Când o țară întreagă s-a lăsat de fumat: Revolta Tutunului l-a învins pe șahul Persiei
În anii 1891–1892, Persia (Iranul de astăzi) a fost scena uneia dintre cele mai importante mișcări de protest din Orientul Mijlociu al secolului al XIX-lea. Ceea ce a început ca o opoziție față de un monopol comercial britanic asupra tutunului s-a transformat într-o mobilizare de amploare națională, în care negustorii din bazar, cultivatorii, clericii și numeroși locuitori ai marilor orașe au acționat împreună.
Mișcarea cunoscută sub numele de Protestul Tutunului sau Revolta Tutunului a demonstrat că autoritatea șahului putea fi contestată cu succes atunci când diferite grupuri sociale își coordonau acțiunile.
Istoricul Nikki R. Keddie a considerat-o primul mare succes al unei mișcări de masă împotriva dinastiei Qajare și a influenței străine, precum și un precedent important pentru Revoluția Constituțională iraniană din 1905–1911.
Persia Qajarilor și problema concesiunilor străine
La sfârșitul secolului al XIX-lea, Persia se afla într-o situație financiară dificilă. Dinastia Qajară, aflată sub conducerea șahului Naser al-Din, încerca să obțină venituri și să atragă capital și tehnologie străină, dar una dintre principalele metode folosite a fost acordarea unor concesiuni comerciale companiilor sau oamenilor de afaceri europeni.
Aceste concesiuni puteau oferi guvernului venituri rapide, însă provocau nemulțumire în rândul negustorilor și al altor grupuri economice iraniene. Monopolurile străine amenințau activități care până atunci se aflaseră în mâinile comercianților locali.
Encyclopaedia Iranica observă că, în ansamblu, concesiunile au contribuit la integrarea Persiei în economia mondială, dar au fost percepute de negustori, de cler și de intelectualii iranieni ca fiind discriminatoare și un semn al creșterii influenței puterilor europene.
Concesiunea lui Major Talbot
În martie 1890, șahul a acordat cetățeanului britanic Major G. F. Talbot o concesiune pe 50 de ani care îi oferea monopolul asupra producției, vânzării și exportului tutunului iranian. Compania creată pentru exploatarea concesiunii a devenit cunoscută drept Tobacco Régie.
Pentru guvern, afacerea reprezenta o sursă de venit și o modalitate de a valorifica o importantă cultură comercială. Pentru numeroși negustori iranieni, însă, situația era cu totul diferită.
Tutunul era cultivat în mai multe regiuni ale țării și alimenta o rețea economică ce cuprindea agricultori, intermediari, negustori și comercianți care îl vindeau pe piețele interne sau îl exportau. Concesiunea amenința să transforme comercianții independenți în intermediari dependenți de compania britanică.
De aceea, opoziția nu a fost inițial doar o problemă religioasă sau anti-britanică. Avea o puternică dimensiune economică. Negustorii aveau motive să se teamă că își vor pierde autonomia și profiturile.
De la nemulțumire economică la protest
Opoziția s-a intensificat în 1891. În orașe precum Shiraz, Isfahan, Tabriz, Teheran și Mashhad, comercianții și clericii au început să se mobilizeze împotriva concesiunii. În Shiraz, unde tutunul reprezenta o activitate economică importantă, protestele au început încă din primăvara anului 1891.
Negustorii au trimis petiții șahului, au refuzat să coopereze cu agenții companiei și, în unele locuri, au împiedicat accesul acestora la producția de tutun. În Isfahan, unul dintre comercianții importanți, Ḥaji Mirza Aḥmad Bonakdar, și-a ars stocul de tutun în loc să îl vândă companiei britanice.
În același timp, clericii au început să se implice tot mai mult. Aici se afla unul dintre elementele decisive care au asigurat succesul mișcării: bazarul și clerul puteau transforma o dispută economică într-o campanie socială mult mai largă.
În Shiraz, clericul Sayyed Ali-Akbar Fal-asiri a devenit una dintre figurile importante ale opoziției. Expulzarea sa în Irak, în mai 1891, a provocat o demonstrație la care au participat aproximativ 3.000–4.000 de iranieni.
Intră în scenă Mirza al-Shirazi
Momentul decisiv a venit la sfârșitul anului 1891. Cea mai importantă autoritate religioasă șiită a epocii, Mirza al-Shirazi, locuia la Samarra, în Imperiul Otoman. El s-a pronunțat împotriva concesiunii, iar în decembrie 1891 a început să circule în Persia o fatwa (o hotărâre pe teme religioase privind legea islamică, emisă de un specialist calificat în jurisprudența islamică – n.r.) care interzicea consumul de tutun cât timp concesiunea era în vigoare.
Formula devenită celebră afirma că folosirea tutunului era echivalentă cu o formă de război împotriva Imamului Ascuns, principala figură eshatologică a islamului șiit duodeciman (potrivit tradiției islamului șiit duodeciman, al doisprezecelea imam, Muhammad al-Mahdi, nu a murit în secolul al IX-lea, ci a dispărut. El este considerat încă viu, dar ascuns de oameni, și se va întoarce la sfârșitul vremurilor pentru a instaura dreptatea – n.r.)
Efectul a fost spectaculos. Tutunul era consumat pe scară largă în Persia, iar qalyan-ul (narghileaua tradițională) făcea parte din viața cotidiană. De aceea, interdicția nu era un gest simbolic minor. Ea transforma consumul unui produs obișnuit într-un act politic.
Conform surselor din epocă, boicotul a fost respectat chiar în cercurile curții, inclusiv de membri ai anturajului șahului.
Există totuși o nuanță importantă: istoricii moderni au discutat dacă textul care circula în 1891 era într-adevăr redactat personal de Mirza al-Shirazi și cât de direct îi poate fi atribuită formularea.
Unele surse contemporane au pus la îndoială autorul, iar cercetări mai recente au reexaminat tocmai această problemă. Esențial este însă că Mirza al-Shirazi nu a repudiat public interdicția și că ea a fost acceptată ca autentică de o mare parte a populației.
Boicotul a transformat protestul într-o mișcare națională
În lunile următoare, boicotul s-a răspândit în numeroase regiuni. Negustorii au închis magazinele, oamenii au refuzat să cumpere sau să fumeze tutun, iar agenții companiei au întâmpinat rezistență. În mai multe orașe, bazarurile au devenit centre ale mobilizării.
Un aspect esențial a fost alianța dintre negustori și cler. Negustorii aveau interese economice directe, în timp ce clericii puteau mobiliza o rețea socială și religioasă mult mai largă. Împreună, cele două grupuri au reușit să transforme opoziția față de o concesiune într-o problemă de interes public.
Telegramele au contribuit, la rândul lor, la transmiterea rapidă a informațiilor între diferitele regiuni ale țării, făcând posibilă o coordonare care depășea limitele unui singur oraș.
Confruntarea de la Teheran
În capitală, șahul a încercat să recâștige controlul asupra situației. El i-a cerut lui Mirza Hasan Ashtiyani, unul dintre principalii clerici ai Teheranului și reprezentant important al lui Mirza al-Shirazi în capitală, să renunțe la sprijinirea boicotului. Când Ashtiyani a refuzat, șahul i-a cerut să părăsească Teheranul.
În ianuarie 1892, vestea că Ashtiyani urma să fie expulzat a provocat o mobilizare masivă. Bazarurile capitalei s-au închis, iar mii de negustori și studenți ai școlilor religioase s-au adunat împotriva autorităților. Situația a degenerat într-o confruntare între mulțime și trupele guvernamentale, în urma cărora câteva persoane au fost ucise, iar alte zeci au fost rănite.
Represiunea nu a pus capăt protestului. Dimpotrivă, ea a mărit presiunea asupra guvernului.
Victoria protestatarilor
În fața opoziției extinse, guvernul a renunțat treptat la concesiune. Au existat mai întâi încercări de limitare a monopolului, dar protestatarii nu au acceptat soluții parțiale.
La 5 ianuarie 1892, șahul Naser al-Din a anulat în cele din urmă concesiunea tutunului. Victoria avea însă un preț financiar important.
Compania trebuia despăgubită pentru anularea contractului. Negocierile au dus la stabilirea unei despăgubiri de aproximativ 500.000 de lire sterline, sumă pe care guvernul a fost nevoit să o împrumute de la Imperial Bank of Persia. Astfel, anularea concesiunii a rezolvat problema monopolului, dar a contribuit și la creșterea dependenței financiare a statului persan față de capitalul străin.
Persia reușise să învingă o concesiune străină, dar costul anulării ei a accentuat problemele financiare care contribuiseră, încă de la început, la acordarea concesiunilor.
O revoltă care a pregătit o revoluție
Succesul din 1892 a avut consecințe politice mai profunde decât ar indica subiectul aparent banal al unui monopol asupra tutunului.
Pentru prima dată într-o manieră atât de clară, o mobilizare socială de amploare a obligat dinastia Qajară să renunțe la o decizie importantă. Această experiență a schimbat percepția asupra raportului dintre societate și stat. Nikki R. Keddie a subliniat că mișcarea le-a arătat iranienilor că guvernul putea fi învins chiar și atunci când erau implicate interese europene.
De asemenea Revolta Tutunului a demonstrat forța unei colaborări între negustorii bazarului și autoritățile religioase. Deși în reprezentarea tradițională clericii apar uneori drept principalii conducători ai revoltei, cercetările asupra comercianților din perioada Qajară arată că aceștia au avut un rol central în organizarea opoziției și în convingerea autorităților religioase să se implice. Această alianță avea să joace un rol important și în evenimentele politice ale deceniilor următoare.
Protestul a făcut evident faptul că acordarea unor monopoluri către companii străine putea genera o opoziție politică mult mai largă decât anticipase guvernul. Problema concesiunilor nu a dispărut. Dimpotrivă, ea a devenit una dintre temele importante ale politicii iraniene de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. În Revoluția Constituțională din 1905–1911, una dintre preocupările importante a fost tocmai controlul asupra modului în care statul acorda concesiuni străine.
Mișcarea tutunului nu a fost Revoluția Constituțională și nu trebuie privită ca și cum ar fi fost o simplă „repetiție” a acesteia. Totuși, există o continuitate evidentă: în ambele cazuri, comercianții, clericii și alte grupuri nemulțumite au putut forma coaliții împotriva puterii centrale. Encyclopaedia Iranica descrie explicit Revolta tutunului din 1891–1892 drept un preludiu al mișcării constituționale, iar cercetarea istorică ulterioară a evidențiat semnificația sa, ca un moment de cotitură în istoria Persiei.
Privită de la distanță, Revolta Tutunului poate părea o dispută comercială transformată într-un conflict religios. În realitate, ea a concentrat mai multe probleme ale Persiei de la sfârșitul secolului al XIX-lea: slăbiciunea financiară a statului, creșterea influenței britanice și ruse, concurența dintre capitalul străin și negustorii locali, autoritatea clerului și limitele puterii monarhului.
Succesul protestului a arătat că aceste probleme nu puteau fi separate unele de altele. Un monopol comercial devenise o problemă de suveranitate; un boicot al tutunului devenise o demonstrație politică; iar autoritatea religioasă devenise un instrument capabil să mobilizeze populația împotriva unei decizii a statului.
La puțin peste un deceniu după anularea concesiunii, Persia avea să intre într-o criză politică mult mai amplă, care avea să ducă la Revoluția Constituțională din 1905–1911. De aceea, Revolta Tutunului ocupă un loc aparte în istoria Iranului modern: nu a schimbat forma de guvernământ, dar a demonstrat pentru prima dată la o asemenea scară că societatea putea constrânge monarhia să dea înapoi.
Foto sus: Șahul Naser al-Din și anturajul său, în 1890. Fotografie de Antoin Sevruguin (© Smithsonian Institute / Wikimedia Commons)
Surse:
Nikki R. Keddie, Religion and Rebellion in Iran: The Tobacco Protest of 1891–1892, Frank Cass, 1966;
Encyclopaedia Iranica, articolele Bazar iii. Socioeconomic and Political Role, Concessions ii. In the Qajar Period, Fārs iv. History in the Qajar and Pahlavi Periods, Ḥasan Shīrāzi și Āštiānī, Ḥasan;
Fatema Soudavar Farmanfarmaian, Revisiting and Revising the Tobacco Rebellion, Iranian Studies, vol. 47, nr. 4, 2014, pp. 595–625;
The New Cambridge History of Islam, capitolul Iran to 1919, Cambridge University Press, 2010.
Mai multe pentru tine...
