„Planul Valev”, documentat și scris de un român?
Publicat în aprilie 1964, sub semnătura economistului sovietic Emil Borisovici Valev, așa numitul „Plan Valev” a rămas în istoria noastră națională ca parte a deciziei unilaterale a Uniunii Sovietice de realizare a „sistemului mondial socialist”, adică integrarea și dezvoltarea tuturor economiilor statelor socialiste prin aplicarea unui plan unic de dezvoltare pe întreg sistemul socialist, făcând abstracție de planurile naționale. României îi era trasat un rol preponderent agrar. S-a răspuns imediat și dur, ceea ce a tensionat și mai mult relațiile bilaterale româno-sovietice.
Inedit pentru istoriografie este că autorul real al articolului semnat de Valev ar fi economistul „român” Marin Petrescu, atunci cercetător științific și doctorand la Universitatea Lomonosov din Moscova, unde era coleg cu E.M. Valevi.
În numărul 2 din aprilie 1964 al Analelor Universității „V.M. Lomonosov” (Vestnik Moskovskogo Universiteta) din Moscova, seria Gheografia, a apărut sub semnătura economistului sovietic Emil Borisovici Valev articolul intitulat „Probleme ale dezvoltării economice a raioanelor dunărene din România, Bulgaria și URSS”ii, fapt care a generat un uriaș scandal între România și Uniunea Sovietică.
E.M. Valev exprima hotărârea unilaterală a Kremlinului de a trece la integrarea și dezvoltarea tuturor economiilor statelor socialiste în cadrul așa numitului „sistem mondial socialist”, prin aplicarea unui planul unic de dezvoltare pe întreg sistemul socialist, făcând abstracție de planurile naționale. În „globalizarea socialistă”, România urma să devină stat preponderent agricol, parte a raionului Dunării de jos care, subliniau sovieticii, „este unul din cele mai favorizante raioane din cadrul țărilor socialiste europene pentru dezvoltarea unei puternice producții de mărfuri agricole”iii.
Din teritoriul țării noastre urmau a fi alocate „complexului interstatal” șase regiuni: Oltenia, Argeș, București, Ploiești, Galați și Dobrogea, în total 42% din suprafața țării.
Urzeala sovieticilor nu era nouă. Pe diverse căi și de ceva vreme autoritățile de la București transmiseseră Moscovei că se opun unui astfel de plan, pe care-l considerau o continuare a ingerințelor externe în politica internă și externă a statului român.
Dar sovieticii nu țin cont de semnalele primite de la București și, în aprilie 1964, publică așa numitul „Planul Valev”.
De această dată însă, reacția românească este rapidă și dură, surprinzând Kremlinul și pe ceilalți sateliți ai săi. Chiar în aprilie 1964 a fost convocată o Plenară a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român (PMR) care a adoptat „Declarația cu privire la poziția PMR în problemele mișcării muncitorești internaționale”, document public prin care „conducerea superioară de Partid și de stat” din România își proclama independența față de Kremlin.
Cel numit de „conducerea superioară de Partid și de stat” din România să argumenteze combaterea „Planului Valev” a fost economistul Costin Murgescu, directorul adjunct al Institutului de Cercetări Economice și redactor-șef la revista Viața Economică. În numărul 24 din iunie 1964 al acestei reviste, el a publicat (fără semnătură) editorialul Concepții potrivnice principiilor de bază ale relațiilor dintre țările socialiste. Despre „Complexul economic interstatal” în general și despre concretizarea lui „dunăreană”, în specialiv. Articolul analiza și respingea cu argumente „aserțiunile științifice” ale lui Valev, partea română acuzându-i pe sovietici că încercau să înlocuiască vechile sovromuri (întreprinderi mixte, n.n.) cu alte mecanisme de subordonare economică, sens în care în mod voit se „denaturează realitățile geografice și economice”. Nu se ține cont de politica „Partidului Muncitoresc Român de repartizare teritorială rațională a forțelor de producție în cursul industrializării socialiste (...), de ridicarea în special a regiunilor rămase în trecut în urmă, de accelerarea dezvoltării acestor regiuni”v. Se planifică „dezvoltarea forțelor de producție în sistemul mondial socialist” prin constituirea „complexelor interstatale”, care se bazează pe „smulgerea unor porțiuni întregi din teritoriile naționale și din economiile naționale, închegate de secole, ale unor țări socialiste suverane. (...) Teritoriile pe care le combină E.B. Valev pe hartă sunt privite ca și cum ar fi niște pământuri ale nimănui, ca și cum ele nu ar face parte din teritoriul național al unor state suverane, ca și cum frontierele de stat pot fi încălcate în numele unor pretinse interese ale sistemului mondial socialist (...). Oare trebuie să-i amintim autorului (Valev, n.n.) că 2/3 din teritoriul la care el se referă face parte integrantă din teritoriul R.P. Române, stat socialist, independent și suveran? (...). Regiunile românești din raionul Dunării de jos se dezvoltă în cadrul și potrivit intereselor economiei naționale a României (...), regiunile românești pe care autorul le propune pentru a fi smulse din cadrul economiei noastre naționale și a fi internaționalizate în cadrul complexului interstatal al Dunării de jos se completează și sunt indisolubil legate de celelalte regiuni ale țării noastre, contopindu-se împreună, în mod organic, într-un adevărat complex teritorial de producție, într-o economie națională unică (...). Nu ne interesează mobilurile personale care l-au îndemnat pe E.B. Valev să-și scrie articolul. Însă, obiectiv, proiectul complexului interstatal al Dunării de jos reprezintă mai mult decât o încercare de știrbire a suveranității naționale a unui stat socialist, egal în drepturi cu celelalte state socialiste; mult mai mult decât o imixtiune directă în treburile interne ale R.P. Române și decât o propunere de a o despuia de unele atribute ale suveranității sale. Acesta este un proiect de încălcare a integrității teritoriale a României, de dezmembrare a unității sale naționale și de stat (...). România ar fi lichidată ca stat, iar poporul român ca națiune – prin simple mijloace administrative (...)”vi.
„Suspectul” Marin Petrescu
În disputa româno-sovietică referitoare la realizarea „sistemului mondial socialist („Planul Valev”) a fost semnalat de contraspionaj (Sectorul anti-sovietic, înființat în aprilie 1963, viitoarea UM 0110) și cetățeanul sovietic Marin Petrescu, fost cetățean român. Pe numele său a fost deschis Dosar de urmărire informativă (DUI) sub conspirativul „Pană”. S-a stabilit că numitul sosea anual în România pentru a-și vizita părinții (care domiciliau în localitatea Coșoveni, „regiunea” Oltenia), de fiecare dată sosind cu pașaport nou (ceea ce, conform contraspionajului român, trăda intenția organelor sovietice de a ascunde frecvența sosirilor și plecărilor sale), iar pe timpul vizitelor în țară „contacta în scop informativ” diverși cetățeni români cu funcții „de răspundere”.
Din „fișa personală” a lui Marin Petrescu (datată octombrie 1963) și din alte documente conexe întocmite de contraspionajul român, am reconstituit următoarelevii:
Marin Petrescu s-a născut la 27 noiembrie 1927 în Arad, fiul lui Ion și Angela (părinții erau din Coșoveni, Oltenia). În anul 1946 a devenit membru al Partidului Comunist din România, an în care s-a înscris și la Institutul de Științe Economice și Planificare din București, Facultatea de Economie Generală, pe care a absolvit-o în anul 1950. Între timp, a lucrat ca economist la Direcția Generală a CFR (în perioada 1946-1948). În anul 1950 a fost trimis la studii pentru aspirantură în URSS, la „Institutul de Finanțe” din Moscova, unde a susținut lucrarea de disertație cu tema „Transformarea socialistă a agriculturii în Republica Populară Română”, obținând titlul de „candidat în științe economice”, specialitatea economie politică. Apoi a fost încadrat la „Școala Superioară de Colectări” din Moscova, în funcția de conferențiar, unde a lucrat până la 1 octombrie 1954 când a fost chemat în țară. În timpul șederii în URSS s-a căsătorit cu cetățeana sovietică Vera Alexandrova Kapranova (sau Kapronova), de asemenea absolventă a „Institutului de Finanțe” din Moscova. La revenirea în țară, soția a refuzat să-l urmeze.
Din octombrie 1954, Marin Petrescu a funcționat ca șef la catedra de Economie Politică a Universității din București, apoi a lucrat la Comisia Guvernamentală pentru problemele Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER) de pe lângă Consiliul de Miniștri al României.
În decembrie 1954, Marin Petrescu a fost propus secretar pe lângă Reprezentanța României CAER la Moscova, unde a și fost trimis în februarie 1955. Aici a lucrat până în septembrie 1955 când a părăsit postul (fără aprobare, n.n.) și s-a încadrat ca lector la catedra de Economie Politică de pe lângă „Institutul de Textile” din Moscova. Marin Petrescu preciza că din anul 1955 a „fost primit în Partidul Comunist din Uniunea Sovietică” (PCUS), când probabil că a obținut și cetățenia sovietică.
În anii 1962-1963, Marin Petrescu avea calitatea de candidat în științe și cercetător științific la „Institutul de Economie a Sistemului Mondial Socialist” de pe lângă Academia de Științe a URSS.
De remarcat că în anul 1961 Marin Petrescu s-a adresat Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român solicitând reprimirea cetățeniei române și încadrarea într-o organizație din România! El și-a motivat gestul declarând că a fost nevoit să plece în anul 1955 din postul în care reprezenta România la Moscova din cauză că soția sa (cetățean sovietic) nu a dorit sub nici un motiv să-l urmeze în țară (cei doi au divorțat în anul 1961).
Din datele de mai sus coroborate cu altele, ofițerii român de contraspionaj au concluzionat că Marin Petrescu avea legături de ordin informativ cu organele speciale sovietice, care îl „sprijineau” în „activitatea științifică”, asigurându-i accesul și contacte în sferele cele mai înalte ale mediului academic, politic și economic din Uniunea Sovietică și ale CAER. Specialiști precum Marin Petrescu erau atrași și cultivați de instituțiile și structurile informative sovietice pentru a le furniza date și informații nedestinate publicității sau pentru a le înlesni legături în diverse medii de interes din Româniaviii.
Erau, așadar, motive suficiente pentru ca Marin Petrescu să fie considerat „unealta” Moscovei: se căsătorise cu o cetățeană sovietică (numeroase astfel de căsătorii erau aranjate de serviciile sovietice de securitate, n.n.), și-a părăsit fără aprobare postul în care reprezenta statul român la Moscova și CAER, a renunțat la cetățenia română pentru cea sovietică, a solicitat intrarea în rândurile Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, publica articole cu conținut contrar politicii duse de Partidul și statul român.
De altfel, cetățeanul sovietic Marin Petrescu devenise „faimos” la București pe această linie de lucru încă din septembrie 1963, când a apărut numărul 9 al revistei sovietice de specialitate „Planovoe Hozeaistvo” („Economia Planificată”), unde sub semnătura sa a apărut articolul intitulat „Complexul economiei naționale a României - parte integrantă a economiei mondiale socialiste”. Atunci „conducerea superioară de Partid și de stat” din România a considerat articolul drept un „amestec în treburile interne ale Partidului Muncitoresc Român”. Pe diverse canale s-a transmis „diplomaților” Ambasadei sovietice din București că autorul articolului și respectiva revistă sovietică duc o politică „contrară intereselor statului nostru”, că „sunt dezbătute o serie de teze” care se află „în totală contradicție cu linia PMR”, „autorul și revista” „permițându-și să critice în mod direct politica noastră de industrializare socialistă și să acrediteze ideea că nu ar trebui să dezvoltăm industria noastră constructoare de mașini”.
Așa că în aprilie 1964, când E.B. Valev și-a publicat „celebrul articol” în URSS, cei de la București au făcut imediat legătura între acesta și Marin Petrescu, cei doi fiind „colegi” la Universitatea Lomonosov din Moscova. Dar să urmărim câteva pasaje din articolul publicat de Marin Petrescu în revista sovietică „Planovoe Hozeaistvo”, în numărul 9 din septembrie 1963, și „incriminate” atunci de conducerea de Partid și de stat din țara noastră, „date și idei” pe care apoi Valev le-a „dezvoltat” în „articolul său”:
„În România există lipsuri în dezvoltarea construcției de mașini, ceea ce impune ca țara să nu se dezvolte puternic în această direcție (...). Culturile agricole de bază sunt grâul și porumbul, ele ocupând 75 % din suprafața agricolă a țării. Suprafețele însămânțate cu porumb reprezintă aproximativ 1/4 din totalul suprafețelor de porumb din Europa. În producția mondială a porumbului România se află pe locul 6 după SUA, URSS, Brazilia, China și Iugoslavia. În următorii ani suprafețele însămânțate cu această cultură vor crește și vor trebui să reprezinte peste 40% din terenul arabil al țării. (...) Colaborarea tehnico-științifică a României cu alte state socialiste în problemele producției hibrizilor de porumb, varietăților de grâu de mare productivitate, studierea aplicării diferențiate a metodelor agrotehnice trebuie să dețină un rol important în procesul general de creștere a bazei de cereale a lagărului socialist. Viticultura și legumicultura constituie de asemenea ramuri importante ale agriculturii României. Producția de vinuri de calitate superioară și de struguri de masă va determina și în viitor participarea acestei ramuri agricole a țării la diviziunea internațională a muncii. Producția animalieră a României reprezintă 33,6% din totalul producției globale agricole a României. România ocupă locul al patrulea în Europa în ce privește șeptelul de oi, după URSS, Spania și Iugoslavia. (...) Caracterizând locul pe care-l ocupă agricultura României în procesul comun al diviziunii internaționale a muncii, se poate afirma că aportul cel mai substanțial al României la agricultura tuturor țărilor socialiste va consta în dezvoltarea bazei cerealiere a țărilor socialiste și în creșterea producției viticole și legumicole. Gradul de specializare a fiecărei țări, participarea ei efectivă la diviziunea internațională a muncii depind în mare măsură de transport (...)”ix.
Referindu-se la acest articol și la legăturile lui Marin Predescu cu organele securității sovietice de stat, Neagu Cosma, pe atunci șeful Direcției de Contraspionaj (MAI), în ședința din 8 mai 1964 convocată cu activiștii de partid, la care a participat și Nicolae Ceaușescu, a arătat că Petrescu a fost trimis de Partid la studii în patria socialismului, dar la destinație a fost pus să lucreze cu organele sovietice de securitate. Apoi, în anul 1963, la întoarcerea în țară, în vacanță, Marin Petrescu a cules date statistice din economie. Pentru a demonta poziția conducerii Partidului Muncitoresc din România în polemica referitoare la CAER, el a publicat informațiile obținute în presa sovietică: „Cum să interpretezi o asemenea atitudine, că s-a găsit Petrescu Marin să dea sfaturi conducerii Partidului? Nu poate fi vorba decât de o anumită politică de amestec pe orice cale”, a spus Cosma. Imediat l-a completat Nicolae Ceaușescu, care prezida dezbaterile: „Sunt de acord cu tov. Cosma că trebuie să fim necruțători cu aceia de teapa lui Petrescu Marin care își trădează patria. Altă situație era în România burghezo-moșierească și alta când sunt timpurile noastre. Asemenea oameni nu se pot numi fii ai poporului nostru”x.
De precizat că Marin Petrescu nu era singurul care făcea „spionaj tehnico-științific” în România în contul organelor speciale sovietice de stat. Majoritatea studenților români aflați la studii în Uniunea Sovietică primeau teme de dizertație care presupuneau deplasări și culegere de „date” din România. Pentru a controla/combate acest fenomen, la propunerea și sub supravegherea contraspionajului român, s-au luat măsuri și în toate ministerele și ramurile economice vizate de sovietici au fost înființate „centre” unde erau „repartizați” aspiranții și doctoranzii veniți din URSS, unde partea română le plasa materiale fictive pe care aceștia să le folosească la întocmirea respectivelor „lucrări de disertație”. Indicii documentare arată că în acea perioadă existau deja ordine stricte în ministerele din România ca doctoranzii români în Uniunea Sovietică să fie coordonați „doar spre anumite direcții” cu privire la cercetarea și culegerea datelor tehnico-științifice necesare întocmirii tezelor de doctorat și a altor cercetări coordonate de către universitățile și academiile din URSS. Se formase chiar o structură specializată în cadrul Contraspionajului român care gestiona la nivel național această problemă, intoxicând cu date fictive spionajul sovietic tehnico-științific. După anul 1964, când România s-a deschis spre Occident și a început să beneficieze de tehnologii superioare, spionajul sovietic tehnico-științific a devenit sistematic și extrem de agresiv pe teritoriul țării noastre.
Marin Petrescu „se laudă” că el a documentat, conceput și scris articolul publicat sub semnătura lui Valev!
La 20 august 1964, Marin Petrescu sosește iar în România, pentru aproximativ o lună, cu pașaport sovietic din care rezulta că locuia la Moscova în str. Komsomolskaia nr. 35. În cursul după-amiezii de 8 septembrie 1964, întâlnindu-se cu un fost „coleg de studii” la Moscova și cu alte persoane, Marin Petrescu a fost „stimulat” să vorbească despre „articolele” sale cât și despre relația sa cu Emil Borisovici Valev, despre care a spus: „Valev nu a scris din inițiativă proprie, deoarece nu cunoștea aspectele tratate, el a primit indicații de sus”. Apoi, „atras în polemică și plin de mândrie”, Marin Petrescu a afirmat că el este autorul materialului publicat de Valev, recomandând celor de față să-l citească. La observația că poate ideile și sensul articolului i-au fost „sugerate” sau „impuse”, Petrescu a afirmat: „Eu sunt bolșevic bătrân și nu renunț la ideile și principiile mele. Articolul a fost scris de mine, cei care l-au văzut înainte de a fi publicat n-au făcut decât corecturi neesențiale”. El a adăugat: „Articolul a fost foarte bine primit și apreciat de către toate țările socialiste membre CAER cu excepția României”xi.
Petrescu a confirmat și faptul că știa că articolul său dinainte din „Planovoe Hozeaistvo” urma să fie aspru criticat de români, deoarece imediat ce a apărut și a fost tradus un reprezentant al României la CAER din Moscova, pe nume Ion Chertes, i-a dat telefon „atrăgându-i amical atenția să se aștepte la critici”. Marin Petrescu susținea că articolul său „era mult mai lung, dar cei de la Universitatea Lomonosov l-au mai prelucrat și alții au tăiat din el, iar materialele în baza căruia a fost întocmit le-a primit din România”. Deși toți cei de față l-au combătut, susținând că în articolele sale „se poziționează contra intereselor românești”, Marin Petrescu a apreciat că ei nu au dreptate, că „prin poziția sa România sabotează unitatea CAER” etc.
Totuși, Marin Petrescu admitea faptul că articolele sale, inclusiv cel „semnat” via Valev, agravau divergențele între conducerile de stat de la Moscova și București. Recunoștea că din cauza acestor conflicte la nivel înalt, el și ceilalți români stabiliți sau care soseau în Uniunea Sovietică „nu mai sunt tolerați”, fiind persecutați de către organele sovietice de securitate. Era și motivul pentru care dorea să revină în România, sens în care depusese cerere la autoritățile române (încă din anul 1961). Arăta că după divorțul de soție a fost întrebat de „organele sovietice” asupra intențiilor sale, arătându-i-se că în cazul când nu se recăsătorește cu o cetățeană sovietică va trebui să se înapoieze în România (contraspionajul bănuia că cererea sa de repatriere/redobândire a cetățeniei române i-a fost ordonată de către organele sovietice de Securitate).
Petrescu însă nu se grăbea, căci părea a fi bine informat și cu alte planuri urzite la Kremlin. Confia că „Planul Valev” era doar o anexă la un proiect sovietic mult mai grandios. Astfel, susținea el, dacă nu i se redă cetățenia română nu va fi o problemă, deoarece „voi putea veni aici cu ușurință chiar dacă sunt cetățean sovietic, pentru că în viitor se vor face state unite (în cadrul lagărului statelor socialiste, n.n.), asemănătoare celor din Statele Unite ale Americii”xii.
Ecouri la Ambasada Sovietică din București și în alte medii pro-sovietice față de poziția României referitoare la „Planul Valev”
Monitorizarea contraspionajului asupra reprezentanțelor oficiale și „neoficiale” ale statului sovietic în România, inclusiv asupra „membrilor fostelor rețele NKGB” și a celor care încă erau considerați ca fiind „oamenii sovieticilor”, a relevat că inclusiv în această zonă existau reacții de dezaprobare în chestiunea „Planului Valev”.
Astfel, Feodor S. Mititelxiii, care atunci îndeplinea funcția de „consul” la ambasada URSS din București, într-o discuție cu un cetățean sovietic stabilit în România și-a exprimat următoarea părere: „Am citit materialul din Viața economică, din care rezultă că guvernul român nu este de acord cu propunerile lui Valev. După modul cum este formulat răspunsul la articolul lui Valev, poți să te aștepți la orice. (...) În cadrul CAER, în fiecare comisie s-a discutat separat aceste probleme, căzându-se de acord asupra lor, iar Valev nu a făcut altceva decât să centralizeze aceste propuneri și să le publice. Este adevărat că problemele nu au fost discutate cu statul român în forma aceasta centralizată. În prezent, ca urmare a răspunsului dat lui Valev și noi - diplomații sovietici - suntem văzuți (la București, n.n.) altfel decât înainte, din care cauză nu mai avem curajul să mai cerem ceva. Va trebui să treacă mult timp până vom fi priviți ca înainte”xiv.
Printre cei „indignați” de „Planul Valev” se numărau chiar și vechi „ilegaliști” comuniști „foști agenți sovietici” (FAS) în România. Între aceștia, Constantin Donceaxv, aflat atunci în dizgrația lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, tocmai citise numărul 24 al revistei „Viața Economică”, în care se afla răspunsul conducerii statului român față Planul Valev, apoi a exclamat indignat către un apropiat: „Sunt niște bandiți! Ei nu știu că pentru țara asta a suferit atâta lume, că au stat în închisoare atâția oameni? (...) Cum vine ăsta, să se găsească un bandit să facă planuri la noi în țară? Uniunea Sovietică are pământ destul. Se întinde de la Sighet până în Alaska și pe acest teritoriu are toate felurile de climă, așa că, în mod normal, nu are voie să nu aibă ce mânca. Cu ce drept se amestecă ei aici, căci de fapt nici Basarabia nu este a lor, iar Bucovina nici atât! Auzi, să ne socotească pe noi raion! Cum de le-a dat prin cap o asemenea prostie? Când Basarabia era la noi, erau de toate, pentru că românii din Basarabia sunt gospodari și aveau de toate. Acum, aproape două milioane de români au fost deportați de acolo în Siberia și în locul lor au adus ruși, pentru a rusifica Basarabia (...). Sunt mulțumit că românii au pus piciorul în prag. Ce, vin ei să ne conducă?”. La remarca persoanei cu care discuta Doncea că: „Probabil articolul lui Valev nu este în asentimentul conducătorilor sovietici”, Doncea enervat i-a replicat: „Măi, văd că ești de la țară. Cum îți închipui tu că poate să apară un articol într-o publicație, fără asentimentul guvernului? Planul Valev exprimă punctul de vedere al unor conducători sovietici. Poporul nu poate face nimic fiindcă are pumnul în gură”xvi.
Până și Petre (Petea) Goncearucxvii, „fost rezident principal” al spionajului sovietic în România, era revoltat de „Planul Valev”. La 21 iunie 1964 acesta îi exprima următoarea opinie vechiului său tovarăș/„FAS” Valeriu Bucikovxviii: „Propunerea formulată de Valev nu este decât o formă a imperialismului țarist, îmbrăcată în haine marxiste, asemănătoare politicii duse de Ecaterina a II-a a Rusiei care a extins statul țarist prin subjugarea popoarelor vecine cu Rusia (...)”. Apoi referindu-se apoi la articolul de răspuns din revista „Viața economică”, Goncearuc a adăugat: „Deși nu este semnatxix, eu cred că a fost întocmit de conducerea noastră de Partid, întrucât este foarte bine documentat și just din punct de vedere al învățăturii marxist-leniniste”. Interlocutorul, mirat de această atitudine a lui Goncearuc, l-a întrebat de unde această nouă poziție a sa? Goncearuc a replicat: „Citind articolul din Viața economică m-am convins că Nikita Hrușciov a sărit calul. Partea lui pozitivă, în afară de împușcarea lui Beria, este că nu a dus o politică de suprimare fizică, așa cum a făcut Stalin, și că a lărgit democrația. Dar în schimb el a destrămat unitatea mișcării comuniste (...). Este un articol tăios, se putea și mai tăios... Îl citești ca pe un roman... Pe dumnezeul meu, eram obosit, dar într-o oră și jumătate l-am înghițit! Citește-l, că totul devine clar! Nici un fel de calomnie! Frumos! Nu este polemică! Cifre... cifre... Se pare că dintr-o dată totul devine clar!”xx.
La 26 septembrie 1967, Sectorul de contraspionaj țări socialiste din MAI al României semnala că cetățeanul sovietic Nicolae Toporxxi (coleg cu Marin Petrescu la Universitatea „V.M. Lomonosov” din Moscova, n.n.) purtase recent o discuție confidențială cu guvernatorul Băncii Naționale a României, Vasile Malinschixxii (FAS și fost cetățean sovietic în perioada 1940-1949!). N. Topor susținea că „este coleg și bun prieten cu Emil Borisovici Valev”, „a cărui specializare este raionarea economică pe tot globul”. El arăta interlocutorului că articolul scris de Valev a fost tipărit în 1000 exemplare, fiind destinat doar pentru uzul intern al cadrelor didactice de la Universitatea Lomonosov. Că în urma acestui articol, „Valev, care nu avusese niciodată prilejul să vorbească cu un șef de stat, s-a trezit chemat de Mikoianxxiii și criticat cumplit. În urma acestui eveniment, și tot ce a decurs ulterior, s-a creat în rândul cadrelor didactice de la Universitatea Lomonosov o teamă de a mai scrie ceva despre România sau de a avea contact cu românii. Pentru întocmirea planurilor de colaborare cu alte țări, toți se feresc de România și acum conducerea Universității trebuie să ducă muncă de lămurire pentru a obține un minim de concurs din partea cadrelor didactice de la Lomonosov pentru a colabora sau avea contacte cu românii. Românii sunt socotiți cârcotași și oameni care caută nod în papură”xxiv.
Epilog
La 10 septembrie 1965, Marin Petrescu a adresat un memoriu către Ghizela Vass, șefa Secției Externe a Comitetului Central al Partidului Comunist din România, în care, printre altele, a scris: „Vă rog să mă iertați pentru greșeala făcută în anul 1955 când am plecat (părăsit postul, n.n.) de la CAER și pentru greșeala făcută scriind articolul din revista Economia planificată nr. 9/1963. Eu recunosc sincer greșelile făcute și doresc ca prin muncă cinstită să dovedesc acest lucru astfel ca până la sfârșitul vieții să pot fi alături de Partidul care m-a crescut și educat și în rândurile căruia am muncit de la vârsta de 18 ani. Vă rog să-mi dați posibilitatea să vin în țară, să muncesc în orice calitate (chiar și portar sau salahor) așa cum am muncit la construcția liniei ferate Craiova-Roșiori-București, Salva Vișeu, uzinele Electroputere (...). Nu am avut niciodată, nu am și nu voi avea gânduri necurate, tendințe carieriste. Dorința de repatriere e determinată de faptul că eu sufăr din cauza dorului de patrie, din cauza apăsării străinătății și singurătății (...)”xxv.
La 16 decembrie 1965 lui Marin Petrescu i s-a aprobat cererea de repatriere, în comuna Coșoveni, raionul Craiova. Însă, la scurt timp, a ridicat pretenții către autorități de a se stabili definitiv la București și să fie încadrat la „Academia Republicii Socialiste România” sau la un institut de cercetare în specializarea sa. În lunile următoare el era semnalat de către contraspionaj că frecventa „fără aprobare” Consulatul sovietic din București, unde se plângea „consulului” Feodor Mititel de „tratamentul” la care era supus, iar „diplomatul” sovietic îl sfătuia „să nu primească actele românești de identitate”.
Față de „uneltirile” acestuia efectuate sub ghidajul organelor sovietice de securitate, Sectorul de contraspionaj state socialiste a intervenit legendat (adică prin alte organe ale MAI al României, căci oficial contraspionajul român nu lucra contra „statelor socialiste frățești”) și în martie 1966 s-a deschis un dosar penal pe numele lui Marin Petrescu, sub acuzația că „fapta sus-numitului” de a părăsi fără aprobare postul în care fusese numit de către statul nostru pe lângă Reprezentanța permanentă a Republicii Socialiste a României în probleme CAER „se încadra la dispozițiile art. 244 CP” (Cod Penal), delict care se pedepsea cu „închisoare corecțională de la una la trei luni”.
Nu rezultă dacă a ispășit vreo pedeapsă, însă din alte documente reiese că în perioada iulie 1966-februarie 1967 Marin Petrescu a lucrat în funcția de economist principal la Întreprinderea de Construcții Montaje Pitești, iar în toamna lui 1973 era semnalat că lucra în aceeași funcție la „ADAS” (Administrația Asigurărilor de Stat).
Foto sus: Universitatea „V.M. Lomonosov” din Moscova (foto: I.s.kopytov / Wikimedia Commons)
Note:
1 Prezentul material al subsemnatului este o formă ușor modificată și revizuită a celui apărut în revista „Vitralii – Lumini și umbre”, nr. 49, martie-mai 2022, București, pp. 15-30.
2 E.B. Valev: Probleme ale dezvoltării economice a raioanelor dunărene din România, Bulgaria și URSS, articol preluat și publicat integral în: „Biblioteca Viața economică, Probleme ale relațiilor economice dintre țările socialiste”, ANEXA, nr. 2/1964;
3 Ibidem, p. 56.
4 Vezi și: V. Brădățeanu, articolul: Aprilie 1964: Planul Valev, la care „România a răspuns foarte violent ṣi foarte pe faṭă”, publicat la 25 aprilie 2015.
5 Costin Murgescu, Concepții potrivnice principiilor de bază ale relațiilor economice dintre țările socialiste. Despre „Complexul economic interstatal”, în general, și despre concretizarea lui „dunăreană”, în special; apărut în: Biblioteca „Viața economică”, Probleme ale relațiilor economice dintre țările socialiste, nr. 2/1964; p. 20 (cu mențiunea redacției că articolul a apărut în „Viața economică”, nr. 24 (43) din 12 iunie 1964).
6 Ibidem, passim.
7 Fond UM 0110, Dosar nr. 2091, MAI (Direcția de Contraspionaj), Cabinetul Ministrului, notă, 14 octombrie 1963.
8 Fond UM 0110, Dosar nr. 2091.
9 Fond UM 0110, Dosar nr. 2091, MAI (Direcția de Contraspionaj), Cabinetul Ministrului, notă, 14 octombrie 1963.
10 Florin Mihai, Ceaușescu, vânător de agenți sovietici în România, publicat la 7 martie 2021.
11 Fond UM 0110, Dosar nr. 2091, MAI (Direcția de Contraspionaj), Cabinetul Ministrului, Nota nr. 294, 10 septembrie 1964.
12 Ibidem.
13 Mititel Stepanovici Feodor, născut în 1925, Dubosari, „consul” la Ambasada URSS din București, sosit la post la 26 ianuarie 1963. În perioada 1955-1959 a fost secretar III la ambasada sovietică din China; 1959-1962, secretar III la ambasada sovietică din Grecia de unde a fost expulzat (declarat persona non grata) pentru activitate incompatibilă cu calitatea de diplomat. Contraspionajul român îl considera „cadru al organizației de securitate sovietice”. Cunoștea limba română. A plecat din post în anul 1968, n.n..
14 Fond UM 0110, Dosar nr. 1836.
15 Doncea Constantin s-a afirmat ca lider sindical al muncitorilor CFR în timpul grevelor din anul 1933. După ce Gheorghiu-Dej a preluat puterea în PCR, Doncea a fost îndepărtat de la conducerea Partidului, fiind izolat o vreme în Bărăgan, la GAG din localitatea Ograda, pentru faptul că odată, spunea el, i-a replicat lui Dej (referitor la fetele sale, Lica – „artistă și stea de cinema”, n.n.): „Ai grijă că fetele tale de fac de râs! Și nu numai pe tine, pe toți ne fac de râs. Mai potolește-le că nu știu de au!”. Alteori, Doncea afirma că i se trage din cauză că știa prea multe despre „trecutul glorios” al lui Gheorghiu-Dej, care „s-a ascuns sub pat la 10 mai (1933? n.n.)”. Închis după grevele din anul 1933, Doncea a evadat la 3 ianuarie 1935 și a plecat în URSS, unde a ajuns la 3 iulie 1935. Aici a fost preluat de NKVD, instruit, și apoi trimis ca secretar al Brigăzilor Internaționale din Spania, n.n.
16 Fond UM 0110, Dosar nr. 1836, vol. 3, MAI, Cabinetul Ministrului, Nota nr. 217 din 30 iunie 1964.
17 Petre (Petea) Goncearuc, născut la 23 decembrie 1922, Bolgrad (Cetatea Albă), a devenit în anul 1932 rezidentul la Chișinău al Serviciului de spionaj sovietic, având conspirativele „Petre Petrescu” și „Ivan Ivanovici”, fiind atunci în subordinea lui Maslenicov (viitor amiral al URSS). În anul 1936 a fost arestat de Siguranța română și condamnat la 15 ani muncă silnică, fiind închis la Doftana și Caransebeș. A fost eliberat la 23 august 1944 și numit de sovietici la conducerea Grupei Operative de Contraspionaj, structură sovietică care acționa clandestin în România ocupându-se cu filajul asupra anumitor persoane indicate de organele de stat sovietice din rândul cetățenilor originari din URSS, supraveghea diverși diplomați aflați la post în România, în special anglo-americani, și conducerea partidelor noastre istorice, identifica elementele contrarevoluționare și proceda la arestarea lor în secret și predarea lor către organele sovietice, identifica pentru sovietici vechiul aparat de represiune din România etc. În ianuarie 1947, Petre Goncearuc a fost numit de sovietici la conducerea Direcției de Contraspionaj din Serviciul Special de Informații (SSI, România), n.n.
18 Valeriu Bucikov, fost colonel de securitate, născut la 8 decembrie 1910, Cetatea-Albă. Avea ca studii 4 clase la Școala Agricolă, de profesie tâmplar, membru al PMR. În anul 1922 a venit în București unde a muncit ca salahor, vânzător de ziare și hamal. În anul 1925 s-a întors la Cetatea Albă și a intrat ca bursier la școala de Agricultură din localitate, unde a participat la diverse manifestări cu caracter politic, fapt pentru care a fost eliminat din școală, dar a fost reprimit la intervențiile mătușii sale. În anul 1930 a fost încorporat la Regimentul 12 Dorobanți, de unde în ianuarie 1931 a dezertat în URSS ducând cu el și unele documente militare. După această dată a trecut clandestin de mai multe ori frontiera în România pentru a culege date și materiale. În septembrie 1931 a fost denunțat de gazda sa și a fost arestat de Siguranță, fiind condamnat la 15 ani închisoare. În anul 1933 a fost transferat la închisoarea Doftana, mutat prin mai multe închisori până în anul 1941 când a fost transferat în lagărul de la Târgu Jiu. După 23 august 1944, a lucrat pentru NKVD în „Formațiunile de luptă patriotice”, având funcția de comandant de gardă. În ianuarie 1945 a primit funcția de responsabil al Serviciului Securității al CC al PCR. În aprilie 1951 a fost încadrat în MAI cu gradul de maior, în funcția de locțiitor șef la Direcția a IX-a, n.n.
19 Semnătura lui Costin Murgescu apare ulterior în materialul citat de noi (Biblioteca „Viața economică” nr. 2/1964), n.n.
20 Fond UM 0110, Dosar 1836, vol. 3, MAI (Direcția de Contraspionaj), Cabinetul Ministrului, Nota nr. 217 din 30 iunie 1964.
21 Topor Nicolae (fost Colea, sunt indicii că era frate cu actorul Colea Răutu) a plecat din România în Uniunea Sovietică în anul 1940, geolog, academician și profesor la Universitatea Lomonosov din Moscova, n.n.
22 Vasile Malinschi s-a născut la 1 mai 1912, Rîbnița (stânga Nistrului). Avea cetățenie sovietică. În perioada 1947-1949 a fost membru al PCUS. În perioada 1940-1943 a lucrat la Sovietul Orășenesc din Bălți, apoi (1943-1947) a făcut aspirantura la „Institutul Economic” din Moscova. A fost trimis de sovietici în România în anul 1949, unde a îndeplinit diverse funcții: rector al Institutului de Științe Economice din București, ministru al Comerțului Interior, vicepreședinte al Comitetului de Stat al Planificării, iar apoi președinte (guvernator) al Băncii de Stat a României. Era căsătorit cu rezidenta sovietică Socolov Natalia, născută la Voscova-Smolensk (într-un alt document, apare ca născută la Chișinău la 27 august 1912), n.n.
23 Până la 15 iulie 1964, Anastas Ivanovici Mikoian a ocupat funcția de adjunct al primului ministru și ministru al Comerțului Exterior, fiind apoi numit președinte al Prezidiului Sovietului Suprem.
24 Fond UM 0110, Dosar nr. 1636, MAI (Direcția de Contraspionaj), Cabinetul Ministrului, notă din 26 septembrie 1967.
25 Fond UM 0110, Dosar nr. 2091, MAI (Direcția de Contraspionaj), Cabinetul Ministrului, Memoriu (Marin Petrescu, olograf) din 10 septembrie 1965.
Mai multe pentru tine...
