⬆

Cenzura, Securitatea și „camera cu bombe”: povestea incredibilă a filmului „Glissando”

În toamna lui 1984, pe frontispiciul cinematografului Patria din București apărea titlul unui film care, în condiții normale, ar fi trebuit să ajungă pe ecrane cu aproape doi ani mai devreme. Se numea „Glissando”, îl avea pe Ștefan Iordache în rolul principal și fusese regizat de Mircea Daneliuc, unul dintre cineaștii pe care autoritățile comuniste începuseră deja să-i privească atent.

În spatele premierei se afla însă o poveste mult mai complicată decât putea bănui spectatorul care își cumpăra bilet.

Filmul fusese terminat în 1982. Urmaseră vizionări, observații, cereri de modificare, refuzuri, memorii, intervenții politice și aproape doi ani în care pelicula a rămas practic blocată. Securitatea urmărea conflictul și îl consemna în documente clasificate, iar Mircea Daneliuc ajunsese atât de departe încât, în vara lui 1984, și-a depus carnetul de membru al Partidului Comunist.

„Glissando” nu era un film despre Nicolae Ceaușescu. Acțiunea se petrecea în România anilor 1930, într-o lume burgheză aflată în descompunere, peste care începea să se așeze amenințarea fascismului.

Problema era că spectatorii puteau recunoaște prea ușor altceva. În spatele dictaturii care se pregătea să vină în film se întrezărea dictatura în care trăiau ei.

O nuvelă de Cezar Petrescu devenită cu totul altceva

La început exista „Omul din vis”, nuvela fantastică publicată de Cezar Petrescu în 1925.

Mircea Daneliuc a pornit de aici, dar ar fi impropriu să privim „Glissando” ca pe o ecranizare clasică. Chiar Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc vorbește despre textul lui Cezar Petrescu mai degrabă ca despre un pretext de la care regizorul își construiește propriul univers.

Personajul central este Ion Theodorescu, interpretat de Ștefan Iordache, un cartofor pasionat, prins într-o lume în care jocul, erotismul, obsesia și moartea încep treptat să se amestece.

Theodorescu descoperă portretul unei femei despre care ajunge să creadă că ar putea fi mama sa. Numai că tabloul este semnat de un pictor din Strasbourg, iar întâlnirea dintre cei doi pare imposibilă. De aici pornește o obsesie care începe să-i modifice realitatea. Femei întâlnite în jurul său capătă trăsăturile celei din portret, trecutul intră în prezent, iar visul devine aproape imposibil de separat de ceea ce se întâmplă cu adevărat.

Daneliuc abandona astfel realismul direct care făcuse forța unor filme precum „Probă de microfon” sau „Croaziera” și construia ceva mult mai baroc, mai greu de prins într-o singură interpretare. Cazinoul, sanatoriul, băile, camerele, coridoarele și spațiile aglomerate ale filmului formează un univers care pare să se închidă treptat în jurul personajelor.

În acest decor apar Ștefan Iordache, Tora Vasilescu, Petre Simionescu, Ion Fiscuteanu, Constantin Dinulescu, Camelia Zorlescu și alți actori ai unei distribuții impresionante. Imaginea îi aparține lui Călin Ghibu, muzica lui Vasile Șirli, decorurile Magdalenei Mărășescu, iar costumele Cătălinei Iacob.

Era, pentru cinematografia românească a începutului anilor 1980, o producție neobișnuit de ambițioasă.

Și tocmai această ambiție avea să devină o problemă.

Continuarea articolului pe turismistoric.ro