe care le-am cunoscut eu, n-am pomenit aşa ceva niciodată. Astăzi, este o degradare continuă, o generalizare a obiceiurilor mahalageşti.

Asta are consecinţe pe termen lung...

Absolut! E clar că societatea s-a schimbat în rău, de când eram eu tânăr şi până acum.

Care vor fi consecinţele la nivel social?

E curios să vezi, în ziare, cum unii domni tineri, care au făcut avere, încearcă să se îmbrace frumos şi spun că iau exemplu după domnul cutare sau chiar după Neagu Djuvara. Deci, ar exista o tendinţă către eleganţă, dar, pe de altă parte, aceasta e în contradicţie cu limbajul. Gândiţi-vă doar la tinerii aceştia îmbogăţiţi peste noapte, care conduc o maşină cu 200 de kilometri la oră. Din păcate - există şi o dreptate a Lui Dumnezeu! -, se omoară pe capete. E o tragedie.

Ce nu vă place la presa românească de astăzi?

De la o vreme încoace, vă spun cinstit, nu mai citesc ziare. Mai întâi de toate, ziarele au început să dispară, or, ca să le iau de pe internet, nu-mi mai dau osteneala. Îmi pare foarte rău, dar o spun categoric, conţinutul e întotdeauna acelaşi. Şi, în plus, presa este foarte partinică. Vă dau un exemplu recent: un ziar favorabil domnului preşedinte Băsescu a publicat, acum câteva luni, pe patru pagini, nişte neadevăruri grosolane privitoare la 23 August 1944. Nici măcar eu n-am văzut articolul, mi l-a dat cineva după două luni. Dar, ţinând cont că sunt ultimul supravieţuitor al acelei epoci, cunoscând şi anumite secrete, ca să zic aşa, adică explicaţia anumitor secrete, am făcut un răspuns.

Ideea era că Antonescu urma să încheie pace cu sovieticii. Nu este adevărat?

Nu, nu este adevărat. Adică ceea ce nu este adevărat este să fi venit în ziua de 23 august o telegramă de la Stockholm care să-i fi dat dreptate lui Antonescu. Adică să-i fi acceptat condiţiile pe care el le punea. Această acceptare venise deja de trei luni şi nu avea ce să mai vină la 23 august. Dimpotrivă, guvernul lui Antonescu nu a răspuns acestei condiţii favorabile pe care o făceau sovieticii. Între noi fie zis, ambele chestiuni pe care le ceruse Antonescu erau stupide. Cerea, pe de o parte, să i se dea 15 zile ca să plece nemţii de bunăvoie din ţară, ceea ce nu s-a întâmplat în Ungaria. După câteva luni, când Horthy i-a spus lui Hitler că „nu mai poate", tot guvernul lui a fost arestat şi înlocuit cu echivalenţii Gărzii de Fier în Ungaria. Acelaşi lucru s-ar fi întâmplat şi în România. A doua condiţie pe care o pusese Antonescu era şi mai stupidă, că, odată ocupată toată ţara de sovietici, să rămână un judeţ în Vestul ţării neocupat, pentru ca guvernul să n-aibă soldaţi sovietici în jurul lui. Ce însemna asta, când jumătate din Europa era ocupată de sovietici, că ai un judeţ neocupat? Deci, aceste condiţii sovieticii le-au găsit atât de stupide încât au răspuns imediat favorabil. Şi acest răspuns a venit la Bucureşti la 30 mai, or Antonescu n-a reacţionat. Timp de două luni şi 23 de zile nu s-a decis.

E o întreagă dezbatere în jurul personalităţii mareşalului Antonescu, foarte multă lume rămânând ataşată de el...

Să vă spun ceva:e firesc, fiindcă, de 80 de ani, am fost conduşi de oameni aşa de puţin simpatici sau aşa de puţin... cum să spun... Am avut în guvernul ţării nişte...

...oameni asupra cărora planau diferite suspiciuni.

Am fost guvernaţi cât se poate de prost. Nu vreau să mă pronunţ prea tare fiindcă risc să-i vexez pe cei care sunt acum la putere, dar e clar că imaginea lui Ion Antonescu, un ofiţer capabil, dârz, cinstit, apare ca o figură luminoasă. Asta o înţeleg. Dar dacă din punct de vedere politic a fost catastrofal, asta iarăşi trebuie s-o spunem. Tot ce-a făcut a fost greşit. Mai întâi, încă din tinereţe, era de o ambiţie uriaşă. El voia guvernul ţării chiar din anii '30. Îşi dădea seama că Regele Carol al II-lea guverna prost, că era venal şi de ceva ani aştepta cu nerăbdare să i se dea puterea. Dar când a avut-o, a exersat-o într-un mod mult mai prost decât alt dictator.

De pildă, decât Franco...

...care l-a luat pe viitorul rege Juan Carlos, l-a crescut lângă el, ca să-nveţe „meseria". Pe când Antonescu l-a ţinut pe Mihai I în necunoaştere totală a guvernării, ceea ce este inadmisibil. Tânărul acela era, totuşi, capul statului.

Mai are vreo şansă monarhia în România de astăzi?

Ar fi avut în '90, dar de atunci s-au mai stricat lucrurile. Am mai spus-o-şi asta m-a stricat, din cauza dumitale!, cu familia regală (n.a. aluzie la volumul de dialoguri „Un secol cu Neagu Djuvara", Editura Adevărul, 2010) - ce gândesc despre felul cum ginerele Regelui l-a învrăjbit. Regele n-ar fi trebuit să accepte să fie în termeni atât de buni cu Ion Iliescu. Culmea culmilor este că, puţin timp după ce Ion Iliescu a fost ales pentru al treilea său mandat, deci în anul 2000, m-am aflat în audienţă la Rege. Îţi spun drept că nu mai ţin minte pentru ce mă dusesem să-l văd. Am avut curajul, pentru că eu sunt îndrăzneţ în chestiile astea, şi i-am spus: „Majestate, daţi-mi voie să vă spun că n-ar trebui să fiţi mereu văzut în prezenţa lui Ion Iliescu, pe care eu îl consider vinovat de crime şi care va trebui, o dată şi o dată, să fie judecat şi nu se cuvine ca..." Regele mi-a tăiat cuvântul:„Da, dar uite că domnul Emil Constantinescu mi-a făgăduit o grămadă de lucruri şi nu s-a ţinut de cuvânt, pe când Ion Iliescu îmi restituie". Carevasăzică, Ion Iliescu a avut dibăcia, prin intermediul lui Duda, „să-l cumpere pe Rege". I-a restituit Săvârşinul, pe urmă a pregătit restituirea Palatului Peleş. Asta e părerea mea, Regele Mihai ar fi trebuit să rămână sărac şi curat. Ion Iliescu i-a restituit lucruri care, într-adevăr, sunt ale lui, dar trebuia să le accepte mai târziu şi nu de la acest om.

Domnule profesor, s-a vorbit în ultima vreme, după discursul Regelui în Parlament, din octombrie 2011, despre reinstaurarea monarhiei. S-a avansat şi ideea unei monarhii cu principe străin, pentru că Regele Mihai este în vârstă, iar succesiunea principesei Margareta nu e văzută de toţi cu ochi buni. Asta deşi legea salică a fost abrogată-ca să spunem aşa-în cadrul familiei regale româneşti.

Păi, a fost abrogată numai prin voinţa Regelui. El nu poate să facă aşa ceva. Aici găsesc că, din punct de vedere juridic, Majestatea Sa a greşit. Ştiţi ce este legea salică? Mi se pare că în România majoritatea populaţiei nu ştie ce înseamnă. În 1326-ca să vedeţi, suntem pe vremea lui Basarab Întemeietorul!-s-a stins linia directă a familiei regale franceze din dinastia Capeţienilor. Dar s-a stins linia iniţială, ca să zic aşa, şi a venit la moştenire, imediat, un văr al regelui defunct, care a fost Henric al VI-lea. Dar regele Angliei, Eduard al III-lea, era fiul unei fete a regelui Franţei, Philippe cel Frumos, şi atunci, marea nobilime franceză din jurul tronului, care n-avea chef să vadă un rege englez pe tron, fiindcă deja fuseseră războaie între ei, a născocit o lege a francilor vechi, adică cei care au cucerit Franţa în secolul al IV-lea şi al V-lea, şi care erau franci salieni. Au descoperit că acolo legea era să nu se transmită regalitatea prin femei. Dar e foarte interesant cum această lege, născocită de jurişti francezi din veacul al XIV-lea, s-a răspândit în mai toată Europa. Pe urmă, cu vremea, a fost stricată de dinastii care au spus că vor să fie continuată regalitatea şi prin femei. Dar, lucru interesant, asta s-a întâmplat numai în ţările nordice, care au devenit protestante. În ţările catolice nu s-a admis. Nici în Franţa, nici în Spania, nici în Italia. Şi noi am moştenit această lege salică. Ce vreau să spun? Majestatea Sa Regele Mihai nu are puterea să schimbe ceva care a fost stabilit în Constituţia din 1923 şi, mai înainte, în Statutul Familiei Regale, care s-a votat în 1866. Deci, dacă ar vrea ca să-i succeadă principesa Margareta, ar trebui, mai întâi, ca poporul nostru să voteze reîntoarcerea monarhiei. Deci, timp de o zi, două, să spunem, să fie Regele Mihai din nou Rege al României. El ar genera un vot pentru un nou Parlament care să schimbe Constituţia din 1923, iar în acea Constituţie să se spună că pot să urmeze la tron şi femeile. Dar nu poţi să pui căruţa înaintea boilor.

Prin urmare, decizia Regelui n-are acoperire juridică...

Majestatea Sa Regele nu are puterea să schimbe o lege constituţională şi un statut al Casei Regale Române. Încă ceva:eu nu l-am aprobat când a făcut un fel de declaraţie cum că nu mai are nimic de-a face cu familia Hohenzollern. Cum poţi să spui aşa ceva? Când te gândeşti că primul nostru Rege, Carol I, a rămas „foarte Hohenzollern" în tot comportamentul lui. De pildă, castelul Peleş l-a făcut ca un castel german renascentist, nu s-a „jucat", ca să zic aşa, ca să facă o Mogoşoaie mai mare, să facă ceva care să fie în stil brâncovenesc. El a făcut un castel Hohenzollern. Cum poţi să vii tu acum, nepotul, să spui că nu vrei să ai nimic de-a face cu neamul tău? Eu consider că nu se justifică această condamnare a unei moşteniri de familie. El e Hohenzollern de origine, dar nu mai poartă numele fiindcă, în 1916, ei au dezmoştenit ramura Hohenzollern din România. Dar noi nu avem să adăugăm ceva la chestia asta.

Găsiţi viabilă ideea unei monarhii ca la 1866 în România?

Dar de ce să schimbăm dinastia? Nu, aici nu înţeleg care e motivul. De ce să schimbăm dinastia?

De pildă, din pricina reţinerilor sau rezervelor pe care le au unii faţă de succesiunea la tron şi faţă de anumite gesturi istorice ale Regelui Mihai...

Dar, dacă au reţineri faţă de venirea unei femei pe tron, trebuia să-l „înfieze" pe tânărul Nicolae. Nu văd de ce să schimbăm dinastia. Şi, în orice caz, monarhia în sine eu o găsesc mai valabilă decât republica, chiar dacă ai câteodată un rege slab, cum a fost şi Carol al II-lea, care n-a fost un rege bun, dar n-a fost nici catastrofal. Uitaţi-vă în Europa de astăzi, puţinele ţări care au mai păstrat monarhia sunt cele mai calme, cele mai civilizate - Suedia, Norvegia, Danemarca, Olanda, Marea Britanie. Mai sunt şi altele, cum este Spania sau Belgia, care s-ar rupe în bucăţi dacă n-ar fi monarhie. Carevasăzică, monarhia, în sine, este cea mai cuminte formulă de guvernare. Monarhia constituţională lasă guvernul să fie ales de popor, dar partea absolut suverană şi care poate să spună un cuvânt decisiv, la un moment dat, rămâne regalitatea.

Domnule profesor, ce vă nemulţumeşte cel mai mult în societatea românească de astăzi?

Of, Doamne! Am impresia, să spun drept, că cei 50 de ani de comunism au schimbat comportamentul românilor în mod absolut... Nu pot să vă spun cum. Eu am mai spus chestiunea asta, că, întorcându-mă după 45 de ani în ţară, am găsit că românul de rând şi-a schimbat profilul, nu mai este acelaşi, nu mai judecă la fel. Ţăranul nostru umbla în straie curate, albe, cu broderii frumoase şi avea un profil de oarecare nobleţe. Mă întorc în ţară şi văd ţăranul român îmbrăcat ca Mao Zedong. Ani de-a rândul m-am dus la ţară, acolo unde avusesem moşia. Am mai văzut un lucru: pe vremea copilărie mele, ţăranul nu se îmbăta, iar cei care se îmbătau se îmbătau duminica. Acum se îmbată în fiecare zi. Am găsit, aşadar, nişte moravuri stricate. În plus de asta, în comunism, ţăranul român nu a putut supravieţui decât furând. La noi, educaţia cinstei nu s-a făcut încă. Eu cred că unul dintre lucrurile pe care le-aş fi făcut, dacă aş fi fost preşedinte, era să-i adun pe învăţători şi să le spun: „De acum înainte, punctul principal al educaţiei copiilor este să le spuneţi că furtul este unul dintre cele zece păcate lăsate de Moise".

I-aţi spus preşedintelui Băsescu treaba asta, ce aţi fi făcut ca şef al statului?

Acum, eu nu pot să-l schimb. Am să-i repet. Ştiţi că i-am scris o scrisoare deschisă. La ultima confruntare televizată de la alegerile prezidenţiale din decembrie 2009, mă luase Crin Antonescu ca pe un vas cu flori de pus pe masă. Dar în seara când a văzut că n-a ieşit el al doilea, nu m-a mai consultat, că i-aş fi spus să nu se alieze cu Geoană. Dar, ce vreau să spun este că eram în sală, acolo, la cinci, şase metri în spatele candidatului Traian Băsescu. După o oră de discuţii, la un moment dat, l-am auzit zicând că nu e admisibil faptul că nu s-a făcut încă procesul cu „teroriştii lui Ceauşescu". Mi-a bătut inima în piept şi am zis că o să-l pornească, că o să-i dea drumul procesului. Nu e vorba de o intervenţie a Executivului în Justiţie, ci, dimpotrivă, e o intervenţie a preşedintelui către primul său ministru pentru a nu împiedica să se facă Justiţia. Că asta se întâmplă de 20 de ani - este împiedicată justiţia să-şi facă treaba. Dovadă că Ion Iliescu avusese dibăcia să împăneze cele trei mari instituţii judiciare cu oameni de-ai lui.

Acum i se reproşează asta preşedintelui Traian Băsescu...

Ce să facă? A făcut bine că a schimbat majoritatea... Să se termine cu „majoritatea iliesciană", cum era la Curtea Constituţională!

Suntem cumva blestemaţi să avem mereu aceeaşi abordare în privinţa intervenţiilor politice în Justiţiei?

Da, e grav. În orice caz, ce a făcut preşedintele Băsescu e un lucru care a înlăturat un rău mai mare. Fiindcă, în momentul acela, procurorul Voinea adunase un dosar copleşitor împotriva lui Ion Iliescu şi a acoliţilor lui, că sunt o grămadă.

Domnule profesor, dar de unde provine aversiunea dumneavoastră faţă de Ion Iliescu?

Să nu credeţi că este o aversiune personală. Este o aversiune împotriva unei enormităţi criminale care rămâne nepedepsită.

Revenind în actualitate, credeţi că vom ieşi cu bine din anul 2012?

Nu sunt Mafalda, nu pot să vă spun. Dar am încredere în guvernarea lui Mihai Răzvan Ungureanu. Cu asta termin.

Două volume de colecţie

Biblioteca „Adevărul" a scos pe piaţa cărţii, în anii 2010 şi 2011, două volume de dialoguri semnate de jurnalistul George Rădulescu - „Un secol cu Neagu Djuvara"şi „În căutarea României pierdute". Ambele lucrări conţin aprecieri ale profesorului Neagu Djuvara despre viaţa socială, politică şi economică din România de ieri şi de azi. Mai mult, volumul„În căutarea României pierdute"reuneşte 14 dialoguri cu personalităţi din varii domenii de activitate, precum Andrei Pleşu, Horia Roman Patapievici, Tudor Gheorghe, Oana Pellea şi Dan Puric. „Un secol cu Neagu Djuvara" şi „În căutarea României pierdute"sunt disponibile în toate librăriile „Adevărul", precum şi pewww.adevarulshop.ro.