Planul Blau: Între Barbarossa și Stalingrad

Pe 28 martie 1942, generalul Halder i-a prezentat lui Hitler proiectul planului inițial pentru ofensiva de vară. După ce la început a fost denumit „Fall Siegfried“, planul a fost rebotezat „Fall Blau“ (Planul Albastru), o denumire mai neutră, care să evite punerea într-o lumină stânjenitoare a mitologiei germane, ținând cont de eșecul operațiunii Barbarossa din anul anterior. O săptămână mai târziu, generalul-colonel Alfred Jodl, șeful operațiunilor din cadrul OKW, a prezentat planul refăcut în urma comentariilor și instrucțiunilor precise primite de la Hitler.

Directiva operativă nr. 41, semnată pe 5 aprilie 1942 și care conținea planul campaniei de pe Frontul de Est în 1942, pleca de la convingerea că URSS era așa de epuizată de luptele din anul anterior că un singur asalt va fi suficient pentru distrugerea Armatei Roșii și va deschide calea spre câmpurile petrolifere din Caucaz, care asigurau peste 80% din necesarul Uniunii Sovietice. Cu toate acestea, directiva recunoștea în mod tacit că Operațiunea Barbarossa nu a nimicit complet Uniunea Sovietică. În 1942, Hitler dorea distrugerea forțelor sovietice și alungarea regimului comunist dincolo de Munții Ural.

Directiva preciza că obiectivul campaniei din 1942 era „de a distruge potențialul combatant rămas al sovieticilor și de a-i izola, cât mai departe posibil, de cele mai importante centre ale industriei de război“. Documentul detalia toate aspectele ale efortului de război din anul 1942 de pe Frontul de Est, începând cu reluarea asaltului asupra Leningradului, o serie de ofensive pentru corectarea liniei frontului și operațiunile preliminare pentru neutralizarea capabilităților sovietice din Crimeea și din zona Izium. Directiva mai preciza că noua ofensivă majoră din timpul verii va fi lansată doar după finalizarea acestor operațiuni preliminare.

Ţinând cont de distanțele imense care trebuiau parcurse și de liniile de comunicații puține, ofensiva a fost defalcată pe faze, de la BLAU I la BLAU IV. Această secțiune a directivei era descrisă în termeni generali și dădea libertate comandanților de grupuri de armate să stabilească misiuni specifice unităților din subordine.

Etapele Planului Blau

Prima fază – Blau I presupunea înaintarea forțelor germane de la sud de Orel spre est, către Don și orașul Voronej. Conceptul de operațiuni prevedea executarea unei duble învăluiri cu puternice grupări blindate dislocate în raioane situate la Kursk și Belgorod. Brațul de nord al învăluirii, compus din unități din Armata 4 Blindate (comandată de generalul-colonel Hermann Hoth), urma să stabilească o linie defensivă solidă între Orel și Voronej pentru asigurarea flancului stâng al înaintării ulterioare spre sud.

În faza următoare – Blau II, după atingerea Donului, forțele blindate germane (Armata 4 Blindate) vor continua înaintarea spre sud, de-a lungul malului drept al acestui fluviu, și urmau să realizeze joncțiunea cu forțele Armatei 6 (general-colonel Friedrich von Paulus) în zona localității Millerovo, care vor înainta spre est dinspre Harkov, pentru a încercui cât mai multe trupe sovietice. Pe măsură ce înaintarea progresa spre sud, unitățile de infanterie urmau să protejeze flancul stâng, prin realizarea unor dispozitive defensive de-a lungul Donului.

Din zona Millerovo, Blau III implica o înaintare spre est, în adâncimea dispozitivului sovietic, sprijinindu-se pe malul stâng al Donului; ulterior se va forța fluviul într-un raion apropiat de Volga, situat în regiunea Stalingradului. De acolo, trupele care înaintau în direcția sud-est vor face joncțiunea cu forțele care înaintau dinspre Taganrog – localitate situată la Marea Azov, cucerind podurile peste Don din importantul nod de comunicații Rostov, oraș ce reprezenta punctul de plecare al asaltului împotriva Caucazului.

Ţinând cont de derularea ulterioară a campaniei, apare ironic faptul că planul inițial abia menționa Stalingradul:

„În faza a treia a ofensivei (BLAU III), conceptul de operațiuni va avea ca scop final realizarea joncțiunii dintre gruparea de forțe care înainta spre sud de-a lungul Donului cu forțele care înaintau dinspre zona Taganrog-Artemovsk în zona Stalingrad... se vor depune toate eforturile pentru atingerea Stalingradului, sau cel puțin ținerea orașului sub focul artileriei grele, astfel încât să nu mai prezinte importanță ca și centru industrial sau nod de comunicații“.

Din conținutul directivei se vede cu claritate că orașul, care astăzi este perceput ca fiind sinonim cu campania anului 1942, nici măcar nu era stabilit ca obiectiv principal al ofensivei germane. Despre Stalingrad se vorbește abia în penultima fază (BLAU III), unde rezultă că neutralizarea acestuia era considerată importantă, dar nicidecum esențială pentru atingerea obiectivelor principale din Caucaz. Numai prin evoluția ulterioară a evenimentelor și deciziile lui Hitler, orașul lui Stalin a devenit un obiectiv major.

Ultima fază – Blau IV reprezenta înaintarea ulterioară în Caucaz, fiind prezentată în partea introductivă a Directivei operative nr. 41, dar fără a fi detaliată. Cu toate acestea, planificatorii din eșaloanele superioare cunoșteau intențiile dictatorului german. Imediat după ce flancurile care se sprijineau pe fluviile Don și Volga erau consolidate, forțe blindate și motorizate urmau să rupă apărarea sovietică și să înainteze spre sud, până la poalele munților Caucaz.

Acolo, două divizii de vânători de munte germane (1 și 4 Gebirgs-Divisionen) și trei divizii alpine italiene urmau să-și dovedească profesionalismul în ducerea luptei în teren muntos. În final, după cum se cunoaște, cele trei divizii italiene din Corpo degli Alpini au fost transferate pentru a întări Grupul de Armate B (Heeresgruppe B), iar în locul lor au fost dislocate Diviziile 2 și 3 Munte române.

Obiectivul final: Petrolul din Caucaz

Pentru exploatarea zăcămintelor petrolifere din regiune a fost constituită Brigada Petrolieră Caucaz (Mineralöl-Brigade Kaukasus), încadrată cu 10.000 de specialiști și 1.142 de vehicule, având misiunea de a repune cât mai repede în funcțiune instalațiile de extragere și exploatare a petrolului cucerite. Între timp, armate aliate (formate din trupe române, italiene și maghiare), sprijinite de unități blindate germane, urmau să protejeze flancul stâng din ce în ce mai extins al înaintării germane.

Un astfel de plan de ofensivă punea în fața trupelor și comandamentelor Axei numeroase provocări operaționale și logistice, mai dificile decât cele întâmpinate în ofensivele anterioare. Distanța în linie dreaptă de la Kursk la Groznîi – centrul industriei petroliere sovietice – era de 760 km și atingea peste 1.280 km până la Baku.

Așadar, o înaintare care depășea distanțele parcurse în 1941, iar luptele urmau să se ducă atât în regiuni de câmpie semideșertice și deluroase subtropicale, cât și în teren muntos împădurit și în zonele înalte alpine, cu vârfuri cuprinse între 4.200 și 5.600 m.

La toate acestea trebuie adăugate deficitele în personal și tehnică de luptă cu care se începea această campanie. Un studiu elaborat de OKW arată că, în mai 1942, cele 225 de divizii germane care luptau pe Frontul de Est aveau un deficit de 625.000 de militari.

Deficitul la capitolul tehnică blindată era și mai critic. La 30 martie, cele 16 divizii blindate dispuneau în total de 140 de tancuri, adică mai puțin decât dotarea unei singure divizii. Refacerea completă a capacității de luptă a diviziilor blindate ar fi necesitat 3.000 de tancuri noi pentru declanșarea în bune condiții a campaniei din 1942. Nici unitățile Luftwaffe nu stăteau mai bine, majoritatea erau la un nivel de 50-60% din dotarea completă.

Hartă cu avansul trupelor germane pe Frontul de Est în perioada 7 mai 1942 – 18 noiembrie 1942

Practic, Hitler plătea pentru greșeala de a nu mobiliza întreaga economie germană pentru efortul de război, în perioada 1939-1941. Pentru a exercita eficient comanda și controlul acestei înaintări îndrăznețe, Hitler și generalii săi au prevăzut necesitatea divizării la un moment dat a Grupului de Armate Sud în două entități separate – Grupurile de Armate „A“ și „B“, ținând cont că inițial se vor desfășura acțiuni ofensive pe două direcții divergente (prima spre nord-est în zona Voronej și apoi sud-est spre cursul superior al Donului și, ulterior, regiunea Caucazului).

Deoarece Germania nu dispunea de resursele necesare pentru a întreprinde două ofensive separate spre două obiective majore, Hitler a recurs la soluția mai rapidă de a-și diviza forțele în două grupări. Această măsură organizatorică, superficial gândită chiar din faza pregătitoare, nu ținea cont că, în realitate, Planul BLAU implica trei axe strategice de acțiune: protejarea dispozitivului defensiv din zona Voronej, asigurarea flancului stâng care se întindea de-a lungul Donului și Volgăi, în apropierea Stalingradului, și înaintarea în Caucaz.

Dacă ținem cont de capacitățile operative și logistice limitate, germanii și aliații lor puteau acoperi, în condiții optime, doar una, cel mult două direcții, în niciun caz trei. Lucrurile s-au complicat și mai mult spre finalul lui iulie 1942, prin adăugarea Stalingradului ca țintă, punând în fața trupelor germane și satelite atingerea a două obiective principale divergente (Stalingrad și Caucaz), care în condiții optime puteau fi cucerite succesiv, și nu simultan.

Aceste obiective principale trebuiau cucerite concomitent cu asigurarea flancului care pornea de la Voronej spre Stalingrad (la sud și la nord de Stalingrad). Divizarea forței asaltului german, din iulie 1942, în urmărirea a două obiective principale divergente (Stalingrad și Caucaz), a reprezentat o eroare imensă, reliefată de toți istoricii și participanții la lupte (în special Manstein), deoarece Armata Roșie s-a dovedit mult mai tenace și rezistentă decât au anticipat structurile de informații germane.

Pierderile suferite în 1941 i-au determinat pe germani să angajeze în bătălii și forțele aliaților, cu toate că erau conștienți de limitările și deficiențele acestora în ceea ce privește pregătirea și dotarea cu tehnică de luptă, în special pentru ducerea luptei antitanc.

Acest text este un fragment din articolul „Marșul spre prăpastie”, publicat în numărul 49 al revistei „Historia Special” (revista:special/49), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 23 decembrie 2024 - 25 martie 2025, și în format digital pe paydemic.com.