„Tunul săracului” care contrazice afirmațiile istoricilor: cum a fost înzestrată Armata Română în 1942
Terminarea ostilităților dintre Rusia, România și Imperiul otoman în 1878 a adus o liniștire a tensiunilor militare în Europa, mai ales că era o lume de cucerit. S-a ajuns la Epoca Frumoasă și elitele timpului se puteau lăuda că s-a realizat o dezvoltare fără precedent și totul a pornit de la deciziile înțelepte ale personalităților vremii, cele ce se mândreau și cu studii superioare urmate în universități renumite.
Au avut numai gânduri bune, dar a apărut din senin o scânteie care a scos la lumină adevăratele ocupații ale vârfurilor societății. Pofta de cucerire a distrus o perioadă de pace și progres, dar în care industria a umplut depozitele armatelor cu ultimele modele de tehnică militară. Primul Război Mondial a însemnat o luptă permanentă pentru descoperirea de arme care să poată neutraliza cuiburile de mitralieră și infanteria din tranșee.
Tirul razant al armamentului automat nu era eficient. Aruncătorul de bombe a fost proiectat să arunce curb din adăposturi încărcături de explozibil împotriva inamicului ascuns în tranșee sau după obstacole, dar erau guri de foc greoaie, potrivite pentru războiul de poziții.
Trebuia să existe o soluție pentru simplificare și specialiștii în armament au început cercetările pentru descoperirea soluției ucigătoare. Mintea omului modern conține undeva o parte a instinctelor primitive și uciderea celor din aceeași specie reprezintă o plăcere deosebită, mai ales după ce chimia a pus la dispoziție mijloace revoluționare de pulverizare.
O descoperire schimbă fața armatelor
Firma Brandt a descoperit în 1927 formula unei noi arme care să se potrivească perfect cu nevoile trupelor din prima linie. Aruncătorul de mine a fost perfecționat în 1931 și a devenit visul tuturor generalilor prin cantitatea și calitatea explozibilului lansat.
A apărut o întreagă familie cu piese cu calibre de 60, 81,4 și 135 mm, cele din urmă fiind rezervate pentru fortificațiile Liniei Maginot din cauza masei. Fiecare stat a început să cumpere tunurile săracului sau să le producă sub licență. Cum scopul scuză mijloacele, au fost realizate și fără să se mai plătească drepturi de autor. Nu era de așteptat ca Iosif Vissarionovici Stalin să respecte proprietatea privată și promisiunile făcute capitaliștilor, cei ce urmau să dispară la lada de gunoi a istoriei.
Tunul săracului de calibrul 60 mm
Istoricii români au scris după 1989 că aliatul german n-a știut să respecte înțelegerile și s-a priceput foarte bine să jefuiască resursele naturale ale României fără să ofere ceva la schimb. Nu te puteai aștepta la ceva bun din partea unui stat totalitar de orientare nazistă. Toate deciziile luate la Berlin erau din start negative și odioase.
Realizarea unui zid de explozii în fața trupelor trimise de asalt revenea în primul rând aruncătoarelor de calibrul 60 mm, cele ce aveau bombe cu efectul unor grenade puternice. Erau ușor de transportat și se aflau mereu lângă militarii din pozițiile avansate, focul putând fi deschis instantaneu.
Specialiștii români, preluând o idee a celor comuniști, au scris negru pe alb că Berlinul n-a vrut să doteze armata aliatului din Carpați, dar au publicat date fragmentare despre ceea ce s-a expediat în câteva luni din cursul anului 1942. Au sosit 1.500 de guri de foc, ceea ce reprezenta înzestrarea unei oștiri întregi.
Chiar dacă era o armă ușoară, nu putea să fie fabricată simplu și România avea o producție ce nu acoperea cererea regimentelor. S-a reușit să se ajungă la 26 de exemplare pe lună, dar era absolut insuficient în raport cu defecțiunile, avariile sau pierderile de pe Frontul de Est. Livrările germane au revoluționat înzestrarea trupelor, dar istoricii nu puteau să scrie adevărul. Se trăiește mai ușor în minciună și chiar se câștigă mai bine. Lipsa de caracter este universală în lumea contemporană.
Germania a fost acuzată de intenții rele la adresa aliatului din Carpați și era normal din partea lui Hitler. Problema este că nu se spune ceva despre originea armamentului primit de România în câteva luni din 1942. Acesta era de origine franceză, dar n-a existat vreun istoric care să scrie despre produsele Brandt. Era un detaliu ce dădea peste cap toate afirmațiile elaborate timp de decenii de personalități din cercetare și învățământ.
Cercetătorii români în domeniul trecutului s-au specializat în rolul de descoperitori ai vinovaților în orice evenimente, o moștenire din perioada comunistă și, tot în tradiție comunistă, se scrie că au fost prea puține sau proveneau din capturile poloneze.
Wehrmachtul avea infanteria inferior dotată
Și militarii germani aveau nevoie de o gură de foc simplă pentru distrugerea infernalelor mitraliere, uzinele oferind un aruncător de mine de calibrul 50 mm. Diferența în milimetri nu este mare și s-ar putea scrie că ambele guri de foc erau apropiate în ceea ce privește capacitatea de distrugere. Realitatea a fost că aruncătorul Brandt de 60 mm era un vis față de modelul german.
Bombele lansate aveau mase de 1,33 și 2,2 kg, superioare celor germane de 0,9 kg. Se putea să fie ceva și mai rău. Bomba grea zbura la 950 m și cea ușoară la 1.700 m, proiectilul german oprindu-se la cel mult 520 m. Infanteria germană era vulnerabilă în ceea ce privește micul tun al săracului, cel ce trebuia să fie prea mult avansat în prima linie și astfel era expus focului inamic.
Istoria și plăcerile politice
Istoria a fost scrisă după plăcerile și fanteziile autorilor, dar aceștia au uitat să precizeze că puterea nazistă ar fi putut să profite de modul în care se desfășurau ostilitățile la nivel continental și să ia petrolul gratis sau să trimită ceva ornamente de brad. Marile forțe militare au avut acest obicei să umilească și să jefuiască statele mici în numele alianței.
Se putea trece și la cucerire. Aruncătorul de mine de calibrul 60 mm era o armă teribilă și a rămas în arsenalul armatelor moderne, deci Berlinul nu și-a bătut joc în ceea ce privește dotarea trupelor române. Este incredibil cum s-a putut lansa teza că Hitler n-a vrut să înarmeze oștirea română când a sosit armamentul dorit de generalii români încă din perioada interbelică.
În plus, în 1942, Wehrmachtul ducea o lipsă de armament performant pe Frontul de Est în urma luptelor crâncene duse împotriva Armatei Roșii. Nici industria nu era trecută cu adevărat pe picior de război și livrările nu erau suficiente pentru a face o armată capabilă să reziste stilului de luptă sovietic.
Trebuie să dispară teza că Germania n-a sprijinit România prin expedieri de armament ce deja era integrat în sistemul de foc gândit de generalii care adoptaseră modelul francez.
Foto sus: Soldați români în timpul luptelor de pe Frontul de Est (© Schulz / Kriegsberichter / Wikimedia Commons)
Mai multe pentru tine...
