Linia Maginot cea batjocorită de politicieni şi specialişti
Ideea unei centuri fortificate la granița cu Germania era justificată de diferența de potențial demografic şi economic, Franța având nevoie de timp pentru a mobiliza suficiente trupe pentru a face față invadatorului.
Se ştie că o fortificație poate să amplifice forța unei unități militare de trei ori pentru că inamicul trebuie să înainteze prin câmp deschis şi se expune focului tras din armele moderne. Politicienii francezi au fost de acord cu teoria lansată de ministrul A. Maginot şi a început construirea de cazemate de diferite modele, turele cuirasate ce ieşeau din beton pe timpul tragerilor, bariere din sârmă ghimpată şi obstacole antitanc.
Sistemul de fortificații era plănuit să protejeze întregul teritoriu al Hexagonului, ceea ce ducea la o sporire a lungimii şi erau ratate unele poziții mai favorabile apărării. Termenul de linie nu trebuie să înşele cititorul, o traducere mai bună fiind aceea de bandă de fortificații.
Totuşi, existau mereu plânsete că nu erau bani suficienți şi multe întărituri au fost realizate cu forța ieftină a militarilor. Mai mult. Au fost folosite în poziții tunuri şi mitraliere vechi pentru economie, care se puteau defecta mai des în urma uzurii materialelor expuse la reculul puternic al pulberilor moderne de propulsie. Erau ucigătoare, dar se poate pune întrebarea unde erau armele noi şi de calibre mari, serioase.
Oare cum ar fi fost o poziție cu tunuri de calibrul 330 mm şi cu proiectile de 552 kg, capabile să cadă şi la 40 km? Existau şi tunuri de calibrul 203 mm, mai uşoare şi mai ieftine, loviturile de 123 kg putând ajunge la 28 kg. Ar fi fost şocante pentru infanteriştii germani. Mai puteau fi folosite şi turele cu piese de artilerie de calibre mai mici, dar care trăgeau mult mai repede şi puteau uşor să lovească țintele blindate.
O gură de foc de calibrul 100 mm putea să lanseze 10 proiectile de 13,5 kg într-un minut, fiecare fiind capabil să distrugă orice tanc german al epocii. Exista şi un tun antiaerian de calibrul 90 mm ce putea să joace rolul piesei germane de 88 mm de vânător de care blindate. Nici infanteria n-ar fi fost în siguranță. Ar fi avut probleme şi bombardierele de altitudine.
Se ştie că germanii au atacat spre Sedan, o zonă în care spargerea frontului ar fi generat panică printre comandanții francezi pentru că se putea realiza practic o rupere în două a dispozitivului de luptă şi forțele situate mai la nord ar fi avut liniile de retragere tăiate. Asaltatorii au avut unele probleme cu mitralierele mascate perfect, dar forțarea Meusei şi apoi a sistemului defensiv s-a făcut relativ uşor, mai ales că viața militarilor germani conta foarte puțin în ochii liderilor nazişti.
Stalingrad
Alta ar fi fost situația dacă ar fi intrat în acțiune dacă ar fi intrat în acțiune piese de calibru greu, un proiectil de 340 mm şi cu o masă de cel puțin 382 kg putând să ajungă la peste 35 km. Să presupunem că absolut întâmplător erau montate patru piese astfel încât să acopere sectorul în care armata franceză mai suportase un şoc cumplit în anul 1870.
Turelele cu piese de calibrul 203 mm arătau perfect pentru executarea unui tir de baraj, fiecare gură de foc având o cadență de până la cinci focuri pe minut. Modelul folosit pentru submarinul Surcouf avea şi o suprafață mai mică expusă armamentului inamic. Nu existau probleme tehnice în legătură cu montarea tunurilor grele pentru că existau baterii de coastă în punctele definite drept vulnerabile.
A nu se uita un alt aspect tehnic: navele de luptă consumau cel mai bun oțel livrat de industrie. A fost normal ca multe cazemate să fie lipsite de blindaje. Constructorii francezi au realizat ceea ce a cerut Parisul, dar resursele au fost risipite peste tot şi Linia Maginot uitată de politicienii pasionați de luptele pentru putere.
Au fost aduse în spatele Liniei Maginot tunuri grele montate pe calea ferată, dar acestea erau expuse atacurilor aeriene, bombardierele moderne având sisteme precise de ochire şi armament puternic în raport cu prima conflagrație mondială. Ar fi fost necesară dispunerea lor în cupole cuirasate în spatele centurii de fortificații.
Unde erau aceste guri de foc minunate? Liderii de la Paris n-au lucrat în mod sincer şi şi-au cam bătut joc de limesul antigerman. Tunurile serioase au fost montate la bordul unor vapoare de luptă de ultimă generație pentru a controla o parte cât mai importantă din mările lumii. Au fost construite nave militare pentru a avea o superioritate împotriva rivalului italian în Marea Mediterană, dar au fost trimise şi unități în coloniile îndepărtate. Se dorea şi o concurență cu partea germană ce începuse o politică de refacere a flotei de suprafață.
Risipirea resurselor cu o inconştiență megalomanică a dus la prăbuşirea din anul 1940, armata germană nefiind dotată pentru a realiza străpungerea unei apărări hotărâte, aşa cum a pățit în 1942 la Stalingrad şi în 1943 la Kursk. Este interesant de precizat că nici fortificații de campanie n-au fost realizate în ajutorul cazematelor şi a fost normal ca invadatorii să străpungă linia defensivă destul de subțire. Militarii finlandezi au demonstrat din plin ce se poate face cu poziții întărite incomparabil mai puține şi mai slab blindate împotriva unui inamic ce avea o dominație absolută la toate capitolele. Totuşi, Armata Roşie a avut pierderi înfiorătoare în timpul Războiului de iarnă, natura pedepsindu-i pe cei ce nu s-au pregătit serios de atac.
Centrele de rezistență puteau rezista unui asediu
Centrele de rezistență au fost construite din cel mai bun beton armat şi au demonstrat că puteau rezista unui asediu. Au fost folosite după război ca adăposturi împotriva atacurilor nucleare. Planurile conducătorilor n-au fost cele corecte în ceea ce priveşte utilizarea resurselor financiare şi apoi a trupelor. Greşeala se plăteşte scump şi Franța a intrat în istorie că a fost cândva o reală putere mondială. Mai emite unele pretenții şi astăzi, dar sunt simple amintiri despre gloria de odinioară.
Se tot repetă că linia de fortificații n-a fost terminată prin construirea de cazemate până la mare. Este interesant de precizat că centre de rezistență din beton au fost ridicate pe toată frontiera cu Belgia şi trupele britanice au adăugat altele în timpul Războiului ciudat. Problema era alta: lucrările permanente nu erau protejate cu rețele din sârmă ghimpată, obstacole antitanc şi ceva mine antipersonal şi anticar.
Ar fi fost necesară dublarea lor cu fortificații de campanie care să permită executarea focului de arme uşoare astfel încât detaşamentele duşmane să nu se apropie. De ce n-au fost luate aceste măsuri, trupele de geniu franceze fiind pricepute să întindă sisteme defensive impenetrabile? Explicația este simplă: comandamentul francez a plănuit trecerea diviziilor în Belgia şi barierele apărării ar fi limitat spațiile de manevră. Un fenomen identic s-a petrecut în anul următor când trupele germane şi sovietice îndepărtau rețelele de sârmă ghimpată pentru a deschide drum forțelor din adâncime.
Istoricii contemporani nu vor să înțeleagă că Linia Maginot nu are vreo vină în înfrângerea suferită de Franța în anul 1940. Uriaşa centură de fortificații a fost abandonată practic pentru a se realiza o concentrare de forțe mobile în Belgia, comandamentul aliat fiind interesat de ofensivă. Aşa se explică de ce trupele n-au săpat tranşee de rezervă şi nici fortificații de campanie care să dubleze cazematele.
Foto sus: Fortificație din Alsacia (© John C. Watkins / Wikimedia Commons)
Mai multe pentru tine...
