⬆

Nicolae Ceaușescu, la Sesiunea anuală a ONU, în octombrie 1970 (© „Fototeca online a comunismului românesc”, cota: 4/1970)

Rezidența KGB la București (1970-1980)

Actul neașteptat de la 23 august 1944 a avut ca efect principal înlăturarea de la conducerea superioară a Partidului și statului în România comunistă a grupării „internaționaliste” pregătită la Moscova de Stalin. Locul acesteia a fost luat de unii lideri ai comuniștilor „naționali”, adică de cei care au „suferit în pușcăriile antonesciene” și nu recunoșteau anexiunile teritoriale făcute de Uniunea Sovietică pe seama României, dar pe care regele Mihai I i-a legitimat în opinia publică prin inițierea lor la înfăptuirea Actului de la 23 august.

Până în anul 1958, când sovieticii au făcut eroarea strategică a retrage armata de ocupație din țara noastră, comuniștii naționali români s-au „supus complet” directivelor Kremlinului. După acest moment, „naționaliștii” au demarat procesul cuceririi depline a puterii în Partid și Stat, iar în fața „anexiunii” politice, economice și militare a Uniunii Sovietice au răspuns dur: au adoptat „Declarația de independență” politică din aprilie 1964, au refuzat „Planul Valev” privind aservirea economică, au căutat sprijin politic, economic și militar în SUA, Marea Britanie și China, au amenințat că părăsesc Consiliul de Ajutor Economic Reciproc și Organizația Tratatului de la Varșovia, au solicitat retrocedarea Basarabiei și Bucovinei de Nord, au eliberat deținuții politici, au înființat un Sector de contraspionaj specializat pe serviciile sovietice de informații și au înlăturat pe toți cei suspecți că erau „oamenii sovieticilor” din „funcțiile de mare răspundere” din Partid și Stat (adică agentura sovietică). Astfel a fost neutralizat „statul sovietic paralel” clandestin introdus în țara noastră după 23 august 1944.

Rămasă fără alte instrumente de control și fiind conștientă că ieșirea țării noastre din „anexiune” ar fi însemnat prăbușirea graniței de sud-vest a Imperiului sovietic/rus, Moscova a transmis Bucureștiului că orice încercare de a părăsi „lagărul statelor socialiste” va determina invazia militară sovietică. Kremlinul era „convins” că Bucureștiul avea un pact secret cu Washingtonul.

Însă în august 1968, sovieticii au constatat că invazia militară în Cehoslovacia a provocat daune imense imaginii mondiale a Uniunii Sovietice. Astfel că au fost nevoiți să-și regândească strategia contra României, serviciile lor de informații fiind obligate să inoveze în organizare, metode și mijloace, să treacă la recrutări în rândul noilor generații de „activiști” de Partid, să atragă la colaborare și conlucrare pe unii vecini ai țării noastre, cărora le-au promis părți din teritoriul nostru național. Această amplă acțiune subversivă, cunoscută și sub denumirea de „măsuri active”^¹ (Planul Progress), s-a împletit cu diversiunea ideologică și acțiuni psihologice, scopul fiind: „discreditarea internațională a României”, „crearea și menținerea în rândul unor categorii de cetățeni a unei psihoze de neîncredere în politica românească internă și externă, în realizarea obiectivelor propuse, care să constituie premise pentru exploatarea informativă a celor supuși unor astfel de prelucrări”. S-au proferat amenințări de genul: „este necesar să se acționeze pentru lichidarea lui Nicolae Ceaușescu, fie de sovietici, fie de români”, „obținerea de acte scrise care să justifice o intervenție sovietică în România”, „amenințarea cu o intervenție a URSS în România, care să schimbe radical situația”, „existența la Moscova a unui Guvern provizoriu, care urma a fi instalat la conducerea României”, „se așteaptă ca moment oportun ieșirea lui Ion Gh. Maurer din viața politică a țării”, „cei care au acționat împotriva generalului Ion Șerb vor plăti scump”, „împotriva României sunt și celelalte țări socialiste, care nu vor ezita să sprijine o intervenție sovietică” etc.

Ambasada sovietică la București – una dintre cele mai puternice din lume

La 22 martie 1971 a sosit la post ambasadorul Vasili Ivanovici Drozdenko, un politruc experimentat. Absolvent al Institutului de căi ferate și al Școlii Superioare de Partid de pe lângă Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS), a îndeplinit funcțiile de prim-secretar al Comsomolului din Ucraina, prim-secretar al Comitetului Regional Kiev al PCUS, iar din 1966 și până la venirea la post în România a fost secretar al CC al PCUS din Ucraina. Era membru supleant al CC al PCUS, delegat în Sovietul Suprem al URSS și al RSS Ucraina. Celor din ambasadă el le repeta mereu să fie mai atenți la ce discută deoarece „telefoanele ambasadei sunt sub supravegherea Securității române”^², iar unii „foști agenți sovietici” (FAS) afirmau despre Drozdenko că era „șeful Serviciului de spionaj sovietic din această parte a Europei”.

Ambasada era organizată pe funcții și secții. Ambasadorul Drozdenko răspundea de activitatea întregului personal al ambasadei, cât și al celorlalte reprezentanțe sovietice din România. Era sprijinit de doi miniștri consilieri, care coordonau și răspundeau în fața sa de unele sectoare de activitate și îl înlocuiau în lipsă la conducerea ambasadei. Secțiile ambasadei erau dispuse după modelul departamentelor din MAE sovietic, ele aveau organizate grupe specializate în obținerea de informații pe diverse probleme, fiecare condusă direct de consilieri și coordonate de miniștrii consilieri. Exista părerea că ambasadorii sovietici erau recrutați din rândul „politrucilor” conducători de raioane, deoarece numai în asemenea funcții de șefi candidații căpătau „duritatea” necesară de „a nu fi contraziși de nimeni și nimic”^³ („baroni locali”). De aceea, practica arată că ambasadorii sovietici (chiar și cei ai altor state socialiste) rar erau funcționari de carieră ai MAE.

În ceea ce privește istoricul mutației personalului ambasadei sovietice în țara noastră, acesta a crescut progresiv, atât numeric, cât și calitativ. Dacă în anul 1964 la un post de ambasador existau un ministru consilier, doi consilieri, trei prim-secretari, doi secretari II și șase secretari III; în anul 1973 erau la post, pe lângă ambasador, doi miniștri consilieri, șase consilieri, șapte secretari I, șase secretari II, patru secretari III și cinci atașați, iar în anul 1974 se afla la post un număr de 61 salariați sovietici, dintre care 29 aveau statut diplomatic iar 32 erau posesori de pașapoarte de serviciu (fără a fi incluse soțiile lor). Separat de aceștia mai lucrau 6 diplomați, 57 funcționari și alți „reprezentanți de firme” la Reprezentanța Comercială și Reprezentanța Legăturilor Economice ale URSS din București.

Aceste însemnate schimbări organizatorice și mutații de personal din cadrul ambasadei și celorlalte reprezentanțe ale statului sovietic în țara noastră indicau părții române că o asemenea situație se întâlnea numai la ambasadele URSS din statele mari sau care aveau importanță deosebită pentru viața politică internațională, fapt ce a dus la concluzia că „ambasada sovietică din România este una dintre cele mai puternice reprezentanțe diplomatice din lume” (!). Situația a fost posibilă nu atât datorită dezvoltării relațiilor multilaterale cu România, cât pe fondul retragerii treptate din România a diverselor organisme militare, a trupelor și consilierilor sovietici care activau în țara noastră și care au constituit acoperiri pentru cadrele și agenții de informații ce acționau în România. Plecarea lor a determinat transferarea sarcinilor informative ce le reveneau asupra Ambasadei.

Rezidența KGB din București, acoperită în cadrul ambasadei sovietice

În decembrie 1964, partea română a impus părții sovietice să închidă reprezentanța oficială a KGB la București (Comitetul de Stat al Securității Statului), astfel că până în decembrie 1989 România a fost singurul stat în cadrul lagărului statelor socialiste care nu a permis pe teritoriul său o rezidență oficială a KGB. Astfel că aceștia au înființat o rezidență secretă a KGB pe care au acoperit-o în cadrul Ambasadei sovietice din București. Adică ofițerii acesteia aveau imunitate prin acoperire diplomatică^⁴.

Recent, istoricii Mieszko Jackowiak și Georg Herbstritt^⁵, citând „arhiva Mitrohin”, arată că în culegerea de informații din România au fost implicate și secțiile KGB din RSS Moldova și RSS Ucraina, în cadrul cărora existau câte o linie care se ocupa exclusiv de prelucrarea României. Agenții deja existenți în România aveau sarcina de a furniza constant aparatului KGB informații din țară. Acțiunile dușmănoase ale României împotriva Uniunii Sovietice trebuiau identificate din timp, iar cei din rezidența KGB la București nu doar că adunau informații, dar și plănuiau anumite măsuri active și campanii de dezinformare împotriva României. În anul 1974 rezidența KGB la București era compusă din șapte colaboratori operativi, toți vorbitori de limba română, ceea ce dă de înțeles că aceștia proveneau din Basarabia (conchid cei doi istorici, n.n.). Ambasadorul Vasili Drozdenko a mai cerut Centralei ca un colaborator KGB să fie detașat în România să se îngrijească de colonia sovietică de la fața locului (adică de Comitetul Cetățenilor Sovietici din România, n.n.). A fost trimis un anume Remov, despre care nu se oferă alte detalii.

„Arhiva Mitrohin” nu oferă informații nici despre agenții și persoanele de contact ale KGB în România, dimensiunile rețelei sau cum era condusă. Dar consemnează numele a 47 de agenți și informatori KGB care au activat între anii 1950–1970 în România și erau în majoritate cetățeni români, unii dintre ei în calitate de „agenți ilegali” cu misiunea de a crea și păstra legături cu diverși informatori. Iar numărul 47 corespunde aproximativ cu numărul celor identificați de contraspionajul român după anul 1963^⁶. Pe lângă cei proeminenți din vârful Partidului, precum Emil Bodnăraș și Gheorghe Pintilie, „arhiva Mitrohin” îi amintește pe colaboratorii Securității, Petre (Piotr) Petrescu (Petre Goncearuc, n.n.) și Constantin Popescu ca fiind agenți KGB. Petrescu activa sub numele conspirativ „Kirim” („Chirim”). Constantin Popescu a ocupat între 1975 și 1978 funcția de secretar doi al Ambasadei României în Iran. Majoritatea celor 47 de agenți și informatori KGB au fost implicați în 1969 în planul „Progress” („măsuri active”) din România, măsură planificată inițial în Cehoslovacia și extinsă și în România pentru supravegherea opiniei publice, infiltrarea în grupuri subversive și identificarea acțiunilor de sabotaj ideologic din partea serviciilor secrete din vest. O metodă semnificativă de implementare a măsurii „Progress” consta în trimiterea de „agenți ilegali” camuflați în turiști vestici^⁷.

Într-adevăr, documente primare ale contraspionajului român atestă că „Centrala de la Moscova a selecționat și acreditat la București cadre de informații bine pregătite în domeniile de care răspund, cunoscători ai problemelor, limbii și obiceiurilor românești” (basarabeni), iar înființarea unor compartimente de muncă distincte în ambasadă, cum erau Secția Culturală și cea Tehnico-științifică, era indiciul că „s-a delimitat activitatea oficială a diplomaților pe grupe de probleme”, manifestându-se grijă pentru competența cadrelor trimise în România, în sensul că „cei suspecți de apartenență la organele de informații sovietice au și pregătirea adecvată acoperirii cu care vin în România”. O caracteristică era și aceea a venirii la post a unor elemente care au mai funcționat sau au făcut studii sau specializări în țara noastră.

Se confirmă, de asemenea, sosirea lui Boris Alexandrovici Remov (luat în DUI^⁸ de contraspionaj sub conspirativul „Remus”) în postul de „consilier cu probleme politice” la ambasada URSS din București, la 31 decembrie 1974 (plecat din post la 23 septembrie 1980). Remov a fost unul dintre „diplomații” care au dezvăluit existența programului de „măsuri active” contra României, afirmând că „la nivelul conducerii centrale a Uniunii Sovietice s-a decis ca România să fie inclusă pe lista statelor față de care celelalte state socialiste vor adopta o poziție rezervată în relațiile bilaterale și vor lua măsuri speciale de urmărire (spionaj) care să asigure o cunoaștere eficientă și utilă”, el acuzând și faptul că țara noastră „are o poziție suspectă în relațiile cu URSS, prin legăturile cu SUA și China”^⁹.

Jackowiak și Herbstritt dezvăluie că printre primii colaboratori oficiali ai rezidenței KGB din ambasada sovietică de la București s-a aflat și Tudor Botnaru. Acesta a studiat la facultatea de filologie a Universității din Chișinău, a lucrat la agenția sovietică de turism „Intourism” între 1959 și 1962 și a debutat în anul 1963 în Direcția a 2-a a KGB din RSS Moldova (contraspionaj). În anul 1966 s-a transferat în interiorul KGB-ului moldovean la Direcția Generală 1 și a fost probabil încă din același an preluat de Direcția Generală 1 a KGB sovietic. El a fost trimis în misiune până în anul 1978 în rezidențele cu acoperire legală din România, Belgia și Franța. Calitatea sa oficială era de prim-secretar al ambasadei. Botnaru a fost șeful KGB în RSS Moldova începând cu anul 1990 până la declarația de independență a Republicii Moldova din august 1991, iar între 1997 și 1999 a fost ministru pentru Securitatea Națională din Republica Moldova. Or, „numirea” și continuarea carierei lui Tudor Botnaru în aceste „funcții de răspundere” într-un stat devenit „independent” sunt indicii că sovieticii au guvernat „sub steag fals gubernia Moldova” și după anul 1991 (asemenea României după decembrie 1989).

^{Nicolae Ceaușescu, încadrat de Deng Xiaoping și Leonid Brejnev, la Congresul al IX-lea al PCR, în iulie 1965 (© „Fototeca online a comunismului românesc”, cota: 30/1965)}

În anii 1970, Tudor Botnaru a făcut echipă la București cu „găgăuzul” Feodor Angheli, „cadrul de securitate” acoperit în funcția de corespondent al ziarului Pravda. Cei doi îl aveau în sarcină și se interesau constant de „traiectoria” politică a „oprimatului” Ion Iliescu. În iulie 1979, când Feodor Angheli a fost retras din România, în mediul ambasadei sovietice din București circula zvonul că renumitul „corespondent de presă” urma să fie numit în postul de „ministru de Interne” la Chișinău.

Jackowiak/Herbstritt dau ca „posibil” membru al rezidenței KGB la București și pe Vadim Tikunov, fost director adjunct al KGB. Informația se regăsește și în documentele contraspionajului român, conform cărora „ministrul consilier” Vadim Stepanovici Tikunov a sosit la post în „ajutorul” ambasadorului Alexandr Basov, în anul 1969. Imediat ofițerii români au sesizat că de activitatea lui Tikunov în țara noastră „se interesează mai mulți din cadrul CC al PC al Uniunii Sovietice”. S-a stabilit că Tikunov nu era un oarecare, în perioada 1959-1961 a îndeplinit funcția de vicepreședinte al Comitetului de Stat al Securității (KGB); între 1961-1962 a fost ministru al Afacerilor Interne și până în 1966 ministru al Ordinii Publice, a lucrat apoi ca locțiitor al Direcției de cadre din CC al PCUS. Era semnalat că ținea la sediul ambasadei Cehoslovaciei din București „ședințe de învățământ politic” cu tot personalul acesteia. Preotul Mihai Gorudza, de la Biserica Rusă din București, „cadru al serviciilor de informații sovietice”, îl vizita pe Tikunov la ambasadă, iar Solomon Litman, „cunoscut ca legătură a unor corespondenți sovietici”, știa că Tikunov era unul dintre cei care se interesau de „reabilitarea tovarășilor Chivu Stoica, Gheorghe Apostol și Alexandru Drăghici, pentru că sunt oamenii lor”^¹⁰.

În privința mărimii și performanțelor atinse de aparatul rezidenței KGB la București - trebuie știut că sovieticii au subordonat și mobilizat la acțiunile lor subversive contra țării noastre și rezidențele de spionaj ale celorlalte state socialiste. Astfel că din cei 464 de reprezentanți socialiști aflați la post la București în iunie 1974, contraspionajul român atesta apartenența la organele de informații și contrainformații (cadre sau agenți) pentru un număr de 119 persoane (25,6% din total), majoritatea având „acoperire diplomatică”. Pe țări, situația se prezenta astfel: URSS 55 de „cadre sau agenți”; Ungaria 16; Bulgaria 10; Polonia 12; RDG 11; și Cehoslovacia 15. Toți aceștia erau preocupați în „a polariza rezidente sovietice și soți ai acestora”, iar la minoritățile maghiară și germană era caracteristic lărgirea cercului de legături în rândul intelectualilor reprezentativi ai acestor minorități, existând indicii de prelucrare și folosire a acestora sub paravanul necesității „refacerii ori menținerii unității prin cultură”. Au fost identificate peste 350 legături ale reprezentanților străini suspecți de activitate informativă, dintre care: 140 la sovietici; 57 la unguri; 35 est-germani; 34 la cehoslovaci; 73 la bulgari; 8 la polonezi. S-au remarcat în acest sens rezidenții KGB Viaceslav Krupski și Vladimir L. Pescerski, cel din urmă având printre legături pe Taisa Niederkorn, Ianoș Fazekaș (membru al guvernului român), scriitorul Geza Domokoș etc. De exemplu, numai în anul 1973 și primul trimestru al anului 1974, contraspionajul român a reușit că „cunoască” peste 500 contacte ale diplomaților sovietici, dintre care peste 450 cu cei unguri, polonezi, bulgari și cehoslovaci, iar restul cu cei iugoslavi; separat, au „vizitat” România – „în interes particular sau oficial” – persoane cunoscute că până la 23 august 1944 au acționat ca agenți ai organelor de informații sovietice în România, care au avut legătură cu elemente cunoscute cu activități similare.

Atenție sporită a fost acordată de către „diplomații” sovietici și rezidentelor sovietice din România. Ca practică a „reprezentanților” sovietici care plecau definitiv de la post s-a evidențiat punerea în legătură a altor membri ai ambasadei cu rezidentele și soții acestora cu care au avut „relații apropiate”. Membrii rezidenței KGB la București se îngrijeau să creeze posibilități pentru copiii rezidentelor sovietice din România de a urma studii superioare în URSS, iar după absolvire repartizarea „în producție” să se facă în România, unde să se „garanteze” menținerea lor în serviciu. S-a cerut părții române ca în cazuri de divorț ale familiilor rezidentelor sovietice să se apeleze la un tribunal internațional, „pentru ca ambii soți să aibă aceleași condiții”.

Ambasadorul polonez Wladislaw Wojtașik, venit la post la București, la 10 noiembrie 1973, reprezenta un exemplu al „frăției” cu sovieticii, fiind un apropiat al ambasadorului Drozdenko. Contraspionajul român a stabilit că Wladislaw Wojtașik era „cadru al organelor de informații poloneze” (MAI), „activează sub acoperire”, „are biografia contrafăcută”, „este fost agent sovietic”, fiind implicat ca „diplomat” în activități de spionaj în Franța, fapt pentru care a fost rechemat de la post^¹¹.

Și Jean Rodak, acoperit în funcția de „secretar I cu probleme politice” la ambasada Poloniei din București s-a dovedit a fi un bun „informator” al rezidentului KGB Vladimir Pescerski.

La ambasada Cehoslovaciei din București, pe linia antiromânească, Vladimir Pescerski și Vadim Tikunov îi aveau în „subordine” pe ambasadorul Miroslav Sulek („agent sovietic” care a făcut parte din „Grupul celor 30” care a cerut intervenția sovietică în august 1968), „consilierul comercial” Iaroslav Kovar; „consilierul pe probleme politice” Anton Kamenițki și Jiri Benda (idem).

Iar la ambasada Iugoslaviei din țara noastră, Pescerski era în relații cu Panteliuja Prokić, venit în anul 1968 ca director al reprezentanței Jugoexport, acesta a mai lucrat la București în perioada 1957-1960 ca secretar I la ambasada iugoslavă, apoi la Sofia. Prokić era cunoscut contraspionajului român încă din 1949 ca ofițer superior în organele iugoslave de informații că se ocupa cu infiltrarea de agenți pe teritoriul țării noastre și că nu a abandonat aceste activități nici când a intrat în diplomație. La aceeași ambasadă, de „încredere” pentru sovietici a fost și Bozidar Bucumirić, „consilier cu probleme politice”.

Un alt agent al rezidenței KGB la București a fost Victor Niconov, acoperit în calitate de „corespondent permanent al Radiodifuziunii sovietice”, sosit la post la 8 aprilie 1971. Numitul a fost identificat într-un mod aparte de către contraspionajul român. În octombrie 1973, un „informator” a făcut o vizită șefului redacției pentru tineret al televiziunii din Chișinău ocazie cu care a aflat că în urmă cu 2-3 ani un anume Eugen Rusu ar fi fost chemat la KGB unde i s-a propus să lucreze în România în calitate de „corespondent”, spunându-i-se că va purta un alt nume și nu va avea decât de câștigat. Urmare a acestei informații, ofițerii români au făcut demersul și au intrat în posesia unei fotografii a respectivului apoi au solicitat să fie trimise fotografiile tuturor corespondenților sovietici de presă aflați în țara noastră pentru identificare^¹². Astfel s-a stabilit că cel în cauză era Victor Novicov. La București, Novicov a fost pus în legătură „apropiată” cu Vasile Buzilă, a cărui biografie arată că în perioada 1940-1941 a urmat școala de ofițeri în rezervă; a căzut prizonier în URSS, fiind internat în lagărul nr. 74/1 Mînăstîrca; între 1949-1951 a fost ofițer cu pregătirea politică la Direcția Politică a Regiunii a 3-a Militară; în perioada 1951-1952, ajutor șef birou la DSPA, Direcția Propagandă și Agitație; din 1952 inspector la Direcția Cadrelor din Ministerul Forțelor Armate al României, în perioada 1958-1960 șef al Secției de Cadre la Spatele Forțelor Armate; la 8 iulie 1961 a fost trecut în rezervă cu gradul de colonel și pensionat.

Care erau misiunile rezidenței KGB la București? Potrivit lui M. Jackowiak și G. Herbstritt, rezidența KGB avea o arie largă de misiuni, urmărind cu atenție procesele și acțiunile de politică externă din România, oferind analize exacte despre anumite aspecte ale cursului special al PCR. Investiga și elucida politica de cadre a lui Ceaușescu și relocarea membrilor aparatului de partid în funcții înalte și medii. Verifica atât atmosfera în rândul populației, cât și reacțiile ei la evenimente interne, nemulțumirile legate de situația materială precară, la condițiile de muncă și de trai, dar și atitudinea formală a autorităților la nevoile poporului, precum și măsurile luate de partid pentru înlăturarea nemulțumirilor. Raporta despre deplasările externe ale lui Ceaușescu, despre problematica relațiilor și cooperării româno-chineze, dar și despre relațiile româno-americane și româno-sovietice”, culegea informații despre situația minorităților maghiare și germane din România, raporta despre chestiunea Basarabiei și nordului Bucovinei^¹³.

Precizăm că documentele contraspionajului român confirmă întocmai cele de mai sus și arată că pentru îndeplinirea misiunilor membrii rezidenței KGB din cadru ambasadei sovietice din București lucrau în echipe mixte. De exemplu, Boris Volkov, cadru de informații acoperit în funcția de „adjunct șef” la Reprezentanța Comercială a URSS din București, lucra în echipă cu următoarele „cadre”: gl.-mr. Koltovici, adjunctul șefului CFAU (Comandamentul Forțelor Armate Unite/OTV); Vladimir Krupski, „viceconsul”; Vladimir Gurjîi, „secretar III” cu probleme politice, în realitate „șeful Serviciului sovietic de informații în România”; Alexandru Baholdin, „secretar I” etc. Pentru a-l alimenta cu date și informații „secrete” pe Volkov, contraspionajul român a plasat în anturajul acestuia un număr de șapte surse.

O capcană i-au întins ofițerii români și lui Vladimir Pavlovici Kulakov, „secretar I” șeful Grupei Economice de la ambasada URSS la București, sosit la post la 1 septembrie 1971, „suspect că era cadru de informații”. Deși afirma mereu că „nu cunoaște limba română”, la un moment dat o „sursă” a plasat o glumă în limba română la care sovieticul nu s-a putut abține și a râs, realizând jenat că tocmai se auto-deconspirase^¹⁴.

Urmare a acțiunii contraspionajului român, ambasadorul Vasili Drozdenko a fost silit să ceară Moscovei în toamna anului 1974 să retragă de la post din ambasada sovietică din București mai mulți „diplomați cu experiență”, printre care Vladimir Pescerski, Ivan Goian și alții. Drozdenko s-a plâns la CC al PC al Uniunii Sovietice și la MAE sovietic că „retragerea acestor diplomați s-a resimțit în munca de informare generală a ambasadei” și a cerut să fie trimiși în România „diplomați cu experiență, care au mai lucrat în România și care cunosc bine limba și viața internă din această țară”. A solicitat ca „acești diplomați să aibă grade mari, pentru a putea discuta cu cadre cu munci de răspundere în România”, sens în care Drozdenko îi voia să revină în ambasadă pe Viaceslav Demenciuk, Al. Baholdin, Valeri Bagaev, Arcadi Hitrov, Ahmetovici Raimbekov, Malinin.

În iunie 1974, Vladimir Korobilov, reprezentantul televiziunii sovietice la București și suspect că „desfășoară activitate de culegere de informații pe teritoriul României”, a destăinuit unei „surse” că Moscova se ocupa ca „primă urgență” de crearea unui „Centru de coordonare pentru toate țările socialiste”, care să elaboreze și să coordoneze implementarea unui program complex de dezvoltare al țărilor membre ale CAER (probabil un fel de Cominform). Reprezentantul sovietic considera „absurdă ideea României de a avea o industrie proprie de automobile, o fostă țară de țigani subdezvoltată care a plătit în valută o licență doar de dragul de a brava”; „țările socialiste trebuie să se specializeze în anumite ramuri și apoi cu ajutorul URSS să asambleze complexe, care nu le-ar mai face să cheltuiască valută forte”. El argumenta că „pe timpul lui Stalin a existat o unanimitate de vederi politice tocmai datorită existenței unui Centru de coordonare”^¹⁵.

În privința arsenalului tehnic și financiar al rezidenței KGB la București, aceasta beneficia de un post de ascultare, care, cu mandat de la serviciul secret sovietic, asculta discuții telefonice și intercepta semnalul radio, dar deținea și un post de tehnologie de suprafață, care avea rolul de a oferi sprijin tehnic și operativ. Bugetul rezidenței KGB era în anul 1975 de 19 800 de ruble convertibile, în 1976 de 25 300 iar în 1977 de 29 200. În anul 1976, bugetul a fost majorat cu încă 30 000 de lei^¹⁶.

O dovadă privind plata unor informatori de către KGB a fost obținută de contraspionajul român prin supravegherea lui Efim Romanciuk, acoperit în funcția de șef al agenției Novosti la București. O „sursă” plasată în anturajul acestuia a reușit, în vara anului 1974, să-i verifice „mapa de lucru”, ocazie cu care au fost găsite chitanțe referitoare la plata unor sume de bani cu „semnăturile beneficiarilor”, cetățeni români^¹⁷.

Tot referitor la arsenalul tehnic al rezidenței KGB la București, reamintim o discuție între academicienii Gheorghe Zane și Vasile Pilat, conform cărora în momentul arestării generalului Ion Șerb, pentru trădare, Nicolae Ceaușescu ar fi vrut să ceară plecarea din țară a ambasadorului Vasili Drozdenko, considerat „șeful spionajului sovietic din toată zona sud-estului european”, fiind atunci „arestate și treizeci şi ceva de persoane sovietice în Bucureşti, care lucrau ca şoferi pe maşini, ca tehnicieni pe la ambasada sovietică pe acolo, de înaltă calificare nu numai în meseria asta, dar electronişti, ingineri foarte capabili care aveau maşinile încărcate cu aparatură de aceasta, ultra-fină şi minusculă, ultramodernă, de înaltă tehnicitate”^¹⁸.

Mieszko Jackowiak și Georg Herbstritt arată că în anul 1971 în cadrul măsurii „Progress” erau activi 13 agenți „ilegali” în serviciul KGB în România, și doar patru în Ungaria, cinci în Cehoslovacia și trei în Bulgaria. Mulți dintre acești agenți „ilegali” erau activi în mai multe țări socialiste. În România au fost trimiși agenții „ilegali”: „Bogun”, „Derevliov”, „Filosof”, „Fiodorov”, „Karski”, „Uskov”, soții „Viktorov/Viktorova” și „Vlas”. Pentru aceștia s-a creat o identitate falsă precum celor din țările capitaliste. În cazul când erau deconspirați sau arestați, le era strict interzis să „recunoască orice fel de colaborare cu serviciile secrete sovietice” și de „a dezvălui apartenența la un stat socialist”. Unii erau camuflați ca turiști din Vest, alții în jurnaliști sau cercetători din Vest cu un scop precis în țările socialiste din Est. Camuflați în acest fel, cu ajutorul unui nume conspirativ al unei persoane din Vest, ei își consolidau o rețea de persoane de contact din rândul cetățenilor români, care habar nu aveau că au de-a face cu un agent KGB. Agentul „Derevliov” a fost trimis în Austria, Iugoslavia și România cu documente canadiene false. El susținea că este reprezentantul unei edituri canadiene care se ocupă de publicarea unor cărți arheologice și despre gravura în lemn, dar și despre ilirii care trăiau în Balcani. „Uskov”, care provenea dintr-o regiune din vestul URSS, Oblast Belgorod, călătorea în România în calitate de cetățean britanic. În afara celor nouă agenți sub acoperire care au ajuns în anul 1969 în România, pentru măsura „Progress”, alți șapte agenți sub acoperire ai KGB, care au devenit activi în România în cursul anilor 1970 cu măsuri similare. Printre cei racolați unii lucrau în media și domeniul cultural, de exemplu: la „Scânteia”, revista în limba germană „Volk und Kultur”, membri ai Uniunii Artiștilor din România; ai „Club-Foto”, un colaborator important al Casei de Cultură „Friederich Schiller” din București etc.^¹⁹

Jackowiak și Herbstritt constată și ei că KGB a considerat minoritățile etnice din Transilvania ca pe un instrument de a combate naționalismul românesc, cei doi istorici apreciind că „situația dificilă a minorităților etnice din România a fost atuul Moscovei în combaterea aspirațiilor teritoriale ale României față de Uniunea Sovietică”^²⁰. Pe această linie de muncă a KGB contra României, contraspionajul român a lucrat din plin contra conlucrării URSS cu RDG. S-au remarcat la București în perioada 1971-martie 1973 est-germanii Hans Marețki, acoperit în funcția de „consilier pe probleme politice”, „consilierul” Willy Hoffman și Helmut Kuge, „secretar I cu probleme politice”. Activitatea lor a fost continuată de Herman Richter, sosit la București la 17 iulie 1973 ca „reprezentant comercial”, în realitate el a fost documentat că se ocupa cu culegerea de informații din domeniul economic. Partea română a adunat „probe” și a trecut la „compromiterea” lui Herman Richter, scontându-se pe rechemarea lui de la post (vezi mai jos pe larg cazul său).

Alt caz de colaborare între rezidența KGB cu „omologii” din RDG la București a fost cel al lui Joachim Sonnenberg, acreditat în iunie 1975 în calitate de „corespondent” al Agenției de presă est-germane ADN, personaj despre care contraspionajul român avea „date certe că a fost trimis în țara noastră cu acoperire oficială pentru a desfășura activitate de spionaj”. Încă de la sosirea sa la post, Joachim Sonnenberg, „folosind metode specifice activității de spionaj”, l-a contactat pe Herbert Mohr, redactor la ziarul Neuer Weg („Drum Nou”), pe care „l-a supus unei prelucrări insistente, iar apoi a trecut la instruirea lui pe probleme concrete pe linia culegerii și furnizării de informații”. Sonnnenberg l-a asigurat pe Mohr de totală discreție, inclusiv față de membrii ambasadei RDG la București, stabilind ca întâlnirile conspirative să aibă loc bilunar, folosind consemne pentru fixarea acestora și schimbarea repetată a locurilor. Lui Herbert Mohr i s-a precizat că este nevoie de date sistematizate și argumentate, ce trebuie obținute de la oameni cunoscători, care să nu poată fi combătute. Ca remunerare, folosind ca acoperire aniversarea zilei de naștere, Sonnenberg Joachim i-a plătit lui Mohr suma de 2 500 lei, precizându-i că este o recompensă pentru serviciile pe care le-a adus și un semn de mulțumire din partea superiorilor”. Tematica dată lui Hohr se referea la: „date de studiu privind unele persoane apropiate conducerii Partidului și statului nostru”; „ce rol au consfătuirile de lucru de la CC al PCR și dacă ele reprezintă o formă de înlocuire a Plenarelor”; „starea de spirit a populației, cine întreține atmosfera de neliniște și nesiguranță, dacă aceasta pornește de sus” (adică de la Nicolae Ceaușescu); „care sunt motivele reale pentru care România insistă așa de mult pe problema dezarmării”; „ce capacități de producție din RFG se așteaptă în România și invers, și în general orice aspect legat de relațiile bilaterale cu RFG”; „cum este apreciat rolul României în CAER și OTV”; „situația minorității germane” etc. A rezultat că Sonnenberg Joachim i-a facilitat lui Mohr Herbert deplasări plătite în RFG, instruindu-l „cum să se comporte pentru a nu atrage bănuieli asupra sa din partea organelor române de Securitate”, care „îi vor controla convorbirile telefonice etc. fiind interesate să stabilească preocupările și legăturile pe care le creează”^²¹. Sonnenberg s-a subordonat cerințelor sovietice și „interpreta poziţia antisovietică a României” în sensul că „liderii comuniști români ar dori să promoveze un suflu naţional în rândul populaţiei, exagerând specificul, particularităţile, calităţile concrete” din ţara noastră comparativ cu „valorile comune socialiste”, „se promovează teama faţă de intervenţia sovietică din afară” și „publicarea de materiale pe teme istorice care ar viza anumite revendicări asupra Basarabiei, dar şi o contracarare a propagandei făcute în Occident de emigraţia maghiară pentru alipirea Ardealului la Ungaria”^²².

În toamna anului 1977 acțiunea subversivă sovieto – est-germană a dat o lovitură teribilă României. Atașatul militar est-german în țara noastră Niemand Werner a reușit să fure planurile avionului Fokker (scurt-curier) pe care România voia să-l producă în parteneriat cu vest-germanii. Mai mult, Werner l-a însărcinat pe subalternul său căpitanul de rangul 2 Manfred Thiele (Tille) să execute copii după planurile avionului pe care să le predea atașatului militar sovietic și celui polonez. După acest episod s-a stabilit că „întâlnirile între atașații militari ai OTV aveau loc săptămânal, lunea dimineață, câte o lună la locuința fiecărui atașat militar”^²³.

Achizițiile României de armament sovietic erau și ele monitorizate de „nucleul activ” al atașaților militari socialiști în posturi la București, pentru a se observa „destinația” acestuia, locurile de depozitare etc.

Documente primare arată că de „problema revendicărilor” României în chestiunea Basarabiei și Nordului Bucovinei s-a ocupat direct Centrala KGB din Moscova, secondată de securitățile din RSS Moldova și RSS Ucraina. Pe această linie de muncă, contraspionajul român a raportat frecvent că „în rândul populației din URSS continuă să se întrețină o psihoză ostilă României, autoritățile sovietice acționând, îndeosebi în zonele limitrofe țării noastre, printr-o intensă propagandă care vizează argumentarea apartenenței Moldovei sovietice la URSS” sau că „în cadrul unor ședințe cu caracter închis, ținute cu activul de Partid, conducerea României este acuzată că ar avea mereu o poziție aparte în Consiliul de Ajutor Economic Reciproc și Organizația Tratatului de la Varșovia, intensificându-și pregătirea militară și dotarea armatei cu armament de proveniență occidentală”, sau că „organele sovietice de frontieră ar avea liste cu cetățenii români favorabili sovieticilor, astfel că se fac diferențe în rândul turiștilor români care vizitează URSS, în sensul că turiștii români sunt tratați diferit. Astfel, turiștii obișnuiți sunt șicanați și urmăriți peste tot, în timp ce oamenii sovieticilor, în baza unui permis, pot circula liber prin URSS”^²⁴. Adăugăm aici „provocările” sovietice la adresa Bucureștiului în care au fost antrenați studenți și intelectuali basarabeni (Șoltoianu, Usatiuc, Covalciuc, Ghimpu etc.).

De asemenea, rezidenții KGB și alți „diplomați” sovietici aflați la post la ambasadă erau preocupați să „modifice istoria României și a PCR”, voiau să arate că „doar ei cunosc adevărata istorie a românilor”, insinuând că „cei de la conducerea Partidului și statului român prezintă cetățenilor o istorie denaturată”. Astfel, Feodor Angheli, corespondentul Pravda/Novosti, a elaborat o lucrare despre „evoluția relațiilor româno-ruse”, cu accent pe rolul sovieticilor în România și în „eliberarea” noastră etc., motiv pentru care a „frecventat asiduu” diverse biblioteci și arhive. Alexandr Baholdin, „secretar I” la Secția Culturală, a lucrat la diverse studii privind modul cum era reflectată în manualele de istorie și alte publicații românești „problema Basarabiei”, el fiind nemulțumit că în lucrarea „Istoria României – compendiu” se face „propagandă antisovietică în problema Basarabiei”. Nikolai A. Paklin, corespondent al Izvestiei, a realizat o lucrare cu „conținut istoric” despre „relația burghezia română – Rege”. D. A. Raimbekov, „prim-secretar”, a vizat aspecte ale istoriei Transilvaniei etc., iar Alexandr Ivanovici Plotnikov, „referent”, a manifestat preocupări privind Diktatul de la Viena și alte scrieri legate de acest subiect „care îi sunt cerute de la Moscova”^²⁵.

De asemenea, Vladimir Pescerski, Feodor Angheli și Nikolai Paklin se interesau să atragă „personalități” locale care să „confirme” punctul de vedere al Moscovei în „modificarea istoriei României și a PCR”, ei cultivând în acest sens pe Mihai Beniuc, Petre Constantinescu-Iași, Alexandru Bîrlădeanu, Gheorghe Apostol, Chivu Stoica, Constantin Pârvulescu etc.

În susținerea activităților propagandistice antiromânești, în RSS Moldova s-au publicat volumul intitulat Bucovina Sovietică, semnat de Artiom M. Lazarev, și lucrarea Formarea și falimentul fascismului în România, scrisă de N. I. Lebedev, precum și diverse pliante turistice în care „sunt prezentate denaturat evenimente istorice importante din viața poporului român”.

Concomitent, sovieticii au sabotat tipărirea la Moscova a buletinului „Orizonturi Românești”, prin schimbarea condițiilor contractuale, impunând de predare mult mai mari pentru materiale propuse spre publicare, costuri mai ridicate etc.

Alexandr Mușatov, atașatul militar sovietic, îl cultiva insistent Nicolae Copoiu („Corin” în DUI), care din octombrie 1976 ocupa funcția de secretar la Buletinul informativ al Comisiei mixte de istorie româno-sovietice. Numitul era doctor în științe istorice, secretar științific la Institutul de Studii Istorice și Social Politice al CC al PCR, în perioada 1953-1957 a urmat aspirantura în Istorie la Universitatea „A.D. Jdanov” din Moscova, „unde a fost îndoctrinat cu puternice sentimente sovietice”. Mușatov a cerut să fie primit la Institut de Copoiu, căruia i-a cerut pe un „ton tăios” să-i arate ce „planuri are Institutul; dacă există îndrumări noi cu privire la tratarea problemelor de istorie (așa cum N. Ceaușescu ar fi promis recent lui K. Katușev, secretar al CC al PCUS); dacă există unele formule stabilite care să fie folosite în scrierile de specialitate cu privire la evenimentele din 1918 și 1940? Cum va fi organizat învățământul ideologic de partid? Ce măsuri se iau pentru a se repune istoria în drepturile ei în școlile medii?” Pornind de la un articol apărut în revista Magazin Istoric, Mușatov a reproșat celor prezenți că nu e bine că tot se mai scrie că Rusia a fost împotriva Unirii românilor la 1859. În acest fel se propagă idei anti-ruse și nu este bine. Apoi Mușatov s-a arătat interesat să afle detalii despre vizitele pe care le făceau la Institut reprezentanții SUA la București, de exemplu, a întrebat ce a discutat ambasadorul american în problema Basarabiei cu Ion Popescu-Puțuri, mai ales că ambasadorul SUA fusese de curând în Basarabia unde a discutat cu istoricii Vinogradov și A.M. Lazarev^²⁶.

Rezultă că măsurile active ale guvernului sovietic împotriva României erau atent observate și discutate în cercurile diplomaților occidentali aflați la post în țara noastră. În mai 1976, de exemplu, James Connel, „atașat politic” la ambasada SUA a afirmat că la Washington se cunoaște despre „situația de tensiune existentă în România creată de campania susținută ce se duce în Occident - cu aprobarea tacită a Uniunii Sovietice - prin care se încearcă demonstrarea faptului că Transilvania este teritoriu ungar și că hotarele naturale ale RSS Moldovenească ar fi Carpații și nu la Prut”, iar „dacă lucrurile merg prost, s-ar putea ca din România Mare de azi să nu mai rămână decât ceea ce numeați înainte Țara Românească, adică Muntenia și Oltenia” a conchis Connel^¹⁷.

Un punct de vedere asemănător era susținut și de Duggin Thomas, secretar II la atașatura comercială a ambasadei engleze, el afirmând că în cercurile diplomatice de la București se vorbește despre o încordare a relațiilor româno-sovietice, care ar fi generată de apariția în presa noastră a unor articole referitoare la Basarabia și Bucovina.

Erik S. Nordberg, consilier comercial la ambasada daneză, pretindea că în rândul diplomaților străini se discuta tot mai insistent despre pericolul unui apropiat război, în care România va fi atacată de URSS, Ungaria și Bulgaria. În susținerea aprecierilor cu privire la posibilitatea izbucnirii unui conflict armat, Nordberg avea în vedere, printre altele, „concentrările care au avut loc recent pentru aplicația de mobilizare organizată de Ministerul Apărării Naționale și preocuparea populației de a-și crea rezerve de alimente”.

În schimb, Serge Smesoow, secretar II la ambasada Franței, susținea că „ambasada franceză deține informații precise că evenimentele pe plan european nu se vor precipita și, ca atare, nu există nici un motiv de îngrijorare”. El a precizat că „Uniunea Sovietică apreciază ca inoportun momentul actual pentru a interveni direct în rezolvarea definitivă a contradicțiilor dintre unele țări socialiste, deoarece pe plan politic și militar, prin acțiunile din ultimul timp, inclusiv cea din Angola, URSS a lezat interesele SUA, iar pe plan economic întâmpină serioase dificultăți”. Conjunctura internațională - a arătat Smesoow - nu permite țărilor socialiste acțiuni în forță, pentru că mișcarea comunistă și muncitorească, aflată în plină efervescență, nu ar avea decât de suferit”.

Erik Belfrage, secretar I la ambasada Suediei, era „interesat să vadă în ce măsură sunt reale versiunile despre un eventual atac din partea Uniunii Sovietice”.

Colonelul Oral Ilmaz, atașat militar turc, însoțit de adjunctul său, în perioada 21-24 mai 1976 a efectuat o deplasare pe ruta Buzău - Iași - Botoșani - Siret - Focșani - București pentru a verifica o informație conform căreia în nordul Moldovei ar exista concentrări de trupe; în același scop s-a deplasat și Hugo Dos Santos, atașat militar portughez, la granița româno-bulgară din sudul Dobrogei^²⁸.

Consilierul politic american Edward Mainland, „cadru de spionaj”, era preocupat să cunoască dacă numărul mare de lucrări apărute pe teme de patriotism, independență, tradiție etc. erau „reacția la o primejdie reală sau încercarea de a profita de o campanie a țărilor socialiste pentru a realiza o reîntărire a solidarității poporului în jurul conducerii”. Mainland avea informații detaliate cu privire la „măsurile active” sovietice contra României pe care le „verifica” prin discuții cu unii reprezentanți socialiști aflați la post la București. De exemplu, o notă din 26 mai 1976 (semnată de ministrul de Interne Teodor Coman) arată că Rajko Knejevici, consilierul ambasadei Iugoslaviei la București, a confiat unui ofițer român: „Consilierul ambasadei americane, Mainland, care îmi este prieten și pe informațiile căruia pun întotdeauna preț, deoarece este un diplomat foarte capabil, informat și în bune relații cu ambasadorul american, mi-a destăinuit că ofensiva pe planul istoriei dirijată de sovietici împotriva României are, în subtext, obiective mult mai periculoase decât la prima vedere. În spatele ofensivei contra României se află intenții mult mai tenebroase, afirmă Mainland. Iar eu îl cred, pentru că atât el, cât și ambasadorul american călătoresc frecvent în ultima vreme la Chișinău și la Kiev, unde au găsit o atmosferă ostilă României. Au adus de acolo ziare care scriu mult mai violent împotriva României decât o face presa centrală de la Moscova. După părerea consilierului american, Chișinăul a fost transformat într-un centru înaintat al ofensivei politice, istorice, filosofice și chiar de natură militară contra României”. La întrebarea ofițerului român dacă atacurile „teoretice” nu sunt cumva însoțite și de ceva acte „de forță”, Knejevici a spus: „Ambasadorul american și prietenul meu Mainland cred că au loc și unele preparative pe teritoriul Basarabiei”, fără a preciza în ce constau aceste preparative, dar, a subliniat Mainland, „un pericol serios pentru România este ceea ce se petrece în prezent la Chișinău”^²⁹.

„Măsurile active” sovietice au făcut și obiectul sintezei din 17 mai 1976, pe care Nicolae Doicaru, șeful Departamentului de Informații Externe (DIE), a prezentat-o lui Nicolae Ceaușescu. El evidenția „rolul coordonator al sovieticilor în organizarea și desfășurarea acțiunilor potrivnice României, acțiune indicată și omologilor din celelalte state socialiste, cu direcțiile de acțiune, problematica ce trebuie să o aibă în atenție și modul în care să acționeze pentru a realiza obiectivele urmărite”, „asemenea activități sunt considerate de sovietici ca o îndatorire fundamentală internaționalistă pentru salvgardarea socialismului în România și de prevenirea prejudiciilor pe care poziția aparte a PCR le-ar putea provoca unității statelor socialiste”. Erau dați ca exemple: colonelul L.V. Kazanski, adjunct al atașatului militar sovietic la București, care „a recrutat și exploatează informativ pe colonelul în rezervă Sevcenco Sergiu și pe soția acestuia, Lenuța Tudorache, care au desfășurat activitate informativă în România și în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, fiind parașutați în acest scop”; de asemenea, „Furin Vladimir, cadru al atașaturii militare a URSS, care l-a recrutat în aceleași scopuri pe Buus Alexandru”.

Nicolae Doicaru avertiza că „reprezentanții sovietici studiază și au în vedere atragerea la munca informativă” și a altor foști agenți sovietici, activitate la care participă și unii reprezentanți ai altor state socialiste acreditați la București, fiind menționați: Joachim Sonnenberg, corespondentul AND, care l-a recrutat pe ziaristul român Herbert Mohr, de la Neuer Weg; Peter Karikas, atașatul cultural ungar, care a acționat asupra lui Kociș Elod; Geza Domokoș, Pal Bodor etc.; Ladislav Soukoup, fostul prim-secretar al ambasadei cehoslovace, care l-a exploatat informativ pe Costel Ciulacu, tehnician la Ministerul Agriculturii; Maria Ștefanova (Țoncova-Dinică), a lucrat mulți ani la ambasada Bulgariei la București. Șeful DIE arăta că „atașații militari sovietici N.A Kuciumov și L.V. Kazanski i-au instruit pe omologii polonez, bulgar, ungar și est-german să acționeze asupra reprezentanților unor state capitaliste în vederea exploatării lor informative în probleme militare referitoare la România”^³⁰.

În august 1977, contraspionajul a informat cu privire la deplasarea unor „reprezentanți” sovietici în Valea Jiului pentru a se interesa cu privire la situația minerilor intrați în grevă. Sens în care Vladimir Vasilievici Klimenko, „specialist în utilaje miniere”, întreținea „relații neoficiale” cu Valer Stanciu, directorul Extracției Miniere Petrila, cunoscut că a făcut studiile în URSS și era căsătorit cu o rezidentă sovietică, precum și cu inginerul Eftimie Cristea. Klimenko a fost văzut și în compania „discretă” a soților Elena și Iosif Bălan, soțul fiind redactor la ziarul local „Steagul Roșu”. Klimenco a participat și la adunarea „populară” de la Casa de Cultură unde a vorbit Nicolae Ceaușescu. „Informațiile” din zonă erau raportate telefonic „codificat” sau aduse de Klimenco la ambasada sovietică și predate „șefului său” Vladimir Malofeev. Klimenko a primit ordin de la Malofeev să inspecteze și zonele miniere din Baia Mare. Cercetările arătau că diplomați sovietici acreditați în România și-au concentrat atenția asupra situației apărute în Valea Jiului, asupra cauzelor reale care au determinat apariția situației, dacă aceasta are legătură cu noua lege a pensiilor (care mărea vârsta de pensionare, n.n.), asupra modului în care s-au manifestat minerii și amploarea acțiunii lor, dacă declanșarea acestor nemulțumiri a creat o stare de derută în rândul conducerii superioare de Partid și de Stat, rezultatele obținute de mineri, reacția maselor populare în cazul unor represiuni împotriva minerilor etc. Paralel cu obținerea acestor date, unii diplomați sovietici „au manifestat o deosebită satisfacție față de nemulțumirile apărute în rândul minerilor din Valea Jiului, interesându-se de eventualitatea extinderii acestor nemulțumiri și în alte zone ale țării” (de exemplu, la Baia Mare). Ei și-au exprimat speranța că acțiunile minerilor din Valea Jiului și eventualele măsuri represive ce vor fi luate împotriva acestora vor răscula poporul, ei făcând și următoarele aprecieri unor interlocutori români: „Nemulțumiri asemănătoare cu cele ale minerilor există și pot apărea și în rândul altor categorii de muncitori români”; „acțiunea minerilor a avut caracterul unei greve generale de mai mare amploare decât cea declanșată în Polonia în urmă cu câțiva ani”, iar „presa română tace”, „Scînteia nu a scris nimic”; „oficial s-ar fi încercat ca situația apărută să fie pusă pe seama neînțelegerii de către mineri a prevederilor noii legi a pensiilor, dar realitatea este alta”^³¹.

La 19 noiembrie 1977 a avut loc vizita istorică a președintelui egiptean Anwar El Sadat în Israel, la invitația premierului Menachem Begin. Pentru că întâlnirea a fost posibilă prin eforturile diplomației române, rezidența KGB la București a organizat manifestația studenților arabi care au protestat la Ambasada Egiptului din București față de vizita respectivă. S-a semnalat că „diplomați sovietici din București apreciază că Nicolae Ceaușescu și americanii au organizat această vizită pentru a lovi în interesele URSS”. Rezidentul KGB Vladimir Gurjîi a susținut că „președintele Egiptului, după ce a făcut jocul americanilor și a sfidat URSS prin scoaterea din țară a consilierilor sovietici, ne invită acum la Cairo pentru a-i aproba inițiativa deja consumată”, el „s-a dedat la amenințări directe la adresa lui Nicolae Ceaușescu, pe motiv că a mediat întâlnirea egipteano-israeliană”, avertizând că „dacă în problema eurocomunismului poziția României este de neînțeles, în schimb ceea ce a făcut ea pentru realizarea acestei întâlniri este de neconceput, deoarece sfidează poziția URSS și a altor țări socialiste”, „aceasta nu mai e originalitate, ci un aspect grav al lucrurilor pe care nu-l vom uita, iar românii vor regreta, fiindcă în Orientul Apropiat nu va fi pace decât numai dacă vrem noi, sovieticii, dacă dorim și hotărâm acest lucru, indiferent de intermediari și mediatori”. La rândul său, Nikolai Kukușev, secretar de redacție la Vecerni Novini din Sofia, aflat în vizită în România, a afirmat: „E clar că voi și americanii ați lucrat ignorând URSS. Este o jignire adusă politicii sovietice! În pofida a ceea ce se afirmă, cred că Sadat, împins de voi și de americani, va încheia o pace separată cu Israelul... Aceasta ar putea avea evoluții grave pentru voi, vrând să faceți gesturi spectaculoase, fără a mai vorbi de consecințe în planul relațiilor România - URSS și celelalte state socialiste”^³².

Tot pe linia propagandei, rezidența KGB la București a încercat să relanseze revista sovietică „Aurora”, a cărei vânzare de ceva vreme era „sabotată” de partea română care intervenise și fixase un preț prohibitiv la „distribuitor”. Însă, în februarie 1983, Viaceslav Krasnov, „reprezentant” al agenției de presă Novosti la București, a anunțat că „Aurora” urma să aibă „o nouă orientare a tematicii”, axându-se mai mult pe problema relaţiilor sovieto-române, relaţii politice, economice, culturale, artistice, adică sublinia el „o nouă politică sovietică faţă de România”. „Aurora” urma să se distribuie gratuit și „datorită cererii ridicate” tirajul revistei trebuia să crească la 25 000 de exemplare, față de 10-12 000 cât era atunci. Dar Krasnov nu s-a putut abține și a dezvăluit unei „surse” că „în spatele acestei gratuităţi a revistei Aurora pentru cititorii români se ascund mari sume financiare pe care statul sovietic le acordă pentru a lega prietenia sovieto-română”^³³ (cu alte cuvinte, bani pentru agentură). Bucureștiul a reacționat și prin Legea nr. 23/din august 1983 a impus suspendarea apariției revistei „Aurora”. Nemulțumit, Alexandr Nichiforovici Slabînko (de la Novosti, „cunoscut cadru al KGB”) a criticat decizia suspendării apariției revistei sovietice, devoalând că „Legea nr. 23 a făcut obiectul unei analize” la nivelul Ambasadei sale, unde s-a concluzionat că „partea română prin directorul Editurii Litera consideră buletinul Aurora o publicaţie ostilă guvernului român şi la fel şi activitatea agenţiei Novosti”. Slabînko a argumentat că „nicăieri în Legea 23 nu scrie că publicaţiile unui stat socialist, posturile de radio ale acestuia, sunt interzise cetăţenilor români” și a acuzat faptul că „cetăţenilor români le este interzis contactul cu ziare, posturi de radio şi altele care sunt ostile guvernului român”, „Aurora apare în România în baza unui acord între guvernele român şi sovietic. Este primul caz în lume când o publicaţie Novosti este suspendată de guvernul unei ţări şi aceasta este cu atât mai regretabil cu cât este vorba de un stat socialist, vecin şi prieten cum este România”^³⁴. Întrebat dacă prin aceasta trebuie înţeles că relaţiile între ţările noastre trec printr-un punct critic, Slabînko a replicat că „nu este vorba de aşa ceva în momentul de faţă ci numai de nişte neînţelegeri minore în domeniul propagandei”.

În septembrie 1983, din însărcinarea ambasadorului Evgheni M. Tiajelnikov (venit la post în ianuarie), Slabînko s-a prezentat la Moscova, la CC al PCUS, pentru a susține cazul „Aurora”, după care Moscova a presat cu acest caz la Ministerul Afacerilor Externe al României, dar fără rezultat.

Cazul „diplomatului” est-german Herman Richter - „compromis” de contraspionajul român

Herman Richter, născut în anul 1935 la Berlin, era reprezentantul comercial la Reprezentanța economică la București a Republicii Democrate a Germaniei, sosit la post la 17 iulie 1973, ca reprezentant al „Holzund Papier”. În scurt timp s-a făcut „remarcat” și a fost luat în „atenția” contraspionajului român (UM 0625/RB^³⁵), sub conspirativul „Relu”, „fiind suspect de culegere de informații”. S-a stabilit în mod cert că „Relu” „are preocupări informative, fiind interesat de dezvoltarea industriei de mobilă a României, date despre exportul acestor produse, volumul și țările în care se exportă etc., are întâlniri conspirate cu diverse surse, utilizează limbaj codificat, face comerț ilicit” etc. La 20 august 1974, contraspionajul a înaintat Raportul cu propuneri în lucrarea Relu, funcționar la reprezentanța RDG”, cu următoarele sugestii: „În scopul curmării preocupărilor lui cu caracter informativ și a compromiterii sale față de conducerea ambasadei, să se aprobe expedierea unei scrisori către ambasador - semnată indescifrabil - în care să se semnaleze preocuparea lui Relu de comercializare a unor articole, cât și a relațiilor sale cu femei. Pentru a întări veridicitatea celor semnalate, scrisoarea va fi redactată în limba germană și expediată din Sibiu, pentru a lăsa impresia că este expediată de un salariat al Restaurantului Păltiniș, unde Relu a comis ultimele abateri amintite mai sus. Având în vedere strictețea ce se impune în cadrul ambasadei și a Reprezentanței Economice Gladiola (RDG, n.n.), respectării regulilor de comportament impuse, precum și exigența cu care s-au sancționat abateri mai mici de către conducerea ambasadei, preconizăm că împotriva lui Relu va fi luată măsura retrimiterii sale în Gladiola și în acest mod va fi întreruptă și activitatea sa informativă desfășurată împotriva RS România”. Raportul citat a fost aprobat la 2 septembrie 1974.

Iată și conținutul scrisorii „anonime”^³⁶:

Tovarășe Ambasador

Sunt un cetățean din Sibiu. Îmi iubesc nespus patria mea RS România, dar fiind de origine germană nu pot rămâne indiferent când văd unii cetățeni din RDG că se înjosesc într-un hal greu de imaginat.

Mă refer la funcționarul Richter de la ambasada RDG din București, care în luna mai a.c. a venit în județul Sibiu. Spun că este funcționar al ambasadei, deoarece așa striga în gura mare, căci după înfățișare (neîngrijit, beat, manifestări huliganice), nici pe departe nu arăta a fi reprezentant al statului german socialist într-o țară străină.

Ceea ce este mai grav este că acest Richter a adus cu el și a expus spre vânzare, ca la tarabă, lucruri de îmbrăcăminte vechi și noi, tocmindu-se cu ospătarii și diferiți consumatori din Restaurantul Păltiniș, motivând că este prost salarizat și trebuie să facă bișniță pentru a putea trăi.

Apoi, consumând băuturi alcoolice, în continuare, a povestit că trimiterea lui în România se datorează bunelor relații cu organele de informații (eu nu am înțeles ce vrea să dovedească cu asta) și bătându-se cu pumnul în piept a provocat scandal, cerând personalului hotelului să-i găsească femei.

Fapt este că în local aflându-se și turiști vest-germani care îl arătau cu degetul, făceau haz și l-au fotografiat, pentru că prin comportamentul său Richter și-a făcut de râs țara, dând prilej la comentarii josnice la adresa țărilor noastre socialiste.

Tovarășe Ambasador, văzând toate acestea, am fost deosebit de intrigat de comportarea lui Richter și am vrut să trimit această scrisoare conducerii PCR sau conducerii PCG(erman), dar în cele din urmă m-am hotărât să vă sesizez pe Dvs., fiind convins că veți lua măsuri pentru ca funcționarul de mai sus să-și îndrepte comportamentul nu numai în România, ci oriunde s-ar afla.

Convins că prin aceasta îmi fac datoria de comunist, vă transmit salutări tovărășești.

Sibiu ... S. indescifrabil ...

_{Foto sus:
Nicolae Ceaușescu, la Sesiunea anuală a ONU, în octombrie 1970 (©
„Fototeca online a comunismului românesc”, cota: 4/1970)}

Note:

_{1 Măsuri active
(aktivnîe
meropriiatiia/aktivka)
- măsuri operative care
au ca scop utilizarea influenței externe (a Rusiei) asupra
aspectelor de interes ale politicii interne și externe într-un
stat țintă, soluționarea unor probleme internaționale, înșelarea
adversarului și subminarea și slăbirea pozițiilor sale interne
și internaționale, neutralizarea planurilor sale ostile și
realizarea altor obiective; conf.: KGB Lexicon, The Soviet
Intelligence Officer̓s Handbook, edited and introduced by Vasily
Mitrokhin; „Routledge Taylor & Francis Group”, London and
New York, 2006, p. 13. Recomandăm și excelenta lucrare a
istoricului Mircea Stan, Programul
de măsuri active al KGB-GRU împotriva României (1964-1989),
Editura Militară, București, 2021.}

_{2 UM 0110, Dosar nr. 1712.}

_{3 UM 0110, Dosar nr. 1711, UM 0625/RB, notă
26 iulie 1976.}

_{4 Vezi pe larg: Sorin Aparaschivei,}_{UM
0110 – Contraspionaj țări socialiste (anti-KGB). Înființarea
și primii ani (1963-1973)}_{,
disponibil pe:}_{https://historia.ro}_.

_{5 Mieszko Jackowiak, în colaborare cu Georg Herbstritt, Cursul
deosebit al României anilor 1960 și 1970 din perspectiva KGB și
Stasi. Perspective din „Arhiva Mitrohin” și din documentele
spionajului din cadrul Ministerului Securității Statului (Stasi,
MSS) din RDG, în
„Caietele CNSAS” Anul XI, nr. 1 (21) 2018, Editura CNSAS,
București, 2020 (apărut în anul 2023), pp. 273 și următ;
disponibil la: www.cnsas.ro.}

_{6 Vezi pe larg: Sorin Aparaschivei, UM
0110 (anti-KGB) – despre „Corbi”,
disponibil pe: https://historia.ro.}

_{7 Jackowiak / Herbstritt
,
op. cit., pp. 271 și
următ.}

_{8 Dosar de urmărire informativă.}

_{9 UM 0110, Dosar nr. 2776, UM 0920/A, notă
din 27 iulie 1978.}

_{10 UM 0110, Dosar nr. 1841, vol. 6: CSS, notă,
10 decembrie 1969.}

_{11 UM 0110, Dosar nr. 1970, UM 0920/A notă
din 26 decembrie 1973.}

_{12 UM 0110, Dosar nr. 2322.}

_{13 Jackowiak / Herbstritt, op.
cit. pp. 273 și
următ.}

_{14 UM 0110, Dosar nr. 1532.}

_{15 UM 0110, Dosar nr. 2321, UM 0625/RB, notă
(olograf) mai 1974.}

_{16 Jackowiak /Herbstritt, op.
cit., pp. 273 și
următ.}

_{17 UM 0110, Dosar nr. 1639.}