⬆

Misterul lui Gelou: cât este adevăr și cât este legendă în povestea voievodului din Transilvania

În istoria românilor sunt personaje despre care știm foarte multe și personaje care par să existe aproape numai într-o frază. Gelou – Gelu, în forma în care numele său a intrat în manualele românești – aparține celei de-a doua categorii.

Nu avem monede bătute de el. Nu avem o inscripție care să-i poarte numele, un mormânt identificat, o cetate despre care să putem spune fără ezitare că i-a aparținut sau un document contemporan care să-i descrie domnia.

Și totuși, de mai bine de două secole, în jurul lui s-au scris cărți, s-au purtat dispute și s-au construit interpretări istorice cu implicații care depășesc cu mult biografia unui conducător din Evul Mediu timpuriu.

Totul pornește de la câteva capitole ale Gestei Hungarorum, cronica notarului anonim al unui rege Béla al Ungariei. Acolo apare Gelou.

Cronica îl numește quidam Blacus – „un oarecare vlah” – și îl prezintă drept conducătorul unei țări aflate „dincolo de păduri”, locuită de vlahi și slavi. Apoi povestește invazia lui Tuhutum, bătălia, înfrângerea și moartea lui Gelou.Sună simplu. Numai că aproape nimic din această poveste nu este simplu.

Pentru că între evenimentele descrise de Anonymus și momentul în care acesta le-a așternut pe pergament se întind aproximativ trei secole. Iar cronicarul amestecă informații credibile, tradiții orale, geografie pe care o cunoștea, genealogii, literatură cavalerească și anacronisme evidente.

Așa că întrebarea interesantă nu este dacă trebuie să alegem între „Gelou a existat” și „Gelou a fost inventat”. Întrebarea este mai dificilă:

cât din povestea lui Gelou poate aparține lumii reale de la cumpăna secolelor IX–X și cât aparține lumii în care trăia cronicarul trei sute de ani mai târziu?

Gelou intră în istorie cu trei secole întârziere

Gesta Hungarorum este cea mai veche cronică maghiară păstrată care relatează pe larg cucerirea Bazinului Carpatic. Autorul nu își spune numele. Se prezintă doar drept „P., numit magistru”, fost notar al unui rege Béla.

Cercetarea modernă îl plasează cel mai probabil în mediul cancelariei lui Béla al III-lea, rege între 1172 și 1196, iar redactarea Gestei este situată de regulă în jurul anului 1200 sau în primele decenii ale secolului al XIII-lea. Manuscrisul care s-a păstrat este chiar mai târziu, din mijlocul secolului al XIII-lea.

Aici apare prima mare problemă. Anonymus povestește evenimente asociate venirii maghiarilor în Bazinul Carpatic, petrecute la sfârșitul secolului al IX-lea și începutul secolului al X-lea, dar scrie la aproximativ 300 de ani după ele.

Este ca și cum un autor de astăzi ar încerca să reconstruiască, în detaliu, evenimente din vremea lui Constantin Brâncoveanu folosind documente fragmentare, tradiții de familie, cântece, nume de sate și povești transmise timp de generații.

Ar putea păstra informații autentice. Dar aproape inevitabil ar introduce și lumea propriei epoci în poveste.

Exact acesta este unul dintre lucrurile pe care cercetătorii le observă la Anonymus. Biblioteca Națională Széchényi din Budapesta subliniază că autorul a proiectat uneori situația geografică și politică a sfârșitului secolului al XII-lea în trecut și a construit personaje pornind de la toponime cunoscute lui.

Prin urmare, Gelou ne apare printr-o fereastră care nu este transparentă. Dar asta nu înseamnă că dincolo de fereastră nu se afla nimic.

Ce spune, de fapt, Anonymus despre Gelou

Povestea începe atunci când conducătorul maghiar Tuhutum ajunge în apropierea Porților Meseșului.

Acolo ar fi aflat de la localnici că dincolo de păduri se întindea o țară bună și bogată, condusă de Gelou, „un oarecare vlah” – quidam Blacus. Tuhutum trimite un iscoadă.

Omul se întoarce cu o descriere aproape publicitară a Transilvaniei: râuri bune, aur în nisipurile lor, sare și pământ fertil. Numai locuitorii nu îl impresionează.

Anonymus îi numește „Blasii et Sclavi”, vlahi și slavi, și spune că erau slab înarmați, folosind în principal arcuri și săgeți. Despre Gelou afirmă că nu dispunea de războinici suficient de puternici pentru a rezista maghiarilor și că oamenii săi suferiseră atacuri din partea pecenegilor și cumanilor.

Tuhutum cere apoi permisiunea lui Árpád pentru a porni dincolo de păduri. O primește. Și începe războiul.

O țară pentru aur, sare și pământ

În spatele limbajului medieval apare un motiv care nu are nimic romantic.Resursele.

Transilvania descrisă de iscoada lui Tuhutum este atractivă pentru că are aur, sare, râuri și pământ bun. Anonymus spune chiar că Tuhutum dorea să obțină pentru sine „nume și pământ”.

Tudor Sălăgean a atras atenția tocmai asupra acestui pasaj în studiul său Țara lui Gelou. În interpretarea sa, povestea poate păstra amintirea unei inițiative personale a lui Tuhutum: nu doar extinderea teritoriului controlat de Árpád, ci încercarea unui conducător de a-și crea propria stăpânire dincolo de Meseș.

Este o lectură interesantă, pentru că schimbă perspectiva.

Nu mai avem neapărat imaginea simplificată a unei armate ungare care cucerește metodic Transilvania pentru un stat maghiar deja constituit.

Suntem într-o lume a confederațiilor tribale, a conducătorilor locali, a alianțelor fragile și a războinicilor care pot încerca să transforme succesul militar într-un domeniu propriu.

Statul medieval maghiar, în forma pe care îl asociem cu regele Ștefan I, urma să se cristalizeze abia în generațiile următoare.

Gelou nu era „regele Transilvaniei”

Aici trebuie corectată una dintre imaginile populare care s-au format în jurul personajului.

Chiar dacă acceptăm relatarea lui Anonymus ca păstrând un nucleu istoric, Gelou nu trebuie imaginat drept un rege care conducea întreaga Transilvanie de astăzi.

Citeste continuarea pe turismistoric.ro