„Apa ca un bivol negru”, documentarul care l-a suparat pe Ceausescu
În primăvara anului 1970, România a intrat sub ape. Mureșul, Someșul, Siretul și alte râuri au ieșit din matcă, au rupt drumuri și căi ferate, au intrat în sate și orașe, au măturat gospodării și au lăsat în urmă zeci de mii de familii care încercau să înțeleagă, de pe o zi pe alta, ce mai rămăsese din lumea lor. La Sighișoara apa a pătruns printre case, la Satu Mare Someșul a atins cote dramatice, iar în multe așezări oamenii s-au trezit privind de pe un deal, de pe un pod sau dintr-o barcă spre locul în care, cu numai câteva ore înainte, avuseseră o casă, o curte, animale și o viață obișnuită.
Regimul comunist a relatat intens catastrofa. Nicolae Ceaușescu a fost fotografiat în zonele sinistrate, presa a vorbit despre mobilizarea exemplară a populației, despre militari și muncitori care ridicau diguri, despre solidaritate și despre efortul colectiv de reconstrucție. Era limbajul firesc al propagandei epocii, în care chiar și o calamitate trebuia integrată într-o poveste despre forța societății socialiste și capacitatea conducerii de partid de a ține situația sub control.
În același timp, câțiva cineaști aflați la începutul carierei au plecat spre zonele inundate cu aparate de filmat și cu o idee foarte diferită. Nu voiau să explice catastrofa. Nu voiau să o transforme într-o lecție politică și nici să pună peste imaginile oamenilor rămași fără case vocea solemnă a unui comentator care să spună spectatorului ce trebuie să creadă.
Voiau, pur și simplu, să privească.
Din această alegere s-a născut „Apa ca un bivol negru”, unul dintre cele mai neobișnuite filme realizate în România comunistă și, în același timp, una dintre primele apariții colective ale unei generații care avea să schimbe profund cinematografia românească. Printre cei implicați se aflau Dan Pița, Mircea Veroiu, Stere Gulea, Iosif Demian, Dinu Tănase, Nicolae Mărgineanu și alți tineri cineaști care, câțiva ani mai târziu, aveau să devină nume importante ale filmului românesc.
La începutul lui 1970, însă, erau mai ales niște oameni foarte tineri care încercau să înțeleagă ce fel de cinema voiau să facă.
Primăvara în care România a intrat sub ape
Marile inundații din mai 1970 au rămas printre cele mai grave catastrofe naturale ale României secolului XX. Primul val devastator a lovit între 12 și 15 mai, iar în lunile următoare alte episoade de ploi și viituri au continuat să afecteze numeroase regiuni ale țării.
Bilanțul final vorbește despre 166 de morți identificați și alte persoane dispărute, despre aproximativ 85.000 de locuințe inundate, dintre care zeci de mii au fost distruse sau grav avariate, și despre peste un milion de hectare de teren agricol afectate. Pagubele economice au fost uriașe pentru România acelor ani.
Dar cifrele, oricât de impresionante ar fi, ascund exact ceea ce camera de filmat poate arăta cel mai bine. O statistică spune că o casă a fost distrusă. O imagine poate arăta omul care stă în fața locului în care fusese acea casă.
O statistică poate înregistra numărul animalelor pierdute. O cameră poate surprinde tăcerea unei femei care încearcă să scoată din noroi câteva obiecte rămase din gospodărie.
Această diferență dintre informație și experiență avea să devină esențială pentru film.
În discursul oficial, catastrofa a fost rapid transformată într-o demonstrație de mobilizare. Ceaușescu a vizitat regiunile afectate, presa a publicat imagini cu muncitori, militari și localnici refăcând diguri, iar accentul a fost pus treptat pe reconstrucție și pe solidaritatea colectivă.
Tinerii cineaști au ajuns însă acolo înainte ca totul să poată fi ordonat într-o asemenea narațiune. Au găsit noroi, apă, oameni epuizați și o lume care nu avea încă un final.
Continuarea pe turismistoric.ro
Mai multe pentru tine...
