Nicolae Ceuşescu, primit la Debreţin de Janos Kadar, prim secretar al C.C. al P.M.S. Ungar, la 15 iunie 1977 (© „Fototeca online a comunismului românesc”, cota: 112/1977)

Rezidența KGB în România și „problema maghiară” (1968-1989)

Când conducerea PCR a adoptat în aprilie 1964 celebra Declarație de independență față de Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, liderul român Gheorghe Gheorghiu-Dej a refuzat să semneze un nou Tratat de „prietenie” bilaterală cu sovieticii în aceleași condiții înrobitoare ca până atunci, partea română cerând și închiderea Reprezentanței KGB de pe lângă MAI al României1.

Documente ale contraspionajului român arată că după vizita lui Nichita Hrușciov în Ungaria, în noiembrie 1964, unii ofițeri din conducerea MAI din Ungaria discutau că liderul sovietic ar fi promis omologului său ungar Janos Kadar „redobândirea teritoriilor pierdute”2.

Alte „date” de arhivă dezvăluie că problema revendicării unor teritorii între statele socialiste a apărut inițial între China și URSS, prima devenind putere nucleară a cerut retrocedarea Siberiei. Cum România cocheta cu China, Hrușciov a amenințat cu luarea Transilvaniei, la rândul ei România a cerut înapoi sovieticilor Basarabia și Nordul Bucovinei.

Folosirea de către sovietici a minorității maghiare din Transilvania ca instrument pentru combaterea naționalismului românesc nu era o noutate, metoda fiind exersată contra statului român încă din timpul revoluțiilor bolșevice din Rusia și Ungaria, prin Bela Kun, apoi prin înființarea în anii 1952-1960, după model sovietic, a regiunii autonome maghiare în Transilvania.

Referindu-se la situația României în cadrul lagărului statelor socialiste, Lajos Göși, „reprezentant comercial” la Reprezentanța Comercială a Ungariei în România a devoalat în decembrie 1971 unei surse a contraspionajului român că „sovieticii vor să pună la punct România prin ruperea Ardealului”. La „nedumerirea” exprimată de sursă, reprezentantul ungur a explicat că și în perioada anterioară și posterioară „Declarației din aprilie 1964” România a fost foarte aproape să părăsească Organizația Tratatului de la Varșovia (OTV) și Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER).

Aflând acest lucru, Uniunea Sovietică, Polonia, Cehoslovacia, Bulgaria și chiar Iugoslavia ar fi avut unele contacte directe, în cadrul cărora s-a pus problema ca în cazul în care România va lua această hotărâre să se dea curs cererii Ungariei de recuperare a unor teritorii care i-au aparținut anterior, deci și Ardealul. În acest sens, „printr-o manevră de culise organizată chiar la ONU, statele socialiste menționate au stabilit ca la o cerere ce o va formula Ungaria, la una din ședințele acestei organizații, să-i cedeze unele teritorii ce i-au aparținut, punând astfel România în situația de a retroceda o parte a Ardealului”. „Delegații la ONU ai Uniunii Sovietice, Cehoslovaciei și Iugoslaviei care urmau să cedeze porțiunile respective de teritoriu Ungariei ar fi fost special pregătiți ca în cazul în care România va denunța la sesiunea ONU Tratatul de la Varșovia și CAER să admită imediat pretențiile teritoriale pe care urma să le formuleze Ungaria și să le susțină ca întemeiate, punând astfel România în fața faptului împlinit și în această situație ea urma să piardă nu numai acea parte a teritoriului ce a aparținut Ungariei, ci și altele, asupra cărora ar fi urmat să ridice pretenții URSS, Bulgaria și Iugoslavia. Practic, statul român pierdea 1/2 din teritoriul său”3.

Pe de altă parte, susținea Lajos Göși, în preconizarea „pasului” de retragere din cadrul Alianței socialiste România ar fi avut sprijinul direct al Statelor Unite ale Americii, dar conducătorii români au renunțat să-l facă, fie aflând de intenția aliaților, fie după sfatul cuiva, astfel că problema nu a mai fost ridicată. În concluzie, a subliniat Lajos Göși, „orientarea conducătorilor români care au renunțat la intenția de a se retrage din Tratatul de la Varșovia și îndeosebi politica pozitivă promovată de România pe plan intern și extern și mai ales după 1965 au făcut ca acțiunea revendicativă a Ungariei să fie trecută la capitolul renunțări4.

După scandalul mondial provocat de invazia militară sovietică în Cehoslovacia, în august 1968, Kremlinul a trebuit să abandoneze ideea de a supune pe cale violentă regimul „independent” de la București, în schimb a adoptat față de acesta o strategie subversivă, așa numitul „Program al măsurilor active5, care prevedea schimbarea „conducerii superioare de Partid și de stat” antisovietice a țării noastre prin acțiuni precum: „discreditarea internațională a României”, „susținerea unor dizidențe în cadrul Partidului”, „crearea și menținerea în rândul unor categorii de cetățeni a unei psihoze de neîncredere în politica românească internă și externă” etc., acțiune la care Kremlinul a atras la colaborare și conlucrare informativă și conducerea statului ungar împreună cu minoritatea maghiară din țara noastră.

Istoricii Mieszko Jackowiak și Georg Herbstritt în articolul cu titlul Cursul deosebit al României anilor 1960 și 1970 din perspectiva KGB și Stasi. Perspective din „Arhiva Mitrohin” și din documentele spionajului din cadrul Ministerului Securităţii Statului (Stasi, MSS) din RDG constată faptul că KGB a văzut în minoritățile etnice din Transilvania un instrument pentru combaterea naționalismului românesc, acestea fiind atuul Moscovei în combaterea aspirațiilor teritoriale ale României față de Uniunea Sovietică6.

Contraspionajul român pe profil state socialiste s-a adaptat și începând cu toamna anului 1968 a avut ca sarcină și „Problema GEMINA” - referitoare la acțiunea statului ungar de a permite și susține „dezbaterea așa zisei situații grele a maghiarilor din România”. Partea română a remarcat că statul vecin ungar a conceput un plan de acțiune pe etape „prin care urmărește dezvoltarea conștiinței naționale, conservarea limbii materne și menținerea comunității spirituale a maghiarilor din afara granițelor, accentul principal urmând a fi pus pe acțiuni în domeniul cultural”. Datele indicau „preocupări destul de insistente în cursul anilor 1971-1974 ale unor reprezentanți din Ungaria acreditați la București pentru viața spirituală a populației de naționalitate maghiară din România”. Printre „agenții” ambasadei Ungariei la București cu activități pe această linie au fost semnalați: „consilierul” Laszlo Gerlan („cadru al serviciului de informații ungar cu specializare în URSS”), „atașatul cultural” Peter Karikas și corespondentul MTI Laszlo Marton.

Acțiunea subversivă „frățească” sovieto-ungară împotriva „fratelui” român observăm că a intrat și în cercetarea istoricilor Mieszko Jackowiak și Georg Herbstritt, care au identificat în „arhiva Mitrohin” instrucțiuni concrete despre modul cum KGB trebuia să aibă grijă ca Transilvania să rămână pentru Uniunea Sovietică un mijloc de șantaj important față de România. KGB pregătea măsuri publice concrete care să discrediteze România: „Într-un ziar popular să apară un articol sub forma unei scrisori de acasă al unui emigrant maghiar despre persecutarea minorității maghiare din Transilvania, introducerea obligatorie a limbii române de către autoritățile române și interzicerea limbii maghiare în centrele de învățământ”. Membrii rezidenței KGB la București nu doar că adunau informații, dar și plănuiau anumite măsuri active și campanii de dezinformare împotriva României7.

De exemplu, conform lui Jackowiak și Herbstritt, miliția română l-a arestat în iulie 1974 pe poetul și etnograful maghiar Zoltán Kallós pentru suspiciunea că era homosexual. Motivul real era de fapt că acesta apăra „drepturile” minorității maghiare din România. După un plan al celor din conducerea CC al PC al Uniunii Sovietice, serviciile secrete ungare au dispus publicarea unor articole în presa austriacă și vest-germană, care să îi ia apărarea lui Kallós, și au apelat și la Iuri Andropov (atunci șeful KGB), ca acesta să intervină pentru Kallós. Au intervenit serviciile sovietice care au trimis o adresă, semnată de cinci maghiari din România, la organizația Amnesty International. Direcția 5 din KGB, responsabilă pentru combaterea „diversiunilor ideologice” și a opoziției politice, l-a informat (legendat, adică printr-o altă entitate) pe disidentul Andrei Saharov în așa fel încât acesta să intervină pentru Kallós. Concomitent a avut loc o campanie de presă în numele „emigranților maghiari” din Germania Federală și Austria în ziarele importante din Marea Britanie, Franța și Italia, pentru ca opinia publică din Vest să afle despre politica împotriva minorităților naționale a statului român. Andropov a aprobat acest plan de măsuri în noiembrie 1974. Cazul Kallós a ajuns și în Senatul SUA, când s-a decis acordarea de către SUA a Clauzei națiunii celei mai favorizate pentru România. Cotidianul britanic „Financial Times” a publicat în ediția din 2 aprilie 1975 un articol cu titlul „Romania's Hungarian Miniority. Ethnic Juggling in Transylvania” despre represaliile împotriva minorității maghiare din România8.

Și americanul Larry Watts, referindu-se la acțiunea subversivă sovieto-ungară împotriva conducerii politice de la București, apreciază că lovitura considerabilă pe care sovieticii au dat-o în România a fost recrutarea fostului președinte al Consiliului de Stat și ministru de Interne, Alexandru Drăghici, însurat cu o agentă a Ungariei (Martha Cziko, de la AVH - Securitatea), după de a fost demis din funcția de șef al Securității și din Biroul Politic al Partidului Comunist din România, în primăvara anului 19689.

Într-adevăr, rezultă că pe timpul invaziei sovietice în Cehoslovacia soții Alexandru și Martha Drăghici au fost declarați „bolnavi” și internați cu forța (izolați) la Spitalul Elias. În noiembrie acel an Alexandru Drăghici a fost degradat de gradul de general-colonel la gradul de soldat. La un an după invazia celor 5 state „frățești” în Cehoslovacia, pentru a lua legătura și a „lucra” cu Alexandru Drăghici a sosit la post la rezidența KGB din București și fostul său „coleg” Vadim Stepanovici Tikunov, fost vicepreședinte al Comitetului de Stat al Securității (KGB) și ministru al Afacerilor Interne și până în 1966 ministru al Ordinii Publice. El s-a interesat și a cerut „reabilitarea tovarășilor Chivu Stoica, Gheorghe Apostol și Alexandru Drăghici pentru că sunt oamenii lor (adică ai sovieticilor)”10. După anul 1989, Alexandru Drăghici s-a stabilit la Budapesta unde și-a găsit și sfârșitul.

Documentele arată că începând cu anul 1971 „alianța” sovieto-ungară a devenit și mai agresivă la adresa României. S-a întărit și extins Rezidența KGB de la București, în funcția de ambasador în țara noastră a venit în martie acel an Vasili Drozdenko, despre care unii „cunoscători” („foști agenți sovietici”) afirmau că era „șeful Serviciului de spionaj sovietic în această parte a Europei”. Rezidenta sovietică Zenaida Codreanu, frecventatoare a ambasadei sovietice, explica unor apropiați că „Uniunea Sovietică deţine informaţii că România caută prilej pentru a ieşi din Tratatul de la Varşovia”, motiv pentru care „Uniunea Sovietică duce o acţiune diplomatică foarte activă cu celelalte state membre cu scopul ca la viitoarea şedinţă a OTV să se ia o atitudine comună împotriva eventualelor opoziţii ale României”, sens în care „sovieticii urmăresc crearea unui bloc comun împotriva României pentru a o forța să admită ceea ce i se cere sau să fie pusă în situaţia de a lua o poziţie negativă faţă de toate ţările membre ale Tratatului şi astfel să fie considerată duşman al intereselor lagărului socialist11.

În strânsă legătură cu schimbările în curs ce aveau lor în cadrul reprezentanțelor statului sovietic în România, schimbări similare erau observate și în cadrul reprezentanțelor oficiale ale statului ungar în țara noastră, a căror activitate se coordona și subordona total directivelor sovietice cu privire la comportamentul de urmat față de România. De exemplu, Tibor Piszker, atașat militar al Ungariei în România în perioada noiembrie 1968 – 1 august 1971, cu prilejul plecării sale de la post, participând la „Ziua Marinei” la Mangalia, a avut o discuție cu lt.-col. Alexandru Tonceanu, căruia, printre altele, i-a destăinuit: „Îmi pare rău că plec, pentru că sunteți niște oameni care știți ce vreți, aveți o politică pe care numai orbii nu o pot vedea bine (...). Dar îmi pare bine că plec din punctul de vedere al diplomatului, pentru că scap definitiv de jocul dublu. Eu aici gândesc într-un fel și trebuie să acționez în altul. Trebuie să-ți spun că având în vedere poziția guvernului meu, eu trebuie să execut ordinele Marelui Colos. Este drept că nu am făcut multe, dar totuși trebuie să zic ca ei, deși eu cred altfel. Uite să-ți spun numai un aspect. Nu de mult a fost în țara voastră ministrul meu, am participat tot timpul la convorbiri, distracții etc. și am văzut bunăvoință, prietenie și sinceritate. Cei doi miniștri s-au înțeles foarte frumos, dar să uităm că ministrul meu cum se forțează să facă și să zică în așa fel încât să nu iasă din linia dată de acasă, deși sunt sigur că el altfel gândea. După ce a venit acasă, am fost chemat la sovietic și am fost pur și simplu anchetat despre tot ce s-a întâmplat, ce s-a discutat, cum s-a discutat, lucruri care mie nu-mi plac pentru că acestea sunt murdării. Dar ce să fac, trebuie să cânt așa până când voi merge acasă și voi ieși la pensie, să scap odată de ele”12.

Sub directivele Rezidenței KGB la București se afla și „diplomatul” ungur Vekas Domokos, „consilier” la Secția Politică a ambasadei ungare, semnalat de contraspionaj că întreținea „legături suspecte” cu Geza Domokos, director la Editura „Kriterion”, membru supleant al CC al PCR, cadru de conducere în Consiliul Oamenilor Muncii de Naționalitate Maghiară din România. Vekas Domokos și soția erau originari din comuna Porumbenii Mici, jud. Harghita, în anul 1940 ei au plecat clandestin din România.

La acțiunea „frățească” sovieto-ungară contra României participau și cetățenii altor partide „frățești”, rude mai îndepărtate. De exemplu, în decembrie 1971 a fost semnalat cetățeanul iordanian Ibrahim Khreisha, domiciliat la Budapesta de peste 20 ani, care a sosit în România cu scopul de a contacta negustorii arabi, aflați în tratative comerciale cu întreprinderile românești de comerț exterior, pentru a-i influența pe aceștia să cumpere mărfurile de care aveau nevoie din Ungaria, nu din România. Reprezentantul Irakului la București, Fauzi, a precizat unei surse a contraspionajului român că Ibrahim este cunoscut la ambasada lor ca agent al Serviciului de informații ungar și vine frecvent în România cu scopul de a culege informații economice în favoarea Ungariei, care îl plătește foarte bine, punându-i și o vilă la dispoziție la Budapesta13.

În octombrie 1975, postul de ambasador al Ungariei în România a fost ocupat de Sandor Rajnai. Verificările contraspionajului român arătau că acesta a lucrat ca „muncitor” până în anul 1946, între 1946-1962 a desfășurat activitate în cadrul Securității ungare, între 1962-1966 a lucrat la ambasada Ungariei din Moscova, unde din anul 1964 a ocupat postul de „trimis extraordinar și ministru plenipotențiar”. Începând cu anul 1966 și până la sosirea în România, Sandor Rajnai și-a desfășurat activitatea în funcții de conducere în Ministerul de Interne al Ungariei. S-a stabilit că Sandor Rajnai era general al Serviciului ungar de informații, iar ofițerii români considerau că ambasadorul ungur era și „rezident al Serviciului de informații sovietic”, deoarece „totdeauna el a fost socotit în aparatul de securitate ungar ca fiind omul direct și nemijlocit al rușilor”. Se știa că Sandor Rajnai se afla în relații apropiate cu Iuri Andropov, pe atunci șeful suprem al KGB (1967 – mai 1982). Andropov fusese ambasador în Ungaria între anii 1954 – 1957, perioadă în care Sandor Rajnai l-a sprijinit pe sovietic să înăbușe revoluția ungară din anul 1956. De asemenea, în perioada anilor 1958-1959 Sandor Rajnai „în calitate de colonel de Securitate a condus cercetările asupra grupului Naghy Imre”, aflat la Snagov, și „a dispus totodată arestarea lor”, el fiind „unul dintre cei care au pregătit procesul” grupului Imre Naghy.

Așa că nu mira pe nimeni faptul că la București ambasadorul ungar Rajnai întreținea „legături strânse” cu ambasadorul sovietic Vasili Drozdenko și cu ceilalți omologi socialiști prosovietici, în special cu Lumir (Lubomir) Hanak de la ambasada cehoslovacă, cultivând legături și în rândul intelectualilor maghiari din România apropiați de „frăția sovieto-ungară”, precum: Suto Andras, Gal Erno, Balogh Peter, Galfalvy Zsolt, Huszar Sandor, Fabian Erno, Domokos Geza, Meliisz Joszef, Horvath Andor etc. În cadrul ambasadei sovietice din România de problema maghiară se ocupa și „atașatul cultural” Serghei Pîhtunov, semnalat că îl avea în legătură pe Elemer Athila Ban, cercetător științific la Institutul de Meteorologie și Hidrologie din București, folosit de diplomatul sovietic „în culegerea de informații”.

Îngrijorător pentru partea română era faptul că Iuri Andropov era cotat cu șansele cele mai mari să preia conducerea URSS. După anul 1971 „frăția” sovieto-ungară a făcut ca mai mulți din „prietenii” lui Iuri Andropov să fie promovați în funcții în Partidul Socialist și conducerea de stat a Ungariei, pe filiera unei vechi relații aparte între organele de securitate ungare și cele sovietice. În plus, Iuri Andropov conviețuia cu o agentă unguroaică, fiica unui fost ministru de Interne din Ungaria (se cunoștea că soția lui Andropov, Tatiana, era grav bolnavă). Astfel că în vara anului 1982 la Budapesta se crease un adevărat cult pentru Andropov, mai toți „vechii prieteni” ai acestuia din timpul „măcelului” din anul 1956 fiind „aduși” în conducerea statului ungar.

În acest context, guvernul de la Budapesta l-a rechemat din post de la București pe Sandor Rajnai cu scopul ca acesta să fie numit ambasador în URSS, pentru a susține acolo alegerea lui Iuri Andropov în fruntea statului sovietic. Comentând situația, Peter Göndor, secretar II în ambasada Ungariei din București, a afirmat: „Pe lângă experiența dobândită aici, Rajnai Sandor va putea desfășura și acolo activitate pentru a putea stabili ceea ce se ascunde în spatele zvonurilor care se poartă despre conducerea URSS, având relații foarte bune cu Ministerul de Interne sovietic (...), dorim să adâncim și mai mult relațiile cu URSS, mai ales că în privința conaționalității maghiare din România contăm pe ajutorul sovieticilor pentru a ajunge la rezultatele pe care le dorim”. Sandor Rajnai a părăsit definitiv teritoriul României la 18 iulie 1982.

Otto Oltvany, atunci corespondentul MTI la București, arăta că „toate măsurile organizatorice luate în ultima perioadă în Ungaria sunt legate de persoana lui Iuri Andropov”, subliniind că șeful KGB „este foarte bun prieten cu președintele Ungariei și cu Rajnai Sandor”. Oltvany confirma faptul că „Andropov a colaborat direct cu aceștia în timpul evenimentelor din 1956, când era șeful ambasadei URSS din Ungaria, Rajnai a dirijat atunci acțiunile legate de fostul prim-ministru ungar, Imre Naghy, condamnat și executat în 1957”.

Și anticipa Oltvany: „După concepția noastră și informațiile pe care le-am obținut, succesorul nr. 1 la funcția de șef al URSS este Andropov, iar al doilea este primul secretar al Ucrainei. În caz că Andropov o să fie șeful URSS, Sandor Rajnai va fi retras imediat de la Moscova și numit secretar cu probleme organizatorice al Partidului sau prim-ministru al guvernului, iar Gyorgy Lazăr va lua locul lui Pal Losoncyi. Aceasta pentru a fructifica relațiile bune dintre Sandor Rajnai și Andropov”. Otto Oltvany a mai apreciat că „numirea lui Sandor Rajnai la Moscova e legată de concepția Budapestei în privința relațiilor româno-ungare, fiindcă la ora actuală nu există un politician mai bun ca Sandor Rajnai care să informeze cât mai exact și intim pe Andropov despre politica reală a românilor și mișcările ce au loc în România”14.

Așadar, conducerea superioară de partid și de stat a României era extrem de interesată de ceea ce se petrecea atunci în Uniunea Sovietică, precum și de evoluția relației bilaterale ungaro-sovietice.

Iar îngrijorarea liderilor români era justificată, întrucât, în noiembrie 1982, Iuri Andropov a preluat puterea supremă în Uniunea Sovietică. Contraspionajul român a sesizat imediat intensificarea acțiunii agresive sovieto-ungare la adresa României. Nu rezultă detalii, dar șeful agenției ungare Malev la București, Jeno Kovacs („cadru al organelor de informații ungare” care „a făcut parte din garda personală a șefului statului”), și adjunctul său Ianoș Csombor s-au interesat la o sursă „dacă cunoaște ceva în legătură cu o tentativă de lovitură de stat ce ar fi avut loc la sfârșitul lui ianuarie 1983 în România”. Observăm că data corespunde cu sosirea la post în țara noastră a noului ambasador sovietic Evgheni Tiajelnikov, despre care se cunoaște public că în decembrie 1989 a avut un rol important în „evenimentele” din România. La negația sursei, Kovacs a precizat că are informația de la ambasada Ungariei la București15.

Tot în anul 1981, în august, cu aprobarea Kremlinului și după „nevoile” rezidenței KGB la București, la ambasada Ungariei a fost acreditat Imre Czekman, acoperit ca „secretar II și consul” (până în septembrie 1986). Apoi Laszlo Peter, acreditat în anul 1982 ca „atașat de presă”, absolvent al Institutului de Relații Internaționale din Moscova, căsătorit cu Svetlana, cetățeană sovietică, „fiica unui ofițer superior din armata sovietică”. Contraspionajul român a stabilit că Laszlo Peter era „cadru de Securitate”, care „imediat după venirea la post a acționat sistematic pentru realizarea sarcinilor specifice, vizând obținerea de informații din domeniul social-politic, prioritar al istoriografiei românești, în referire la Transilvania. S-a preocupat insistent de racolarea unor autohtoni de naționalitate precum: Szekely Laszlo, ziarist la Elore; Hugo Agostin, redactor la A-Hot; Madrassy Gyorgy, pictor din Baia Mare pe care l-a angrenat în activități informative și pe filiere clandestine de difuzare a publicațiilor cu conținut propagandistic, atât în București, cât și în teritoriu. Peter Laszlo l-a atras în sfera sa de dependență și pe istoricul Vekov Carol, de la Institutul Nicolae Iorga, determinându-l să-i furnizeze informații scrise” 16.

Reiese că Laszlo Peter „s-a aflat în contacte frecvente cu Vladimir Gurjîi (rezidentul Serviciului de informații din ambasada URSS din București, n.n.), căruia îi raporta periodic cu privire la datele obținute în urma întâlnirilor cu reprezentanți occidentali”. Faptul că „Laszlo Peter este dominat de puternice sentimente prosovietice, fiind sub influența soției și a relațiilor extinse în mediul diplomaților sovietici”, a făcut ca acesta să fie atenționat chiar de către Tibor Hodicska, ministru consilier și „coordonatorul muncii informative din ambasada ungară la București”17.

S-a observat că „diplomații” unguri Imre Czekman și Laszlo Peter se aflau în contacte și îi tatonau pe fotbalistul Ladislau Boloni și soția acestuia, Klara Zakarias Boloni, actriță la Teatrul Național din Tg. Mureș. Vary Attila, scriitor, emigrat în Ungaria, cunoștea faptul că Boloni preconiza să ceară plecarea definitivă în Ungaria la insistențele socrului său dr. A. Zakarias din Tg. Mureș. Astfel că pentru a cultiva contacte cu Ladislau Boloni, „consulul” Imre Czekman a lansat versiunea că ar fi rudă mai îndepărtată cu el. Din verificările efectuate de ofițerii români nu a rezultat gradul de rudenie. La un moment dat, „printr-un contact”, Ladislau Boloni a solicitat lui Laszlo Peter un număr de cinci exemplare din lucrarea Istoria Ardealului apărută în Ungaria și „introdusă în țara noastră pe căi diplomatice în scopul de a fi difuzată clandestin în medii de interes”. Rezultă că „relațiile” lui Ladislau Boloni („Bota” în DUI, fotbalist la Clubul Steaua al Armatei) cu diplomatul ungur erau cunoscute de către organul de contrainformații militare Tg. Mureș18.

Printre „țintele” de marcă ale lui Vladimir Gurjîi, șeful rezidenței KGB la București, s-a aflat și etnicul maghiar Janoș Fazekaș, fost ministru al Comerțului Interior (1974-1980) și viceprim-ministru al guvernului român în perioada 1965-1982 (atras de sovietici în cadrul „Planului Progress”/măsuri active, n.n.). Fazekaș era deja „activat” de sovietici în vara anului 1977, el fiind semnalat în relații neoficiale cu diplomați unguri la București cunoscuți pentru apropierea de Kremlin. În februarie 1978, Fazekaș i-a cerut lui Lajos Vajda, șef de secție la Institutul de Istorie al PCR din Cluj-Napoca, să nu mai accepte „falsificarea istoriei” și să scrie mai mult despre comunizarea din Transilvania după 23 august 1944 și anii imediat următori, afirmând că „nu trebuie uitat că maghiarii au avut un rol hotărâtor, fiindcă acolo nu au luptat moldovenii, muntenii și nici oltenii și că Partidul Comunist din România nu ar fi existat fără naționalitatea maghiară, care la primul Congres al Partidului reprezenta 80%” (o confirmare în plus că sovieticii s-au folosit de etnicii maghiari contra României în „operația specială” de după 23 august 1944, n.n.)19.

În octombrie 1980, contraspionajul (UM 0110) a raportat că „se dețin date și informații din care rezultă că Janoș Fazekaș se manifestă constant pe o poziție de rezistență față de acțiunile întreprinse de conducerea de Partid și de stat în activitatea ideologică, susținând că „naționalitatea conlocuitoare nu ar avea aceleași drepturi cu românii”, sens în care „împreună cu câțiva colaboratori” a „întocmit un Proiect de statut al naționalității maghiare”. Janoș Fazekaș „se etalează în exponent al națiunii maghiare din România, fapt pentru care dezvăluie toate acțiunile sale cercului de relații, ca aceștia să cunoască eforturile depuse de el pentru națiunea maghiară”, „se manifestă nemulțumit pentru că este angrenat în probleme economice, deoarece el ar trebui să fie conducătorul națiunii maghiare”, afirmând că „dacă va fi schimbat, politica sa va fi continuată de Farkaș Arpad, Magyari G. Vereș, Daniel și Suto Andraș, Kolozsi Marton (redactor șef al ziarului Harghita), Albert Anton, Coszti Ștefan, care sunt pregătiți să ducă mai departe ideile sale”.

În toamna anului 1982 (când Iuri Andropov a preluat puterea în URSS), după „eliberarea din funcțiile deținute pe linie de Partid și de stat”, Janoș Fazekaș se considera nedreptățit pentru modul cum s-a procedat cu el „după 37 ani pe linie de Partid, am fost înlăturat din funcție și nu pensionat la cerere. Tovarășii mi-au dat o pensie de 5 600 lei, dar numai întreținerea locuinței costă 3 000 lei (...). Soția este pusă în situația de a-și vinde lucrurile iar copiii vin cu aceleași pretenții; ei nu concep că nu mai avem ca înainte”. Și mai concluziona cu amar veteranul activist: Omul este om numai cât timp este în funcție, după aceea s-a terminat20. În călătoriile prin Ardeal, Janoș Fazekaș era însoțit de fostul general Pius Kovacs și fostul colonel de securitate Alexandru Hegyes, cumnat cu Pius Kovacs.

Prin septembrie 1983, contraspionajul (antisovietic) a raportat că de Janoș Fazekaș se interesa Janos Gasztonyi, secretarul general al „Uniunii Mondiale a Ungurilor”, care a transmis un mesaj verbal că ar dori să-l întâlnească, „eventual în cursul iernii, când intenționează să efectueze o vizită în România” cu „pașaport turistic sub un alt nume” (ca ilegal). Verificările arătau că Janoș Fazekaș și Janos Gasztonyi s-ar fi cunoscut încă din anii 1950, când „au urmat împreună un curs politic la Moscova. În acea perioadă, Gasztonyi Janos era șeful grupului de cursanți unguri prezenți la Moscova”. Înainte de a fi numit secretar general al Uniunii Mondiale a Ungurilor, Janos Gasztonyi a îndeplinit diverse funcții, printre care și aceea de secretar de stat la Ministerul Educației din Ungaria021.

De la Cluj-Napoca, compartimentul local de contraspionaj state socialiste (UM 0110) a raportat ca fiind o caracteristică faptul că de mai mulți ani „în cadrul relațiilor economice româno-sovietice se constată o tendință de izolare față de partenerii români la tratative și de reducere a volumului de schimburi economice între cele două țări. În cadrul unor contracte aflate în derulare, partea sovietică negociază foarte dur, folosește cuvinte dure, se lasă așteptați și critică dur calitatea produselor românești, pe care le consideră de proastă calitate. Unii din specialiștii și diplomați sovietici se apropie de etnicii maghiari, care au studiat în URSS, cărora li se confesează că și ei sunt tratați în România precum etnicii maghiari22.

Analiza de către contraspionajul român a acțiunii subversive sovieto-ungare a convins „conducerea superioară de Partid și de stat” că se impune luarea unor măsuri împotriva lui Vladimir Gurjîi, rezident al KGB acoperit ca „diplomat” la ambasada sovietică din București. „Profitând de un moment operativ favorabil” s-a întreprins o acțiune legendată în perioada noiembrie-decembrie 1983 care a dus la compromiterea lui Vladimir Gurjîi și a încă „doi diplomați sovietici spioni”. Dar, deși „colegii” săi au fost retrași de la post, Gurjîi a fost menținut în continuare. După scurt timp, „luându-și măsuri severe de conspirare a activității informative”, Vladimir Gurjîi a organizat „o întâlnire întâmplătoare cu Corbu” (indiciile arată că era un apropiat al lui Janoș Fazekaș, n.n.) în stațiunea Predeal, din documentarea căreia „a rezultat, neîndoielnic, caracterul clandestin al contactelor sale”. Corbu lucra într-o funcție de răspundere la un institut care desfășura „cercetări pe probleme militare”. Având în vedere „evoluția periculoasă a relațiilor” dintre Gurjîi și Corbu, faptul că acesta din urmă prin funcția și locul de muncă reprezenta o sursă potențială de informații pentru diplomatul sovietic, în anul 1984 contraspionajul a acționat pentru anihilarea activității lui Corbu prin exploatarea unor date compromițătoare. Măsurile luate au determinat încetarea doar pentru o scurtă perioadă a contactelor între Gurjîi și Corbu, întrucât nu după mult timp a avut loc un contact între aceștia, „documentat prin mijloace speciale”, în cadrul căruia Corbu i-a predat sovieticului un material apreciat pe loc ca „foarte important”. Diplomatul sovietic i-a adresat lui „Corbu” mulțumiri repetate și l-a asigurat de păstrarea deplină a secretului provenienței materialului. În septembrie 1984, cu ocazia unei deplasări efectuate în URSS, „Corbu i-a vizitat pe părinții lui Gurjîi”, iar la „29 mai 1984 au fost organizate măsuri de control asupra unui contact între Gurjîi și Janoș Fazekaș”.

În cele din urmă, Vladimir Gurjîi a căzut în capcana contraspionajului român. Având în vedere faptul că el și anturajul său apropiat practicau relații extraconjugale, a fost plasată printr-o „combinație” numita „B.S.” în cercul acestuia, cu care Gurjîi și alți diplomați sovietici au întreținut relații intime, în urma căreia „B.S.” a declarat organelor de „miliție” că „a fost violată de diplomații mai sus-menționați și a cerut să fie informată Ambasada sovietică”. În consecință, viceconsulul sovietic a fost chemat la Inspectoratul General de Miliție/București și „informat asupra comportării diplomaților respectivi”. Rezidentul KGB Vladimir Gurjîi a fost retras din post în vara lui 1986.

După plecarea lui Vladimir Gurjîi, „atașatul de presă” ungur Laszlo Peter a fost preluat în legătură de către V.A. Lusanin, „cadru de spionaj cu acoperire de secretar I la Secția Politică a ambasadei sovietice, care i-a fixat ca linie de conduită să acționeze astfel încât nici față de ceilalți membri ai ambasadei ungare să nu divulge natura informativă a raporturilor stabilite”.

Contactele pe probleme specifice ale „diplomatul” sovietic V.A. Lusanin cu „diplomați” ai ambasadei Ungariei au continuat și după plecarea de la post a lui Laszlo Peter, în august 1987, prin Gabor Iklody, „cadru de informații cu acoperire de atașat de presă”, care a primit de la Peter Laszlo „o parte din legăturile sale operative dintre autohtonii de naționalitate”23.

Joseph Krull, adjunct al atașatului militar al SUA la București, avertiza în iulie 1988 partea română că „revendicările ungurilor sunt deosebit de serioase și trebuie luate în calcul”, americanul apreciind că „partea ungară a greșit prin aprobarea manifestărilor antiromânești din ultima perioadă, compromițând dialogul cu românii, pe care-i acuză fără temei că refuză să discute. Acțiunile antiromânești nu ar fi posibile fără aprobarea tacită a URSS, iar trupele sovietice din Ungaria vor juca un mare rol în stabilizarea sau destabilizarea situației în raport cu ordinele ce le vor primi”. Diplomatul american aprecia că „ungurii speculează abil problemele economice cu care se confruntă România în formularea diverselor acuzații și pretenții și că pentru depășirea divergențelor ar trebui să se facă apel la bunele oficii ale Secretarului General al ONU24.

În noiembrie 1989, într-o ședință cu șefii aparatului de contraspionaj, general-maiorul Aurel Mortoiu, șeful Direcției de Contraspionaj (a III-a), a avertizat că „forțe externe intervin în Transilvania pe problema iredentismului și autonomiei teritoriale”, URSS și alte puteri externe interesate ar fi promis Ungariei trei scenarii: alipirea Transilvaniei, autonomia sau independența acestei provincii românești, iar în plan secund URSS urmărește o așa-zisă „unificare” a Moldovei din dreapta Prutului cu RSS Moldovenească (Basarabia).

Din cele expuse de Mortoiu, rezultă că în decembrie 1989 contra României s-a acționat din exterior prin crearea unui mecanism sofisticat de constrângere (asediu) alcătuit din variate organizații de opoziție (cu caracter politic, etnic, religios etc.) și prin masarea la granițele țării cu Ungaria și Iugoslavia a unui bloc de presiune format din aproximativ 34 000 de transfugi, grupați în lagăre, precum „Gruparea România Liberă”25.

Prin comparație, observăm că tiparul acțional sovietic din toamna anului 1989, adică organizarea și mobilizarea „grupului transfugilor români din Ungaria și Iugoslavia”, seamănă izbitor cu „operația specială” din august 1944, când invazia sovietică în România s-a produs (sub steag străin) prin utilizarea ca paravan a Diviziilor de prizonieri români organizați în URSS și sosiți în țară ca „eliberatori”.

De la începutul anului și până în noiembrie 1989, arăta Aurel Mortoiu, „au avut loc în interiorul țării noastre o serie de sabotaje, agitații și instigări, în transporturile feroviare s-au înregistrat 30 de ciocniri, deraieri şi răsturnări de material rulant în circulaţie”, „în transporturile fluviale şi maritime în anul 1988 şi în primele 3 luni ale anului 1989 s-au produs 8 evenimente deosebite, soldate cu pierderea vieţii a peste 200 persoane”26, „pe fondul accentuării acţiunilor duşmănoase din exterior a crescut şi numărul cazurilor de difuzare a unor înscrisuri cu conţinut ostil, practic în toate judeţele. Avem cazuri încă nesoluţionate, unele datând de mai mulţi ani, cu difuzări repetate”.

Șeful Direcției de Contraspionaj sublinia că la Budapesta s-a realizat la 23 septembrie 1989 „o înţelegere între mai multe organizaţii ostile: Uniunea Mondială Transilvăneană; Organizaţia din RFG a Uniunii Mondiale Transilvănene; Uniunea Transilvăneană din Ungaria, cu scopul de a acţiona pentru proclamarea autonomiei Transilvaniei şi realizarea Confederaţiei Popoarelor Transilvănene”. Între timp, „conducătorii unguri exprimă punctele de vedere cunoscute: internaţionalizarea problemei Transilvaniei; obţinerea dreptului la autodeterminare; prezentarea problemei la CEE şi ONU” etc. iar „sub pretextul unei ameninţări de invazie din partea României, în Ungaria se încurajează populaţia să-şi procure armament uşor”, care în mare parte provine de la militarii sovietici ai Armatei Roșii staționate în Ungaria. O categorie de străini scăpată de sub control o reprezintă TIR-iştii care tranzitează România, aceștia întreprind acţiuni ostile, se dedau la manifestări incitatoare, desfăşoară activităţi de curierat, introduc în ţară materiale ostile (inclusiv armament și explozibil, n.n.), scot ilegal materiale şi persoane, unii dintre ei făcând parte din filiere bine organizate.

Aurel Mortoiu, își avertiza colaboratorii că Ungaria pregăteşte ceva, „acţiunile cunoscute relevă că sunt pregătite şi susţinute amplu de serviciile de informaţii ungare”, cu concursul diplomaţilor polonezi, sovietici, iugoslavi care fac schimb de informații și se implică”. De asemenea, „Ungaria este sprijinită multilateral în acţiunile ei în România şi de toate ambasadele occidentale acreditate la Bucureşti (...). Atât propaganda duşmănoasă externă, cât și unele date şi informaţii ne pun în atenţie tot mai frecvent problema existenţei în ţară a unor aşa-zise organizaţii sau grupuri de opoziţie politică cum ar fi: Frontul Salvării Naţionale; Frontul Democratic Român; Forumul Democrat Român; Acţiunea Democrată Română; Grupul Social-Democrat pentru Renaşterea României (cel mai recent)”.

În fața acestui atac extern masiv asupra regimului politic din România, la nivelul Departamentului Securităţii Statului s-a constituit un Comandament unic încă din noiembrie 1989!

Cazul Jozsef Asztalos

Lt.-col. Jozsef Asztalos (o fi doar coincidență de nume cu Virgil Măgureanu? născut Imre Asztalos) a fost acreditat la 24 martie 1982 în cadrul Reprezentanței Comerciale a Ungariei din București în calitate de reprezentant comercial al firmei „Technica”. Născut la 23 aprilie 1933, în Budapesta, divorțat, avea o relație cu Jozsefine (Katalin), născută în august 1952, în Budapesta, cu care s-a căsătorit după venirea sa la post, soția devenindu-i „secretară”. Jozsef Asztalos a plecat de la post în iunie 1988, fiind înlocuit de maiorul Karoly Schutz.

Luat în supraveghere de contraspionaj (UM 0110) sub conspirativele „Asan” și „Antal”, a rezultat că Jozsef Asztalos și-a făcut studiile militare în URSS, după care a lucrat în cadrul Direcției Generale Tehnice din Ministerul Comerțului Exterior din Ungaria, iar înaintea venirii la post în România a ocupat funcția de șef al Biroului relații cu țările socialiste din Direcția Generală Tehnică a Ministerului Comerțului Exterior al Ungariei, datele arătând că „este cadru al organelor ungare de informații”.

La 26 noiembrie 1985, prin șefii UM 0110 și Direcției a IV-a Contrainformații Militare, respectiv general-maior Victor Neculicioiu și general-locotenent Gheorghe Vasile, a fost aprobat „Planul de măsuri în dosarul de urmărire informativă a lui Andone” (Jozsef Asztalos), contrasemnat și de Șeful Serviciului UM 0110 București, maior Mircea Dogaru, respectiv șeful Serviciului 1/UM 0632 col. Nicolae Durlea27.

În ianuarie 1986, Jozsef Asztalos își arăta nemulțumirea către o „sursă” față de rolul pe care l-a jucat România în anul 1919 în înfrângerea „Revoluției bolșevice din Ungaria” conduse de Bela Kun, el afirmând că „adună și dispune de suficiente documente istorice” cu privire la „faptele românilor în timpul înăbușirii Republicii Sfaturilor”, întrucât „românii sunt de vină pentru aducerea la putere a lui (Miklóș) Horthy. Românii l-au adus pe capul nostru... Dispunem, de asemenea, de multe documente despre faptele românilor la Odessa în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Știu că românii se laudă că au întors armele. Dar când? Atunci când nu mai aveau încotro! Când frontul de la Iași-Chișinău s-a prăbușit! Avem, de asemenea, dovezi că întoarcerea armelor nu au făcut-o comuniștii, al căror număr era la doar câteva mii, ci Regele (Mihai I, n.n.) și unii ofițeri... Noi comuniștii trebuie să fim adepții adevărului istoric și nu al retușării istoriei... ”28

Înaintat la gradul de colonel, Jozsef Asztalos a fost semnalat cu „preocupări de racolare a unor cetățeni români pentru culegerea de informații din toate domeniile de activitate în special din domeniul producției și sistemului comerțului exterior cu tehnică și produse destinate armatei, din domeniile social-politic și cultural”, „s-a aflat în relații apropiate cu reprezentanții militari ai țărilor socialiste acreditați la București, în special cu reprezentanții sovietici și dintre aceștia cu Anton (col. Iurii Sergheevici Anikanov, n.n.) cu care periodic efectua deplasări în teritoriu, ocazie cu care contactau cetățeni de naționalitate maghiară, legături operative de clandestinitate ale acestora”. Astfel, într-o discuție cu sursa David a compartimentului UM 0110 Hunedoara, dar pe care o considera de încredere, l-a rugat că „dacă merge cu grupuri în secuime sau în alte părți să sugereze următoarele: deoarece nu se poate face nimic, nu cumva să încerce cineva ceva, propagandă, acte de sabotaj, terorism etc. nici unul dintre secui și unguri să nu părăsească locul unde s-a născut, unde lucrează s-au locuiește în prezent, deoarece românii asta urmăresc, să păstreze limba maternă. Să cultive și să forțeze copiii să meargă la școlile de limbă maghiară, să facă mulți copii, dar numai între ei, unguri și secui”29.

Întrebat de o sursă de ce nu este preocupat de obținerea de informații privind activitatea țării noastre pe linia Tratatului de la Varșovia, Jozsef Asztalos a răspuns că schimbul de informații cu ceilalți reprezentanți militari ai țărilor membre este foarte bine pus la punct.

Datele contraspionajului român atestă faptul că Jozsef Asztalos era angrenat și coordonat în activitate de către atașatul militar ungar Șandor Aradi („Armașul” în DUI). La plecarea de la post, colonelul Jozsef Asztalos a predat înlocuitorului său Karoly Schutz o parte din „legăturile” sale pe care le-a considerat de încredere, atrăgându-i atenția înlocuitorului său că ar fi bine să țină legătura cu ei măcar prin corespondență.

Concluzia ofițerilor români de contraspionaj era că „pentru obținerea de informații, Asztalos Jozsef a folosit toate metodele și mijloacele muncii informativ-operative, inclusiv: observarea directă, exploatarea informativă (în orb), rețea, exploatarea presei, tipăriturilor, fotografiere, schimbul de informații” etc. A avut legături mai strânse cu următorii diplomați sovietici ai ambasadei din București30: Lipilin Nicolai Dmitrievici, fost prim-secretar, șef adjunct al Reprezentanței Legăturilor Economice și șef al grupului de specialiști militari sovietici; Makarov V.A. atașat militar sovietic în țara noastră, fost reprezentant al Forțelor Armate Unite ale OTV; Ghenadi Puzanov, reprezentant militar pentru produse speciale la Agenția economică a URSS în România.

Cazul „consilierului comercial” ungar Karol Györfi

Acesta este unicul caz de diplomat al unui stat socialist care a fost declarat persona non grata. Contraspionajul român a stabilit că „diplomatul” Karol Györfi era „cadru de informații al organelor speciale ungare”, a fost acreditat în țara noastră la 25 august 1987 având ca acoperire calitatea de „consilier comercial” în cadrul reprezentanței Comerciale ungare la București, „a preluat de la predecesorul său Konya Laszlo, cadru de informații, sarcinile specifice vizând obținerea de informații”. Numitul a fost la post în România și în perioada 1975-1979 pe linie CAER, continuând apoi să vină periodic la diverse consfătuiri în cadrul acestui organism.

Cu ocazia „evenimentului de la Brașov din 15 noiembrie 1987”, Karol Györfi s-a deplasat în zonă „pentru verificarea și completarea informațiilor furnizate despre acțiune de către specialiști aflați în zonă”.

Ironia a făcut ca preziua marcării unui an de la evenimentele de la Brașov, la 14 noiembrie 1988, „diplomatul” ungar Karol Györfi să fie „surprins difuzând manifeste cu conținut antiromânesc și antisocialist, fapt pentru care la 19 noiembrie 1988 acesta a fost declarat persona non grata”, știrea reținerii sale a fost publicată în presă la 20 noiembrie 1988 (Scînteia).

Rezultă că din toamna anului 1987, timp de un an de zile, au fost răspândiţi mii de fluturaşi cu conţinut „anticomunist” în diverse puncte din București (cazul Petarda). S-a procedat cu ajutorul unui tun artizanal, cu carbid şi apă, care la câteva minute după activare arunca prin explozie fluturașii respectivi la o înălțime de 50-70 m.

La vestea reținerii lui Karol Györfi de către organele române, ambasadorul Pall Szuts „a informat MAE ungar, insistând ca de urgență să se indice conduita într-o asemenea situație, apoi a contactat de urgență pe ambasadorul sovietic E.M. Tiajelnikov la București, sub pretextul că este decanul corpului diplomatic, pe care l-a pus în temă cu acțiunea”. Dar, surprinzător, „răspunsurile lui Tiajelnikov l-au descurajat pe ambasadorul ungur”.

Împrejurările în care a avut loc reținerea în flagrant delict a lui Karol Györfi reies din următoarea discuție (interceptată) între ambasadorul ungar la București, Pall Szuts, cu Tery Zoltan din MAE al Ungariei:

Ambasadorul Pall Szuts: „Györfi Karol, consilierul comercial, în timp ce circula pe una din străzile Bucureștiului a fost blocat de Miliție. Györfi Karol s-a legitimat cu pașaportul diplomatic și nu a voit să coboare din mașină. În această situație mașina a fost ridicată și transportată la sediul Miliției Capitalei. Acolo a fost acuzat că a răspândit manifeste. Mașina a fost controlată și fotografiată. La orele 02,30 diplomatului nostru i s-a permis să plece, spunându-i-se că problema nu este încheiată. Aș vrea să-ți spun că mâine, 15 noiembrie (1988), ar începe la București lucrările Comisiei mixte româno-ungare, la care îl așteptăm să sosească pe Berecz Frigyes (...). V-aș ruga foarte mult să-l anunțați de urgență pe adjunctul ministrului de externe Horn despre aceste lucruri. Aștept confirmarea”.

La ora 13:16, ambasadorul Pall Szuts a discutat cu Istvan Oszi, ministru adjunct în MAE al Ungariei. L-a informat că a fost chemat de ministrul de externe român, care i-a spus că în situația în care Karol Györfi va fi retras de la post problema va fi încheiată, în caz contrar, cercetările se vor extinde și totul se va da publicității.

O notă a contraspionajului datată 19 noiembrie 1988 arată că Leonid Polisciuk („consilier” la ambasada URSS) a comentat că, potrivit celor informate de către ambasada Ungariei la București, un colaborator al Agenției economice ungare a fost declarat persona non grata, cerându-i-se să părăsească țara. Sovieticul a dezvăluit că în corpul diplomatic de la București, reprezentanții ambasadelor SUA, Belgiei, RFG și altele, se discută cu lux de amănunte despre acest fapt, apreciat ca ieșit din comun și ca unic între țările socialiste participante la Tratatul de la Varșovia!

După decembrie 1989, presa română a scris că autorul real al „fluturașilor” (intitulați Luneta) lansați cu ajutorul tunului artizanal a fost un anume Valentin Hurduc. Numitul nu ar fi fost la prima răspândire de fluturași, numai că în seara de 14 noiembrie 1988 întâmplarea a făcut ca în fața sa, el mergea cu bicicleta, la semaforul din intersecția Batiștei-Sahia să zărească așteptând o „Lada neagră”, astfel că în momentul când a trecut pe lângă mașină a lăsat un pachet de fluturași pe portbagajul acesteia. Când mașina a demarat a aruncat în urma ei „un evantai de manifeste”. Peste câteva zile, Valentin Hurduc a fost uimit să afle din presă că o mașină aparținând ambasadei Ungariei (nr. CD 231) a difuzat „manifeste cu conținut antiromânesc, antisocialist, denigrator la adresa politicii partidului și statului nostru”, iar diplomatul ungur Györfi Karoly a fost declarat persona non grata31.

Așadar, dacă mergem pe varianta lui Valentin Hurduc că doar accidental l-a implicat în acțiunile sale pe diplomatul ungur, concluzia ar fi că întâmplarea cu mașina a căzut la fix ofițerilor de contraspionaj care au speculat-o pentru a îl „compromite” pe Györfi Karoly. Rămâne însă de explicat intervenția imediată la fața locului a unor diplomați ungari... fără ca organele române să fi anunțat reținerea diplomatului.

Foto sus: Nicolae Ceuşescu, primit la Debreţin de Janos Kadar, prim secretar al C.C. al P.M.S. Ungar, la 15 iunie 1977 (© „Fototeca online a comunismului românesc”, cota: 112/1977)

Note: 

1 A se vedea și: Sorin Aparaschivei, Rezidența KGB la București (1970-1980).

2  UM 0110, Dosar nr. 1836, vol. 6, nota nr. 368, 30 noiembrie 1964.

3 Idem, Dosar nr. 1024.

4 Ibidem.

5 Măsuri active (aktivnîe meropriiatiia/aktivka) - măsuri operative care au ca scop utilizarea influenței externe (a Rusiei) asupra aspectelor de interes ale politicii interne și externe într-un stat țintă, soluționarea unor probleme internaționale, înșelarea adversarului și subminarea și slăbirea pozițiilor sale interne și internaționale, neutralizarea planurilor sale ostile și realizarea altor obiective; conf.: KGB Lexicon, The Soviet Intelligence Officer̓s Handbook, edited and introduced by Vasily Mitrokhin; „Routledge Taylor & Francis Group”, London and New York, 2006, p. 13. Recomandăm și excelenta lucrare a istoricului Mircea Stan, Programul de măsuri active al KGB-GRU împotriva României (1964-1989), Editura Militară, București, 2021.

6 Mieszko Jackowiak, în colaborare cu Georg Herbstritt, op. cit., în „Caietele CNSAS” Anul XI, nr. 1 (21) 2018, Editura CNSAS, București, 2020 (apărut în anul 2023), pp. 271 și următ; disponibil la: www.cnsas.ro.

7 Mieszko Jackowiak, în colaborare cu Georg Herbstritt, Cursul deosebit al României anilor 1960 și 1970 din perspectiva KGB și Stasi. Perspective din „Arhiva Mitrohin” și din documentele spionajului din cadrul Ministerului Securității Statului (Stasi, MSS) din RDG, în „Caietele CNSAS” Anul XI, nr. 1 (21) 2018, Editura CNSAS, București, 2020 (apărut în anul 2023), pp. 271 și următ; disponibil la: www.cnsas.ro.

8 Ibidem.

9 Larry L. Watts, Ferește-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al Blocului sovietic cu România, Editura RAO, București, 2011, pp. 511-515.

10 UM 0110, Dosar nr. 1841, vol. 6: CSS, notă, 10 decembrie 1969.

11 Idem, Dosar nr. 1840, Direcția Generală Contraspionaj, Direcția a III-a, Buletin informativ.

12 Idem, Dosar de Urmărire Informativă nr. 476, privind „Pascu”.

13 Idem, Dosar nr. 1047, notă 23 decembrie 1971.

14 Idem, Dosar nr. 2986.

15 Idem, Dosar nr. 3172.

16 UM 0110, Dosar nr. 3149.

17 Ibidem.

18 UM 0110, Dosar nr. 3170.

19 Idem, Dosar nr. 2956.

20 Ibidem.

21 Ibidem.

22 UM 0110, Problema rusă, D 1205, vol. XII.

23 Idem, Dosar nr. 3149.

24 Idem, Dosar nr. 4004, UM 0632 București către UM 0110 București, 10 iulie 1988.

25 Grupul „România liberă” a fost înființat „la ideea” soților Cornel și Rodica Roșca, din Timișoara, care în toamna anului 1987 s-au refugiat în Ungaria. Anunțul oficial al înființării Grupului a avut loc la 3 aprilie 1988 la Budapesta. Gruparea România Liberă s-a revendicat a fi „prima organizație de Drepturile Omului și Anti-Comunistă refugiată dintr-o țară din Blocul de Est într-o altă țară din Blocul de Est”. Grupul „România Liberă” a lansat petiţii ambasadelor occidentale, celor din blocul sovietic şi presei occidentale, atrăgând atenţia asupra situaţiei grave în care au ajuns românii şi România ceauşistă; a se vedea detalii la: Roland Olah, Grupul „România Liberă” – Organizația anticeaușistă a refugiaților români la Budapesta.

26 La 10 septembrie 1989 a avut loc scufundarea navei de pasageri „Mogoșoaia” în zona „Cotu Pisicii”, în Tulcea, aproximativ 200 de persoane murind înecate. În condiții de ceață, nava românească a fost lovită de împingătorul bulgăresc „Petar Karamincev”; vezi pe larg: Mariana Iancu, Titanicul românesc. 25 de ani de la scufundarea navei Mogoșoaia. Mărturia unui supraviețuitor: „Vasul s-a scufundat în câteva minute”, 9 septembrie 2014.

27 UM 0110, Dosar nr. 3396.

28 Ibidem.

29 Ibidem.

30 Ibidem.

31 Luiza Vasiliu, Bărbatul care a dat foc comunismului, 25 mai 2015.

Mai multe pentru tine...