Cadourile oferite Albaniei de conducerea comunistă de la București, în 1948

Coloanele de tancuri sovietice au reușit să ajungă la 25 octombrie 1944 la frontiera României cu Ungaria și astfel întreaga țară a intrat în lagărul socialist, noua stăpânire urmând să fie veșnică. S-a trecut la aplicarea în practică a indicațiilor primite de la Moscova, personal de la tovarășul Iosif Stalin, și populația a fost supusă experimentelor inventate de nomenclatura bolșevică și experimentate pe popoarele sovietice.

Noile autorități au declarat oficial că se duce o politică de dezvoltare a regiunii carpatice prin industrializare forțată pentru a se ajunge la un nivel de trai comparabil cu cel din patria sovietelor și au început să fie aplicate metodele de muncă de la est de Prut. Anul 1948 a fost cel în care s-a trecut la naționalizarea principalelor mijloace de producție și astfel au fost confiscat de către stat fabricile și mijloacele de transport ce erau în proprietate particulară. Băncile private au dispărut. Statul controla totul, dar problema a fost că economia nu funcționa și țara rămânea în urma țărilor din lagărul comunist și nici nu se poate face o comparație cu ceea ce era în lumea capitalistă. Oare cum se explică fenomenul?

Explicația este simplă precum gândirea lui Stalin și poate fi găsită în stenograma ședinței Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din data de 23 septembrie 1948. Se poate afla din discuții că liderii comuniști au oferit în dar Albaniei comuniste o locomotivă și un tren întreg. Poate să pară foarte puțin, dar nu trebuie să se uite că România tocmai trecuse prin războiul mondial, orașele erau bombardate și partea sovietică lua tot ceea ce era mai bun și jaful sistematic continua din 1944. Vinovați de dăruirea trenului și de dezvoltarea schimburilor comerciale nerentabile au fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, Emil Bodnăraș, Iosif Chișinevschi, Iosif Rangheț, Ștefan Voitec, Miron Constantinescu, Chivu Stoica și alții

Grav este că noile autorități își luau obligația să ajute statul de la Marea Adriatică prin oferirea de produse industriale pentru dezvoltarea exploatărilor de petrol și a fabricilor de zahăr și de specialiști în domeniu, dar centrul de putere de la Tirana nu putea să ofere decât ulei de măsline, măsline și minereu de crom. Albanezii ar fi preferat să primească totul cât mai ieftin, în condiții cât mai avantajoase. Erau mulțumiți de ajutorul oferit de Uniunea Sovietică, stat interesat să dețină baze militare la Marea Mediterană.

Conducerea de la București a dezvoltat astfel de schimburi complet defavorabile din punct de vedere economic cu micul stat balcanic și a fost normal ca populația să fie lipsită de bunuri și economia să nu funcționeze. Problema mare a fost că raporturile cu Albania au rămas până la căderea regimului roșu și astfel s-a tot strâns datorie externă deoarece mărfurile multe și bune nu ajungeau acolo de unde ar fi putut să sosească valută forte sau utilaje de calitate. Ajutorarea statelor comuniste a epuizat resursele destinate maselor de români.

Regimul comunist a fost conceput doar să realizeze o dezvoltare industrială care să asigure aprovizionarea armatei în momentul declanșării revoluției mondiale, marele război pentru cucerirea planetei urmând să consume cantități enorme de materii prime și de mărfuri industriale. Autoritățile impuse cu tancul în anul 1945 au luat foarte în serios misiunea de dezvoltare a lagărului socialist și trenul oferit în dar n-a fost singurul sacrificiu făcut de poporul român pentru îndeplinirea utopiei politice. Nu trebuie să se uite că erau menținute cartelele alimentare la pâinea cea de toate zilele.

Foto sus: Nicolae Ceaușescu, alături de Gheorghe Gheorghiu-Dej și alți participanți la Congresul al VI-lea al PCR, în februarie 1948 (© „Fototeca online a comunismului românesc”, cota: 1/1948)