⬆

Întoarcerea în Capitală a membrilor guvernului care au participat la festivităţile organizate cu prilejul reunirii Nordului Transilvaniei cu România democratică (A.I.Vişinschi, Petru Groza, Gh. Gheorghiu Dej, general Susaikov, Gh. Tătărescu, P.Consta

Statul sovietic paralel în România. Rețeaua colonelului Zudov

Prin sintagma „stat sovietic paralel” înțelegem mecanismul clandestin prin care Uniunea Sovietică a instituit controlul total asupra suveranității statului român, sens în care serviciile sovietice de informații au plasat elemente ale agenturii în funcții de răspundere în Partidul Comunist și statul român cu sarcina de a promova și susține interesele statului sovietic împotriva intereselor naționale ale României în relațiile sale oficiale cu Uniunea Sovietică și celelalte state socialiste - fără a lăsa impresia că statul sovietic se amestecă în problemele autorităților române (sub steag fals)!

Rețeaua clandestină a colonelului Nicolai Pavlovici Zudov

Partidul Comunist din România (PCdR) a fost principalul instrument creat și utilizat de Uniunea Sovietică având ca obiective slăbirea capacităților politice, militare, economice și ideologice a statului român, în scopul ca acesta să fie anexat la „Imperiul sovietic”. Fiind mai degrabă un departament al NKVD, propaganda sovietică s-a îngrijit să prezinte PCdR ca fiind „pur românesc” și cu puternică susținere în masa populației, sens în care sovieticii au „populat” partidul cu membri recrutați din rândul minorităților naționale „asuprite” vorbitori de limba română și limba rusă, cu precădere etnici: ruși, ucraineni, evrei, „moldoveni”, maghiari, bulgari, sârbi etc. Îndeosebi în Basarabia și Bucovina, organele speciale ale statului sovietic au creat clandestin organizații ale partidului (rezidențe principale) conduse de agenți dotați cu acte, legende și biografii false românești.

În stânga Nistrului a fost înființată așa numita Republică Sovietică Socialistă Moldovenească, ca bază de pregătire politico-militară a agenturii și rampă de lansare a acțiunilor subversive la adresa României. „Republica” a fost „dotată” la conducere cu „guvern” și „administrație moldovenească/românească” („din exil”).

Pe timpul celui de al Doilea Război Mondial, agentura sovietică destinată României a fost sporită considerabil prin recrutări efectuate în rândul zecilor de mii de prizonieri români căzuți pe frontul sovietic, astfel că la mijlocul lui august 1944 agentura era gata de invazie în România, fără a lăsa impresia că statul sovietic se amestecă în problemele autorităților române. Noile instituții „românești” erau constituite: guvernul „din exil” condus de Ana Pauker și „miniștrii internaționaliști”; „administrația publică locală” formată din comisari politici, primari, consilieri locali, șefi de cadre etc.; și „specialiștii” destinați Poliției, Siguranței Statului, Jandarmeriei etc., precum și noile forțe armate reprezentate de Diviziile „Tudor Vladimirescu”, „Avram Iancu”, „Horea, Cloșca și Crișan”.

În așteptarea momentului executării asaltului final contra României, Stalin a ordonat constituirea unui „Grup de 150 de ofițeri sovietici de Securitate”, vorbitori de limba română, majoritar „basarabeni” și „bucovineni”, dotați și cu acte, biografii și legende false românești.

La comanda Grupului a fost numit generalul Timofeev, care a și condus „operația” pe timpul invaziei militare. După, a fost înlocuit cu colonelul Konstantinov, iar din octombrie 1944 comanda a fost preluată de colonelul Nicolai Pavlovici Zudov (șeful operativ al Grupului încă de la început).

Succedările scurte la comanda Grupului celor 150 de ofițeri sovietici de Securitate trebuie coroborate cu surpriza strategică a Actului de la 23 august 1944 în urma căruia România a părăsit „Axa” și s-a eliberat singură, deci fără „sacrificiul” Armatei Roșii. Și foarte important, „eliberarea” patriei s-a făcut și cu ajutorul „comuniștilor locali”, pe care Palatul Regal a știut să-i folosească în interes național.

Această acțiune a regelui Mihai I de a-i folosi pe comuniștii locali (naționali) la săvârșirea Actului de la 23 august 1944 a distrus pentru totdeauna „visul” agenturii sovietice de a revendica ea „întâietatea” în „conducerea superioară de Partid și de stat” din România. Cei din țară susțineau că „întâietatea” le aparține, fiind un drept legitim plătit cu ani grei de temniță pe timpul războiul și prin faptul că singuri au „eliberat” țara, și contestau acest drept „agenturii sovieto-românești” care pe timpul războiului s-a aflat în siguranță în URSS și a venit călare pe tancurile sovietice găsind țara eliberată.

Așadar, considerăm că schimbările operative produse pe front de Actul românesc de la 23 august au fost cele care i-au forțat pe sovietici să ia măsuri suplimentare de conspirare a Grupului celor 150, să-și camufleze în continuare subversiunea în cadrul comandamentelor militare de ocupație și, ulterior, să o acopere în cadrul instituțiilor sovietice nou înființate: PCdR, ambasada sovietică, Comisia Aliată de Control etc.

După invazia armatei sovietice, putem avansa două etape ale „operației speciale”: 1) până la 6 martie 1945, când, cu sprijinul comandamentelor militare de ocupație, agentura sovietică camuflată ca „administrație românească” a reușit să preia de facto controlul total în teritoriu, pe care l-a „administrat” în mod independent față de autoritatea guvernului român; 2) după 6 martie 1945, perioada corespunzătoare instaurării în țară a primului guvern pro-sovietic, când „agentura sovietică” instalată în teritoriu a devenit de jure „administrație românească”ⁱ.

Între timp, pentru conspirarea și facilitarea acțiunii subversive, „Grupul celor 150 de ofițeri sovietici de Securitate” a fost împărțit în două grupe informativ-operative. Prima grupă a desfășurat muncă informativă împotriva serviciilor de informații capitaliste (recrutări de informatori pentru supravegherea activității Misiunilor Militare britanică și americană, a reprezentanțelor diplomatice străine capitaliste, a partidelor burgheze, a organizațiilor subversive, a celor naționalist armene, ucrainene, sioniste, legionare etc.); cealaltă grupă s-a ocupat cu probleme cu caracter contrainformativ în „obiectivul român” (identificări de persoane, investigații, arestări secrete și cercetări ordonate de organele sovietice)ⁱⁱ. Faptul că „ofițerii sovietici de Securitate” ai Grupului vorbeau limba română și erau dotați cu acte, legende și biografii false românești (deplin conspirați) a creat confuzie atât în rândul vechilor organe speciale române, cât și în cadrul agenturii și rezidențelor serviciilor de informații ale statelor occidentale.

Unii membri ai „Grupului Zudov” au primit acoperiri corespunzătoare în cadrul diverselor departamente ale Comandamentelor militare de ocupație, Comisiei Aliate de Control (sovietice), ambasadei, consulatului și a altor organisme create de sovietici în țara noastră, de exemplu: PCdR, ARLUS, Formațiunile Patriotice, Divizia Tudor Vladimirescu și celelalte divizii, sindicate etc.

La nivel informativ-operativ, activitatea Grupului s-a aflat în sarcina „Comandamentului NKVD/KGB”, care pe această linie și-a acoperit cadrele în funcții de „diplomați” la Ambasada sovietică din București, de exemplu: Nicolai Pavlovici Sutov/Șutov - „prim-consilier”; Serghei Spandarian și Elcibecov (S.M. Yelchibekov) - „consilieri”; Sava Dangulov - „prim-secretar”; maiorul Smirnov - „consul”; colonelul Lev Kotlear - „atașat”; maiorii Nikitin și Pavlov - „consilieri”.

La nivel strategic, activitatea „Grupului” condus de colonelul Zudov era dirijată de următorii „reprezentanți” sovietici prezenți la București: general-colonel Ivan Z. Susaikov; general-locotenent Vinogradov; generalul Burenin, general-maior Moscvitin; general Moiseev, de la NKVD; col. Muhrin, la CAC; col. V.A. Makarov, la CAC (în anul 1985 Makarov era șeful CFAU/Comandamentul Forțelor Armate Unite ale OTV la București); col. Borisov, la CAC; col. Molonovsei; col. Pristailo; maior Usacov, la CAC; lt.-col. Lisavîi, la CACⁱⁱⁱ.

În cadrul Comisiei Aliate de Control (partea sovietică), activitatea „Grupului celor 150 de ofițeri sovietici de Securitate” s-a aflat în coordonarea: colonelului Alexandrov - cunoscut a fi „șeful cel mare din România” al spionajului sovietic; maiorului Karandașev - șef al Serviciului de informații din cadrul CAC, precum și lt.-col. Mironov. Ei au luat și măsurile necesare pentru întărirea și sporirea agenturii sovietice, prin recrutări de cetățenii români îndeosebi cunoscători ai limbii ruse care își desfășurau activitatea în diverse sectoare politice și economice^iv.

Cine erau membrii „Grupului celor 150 de ofițeri sovietici de Securitate”?

Primele date concrete cu privire la rețelele spionajului sovietic și amploarea „statului sovietic paralel” în România încep a fi timid și discret adunate după retragerea armatei sovietice de ocupație (1958). Apoi s-a ocupat în mod continuu și sistematic Direcția de Contraspionaj a MAI, în cadrul căreia în secret față de sovietici a fost înființat în aprilie 1963 „Sectorul pe profil state socialiste” al cărei scop a fost tocmai identificarea, supravegherea și neutralizarea activității agenturii sovietice împotriva României. Ofițerii „Sectorului” erau supuși unor riscuri extrem de mari, sovieticii înființând în cadrul agenturii lor un „serviciu” care să-i identifice pe aceștia și activitatea desfășurată, lansând amenințări inclusiv cu suprimarea fizică.

Curând, contraspionajul român a stabilit că printre rezidenți principali (ofițeri cu acte false) ai spionajului sovietic în România se aflau următorii (numele real și cel fals): Timofei/Pantiușa Bodnarenko, alias Gheorghe Pintilie; Serghei Nikanov/Sergiu Nicolau; Boris Grünberg/Alexandru Nicolschi, Vladimir Mazuru, Sașa Cacica/Victor Nicolau; Vanea Didenko/Ion Vidrașcu; Petea Goncearuc/Petre Petrescu; Mihail Povstanschi/Vasile Posteucă; Leonida Holostenco/Gheorghe Botezatu etc.

În funcția de „dispecer general” al agenturii sovietice în România pare să fi fost Gheorghe Pintilie (născut la Tiraspol), el fiind plasat la 15 august 1948 în funcția de director general al Direcției Generale a Securității Poporului și ministru adjunct al MAI, fiind agentul sovietic „suprem” în materia Securității Statului în România. El reprezenta un fel de „direcție generală de cadre” privind agentura și infiltrarea acesteia în instituțiile statului român, în sarcina sa intrau inclusiv activitățile pentru legendare, confecționarea de biografii și acte false, procurarea de acte originale în alb de la administrațiile teritoriale, acordarea de pensii în „numele statului român” etc. La orice problemă care implica elemente ale agenturii sovietice, „cunoscătorii” la el apelau ca for suprem de decizie și rezolvare.

În septembrie 1967, contraspionajul român (Sectorul antisovietic) a raportat o serie de „foști agenți sovietici” care au făcut parte din rețeaua colonelului Nicolai Zudov și „care au rămas clandestin în România la ordinul lui Stalin” (după anii 1947 – 1949), printre ei în documente fiind menționați următorii cu situația lor la data de referință^v:

Alexeev Iacov (Iacob), fost ofițer MAI, pensionar, în prezent arestat și condamnat pentru corupere de minore (n.a., condamnare ce arată că respectivul a făcut obiectul unei acțiuni legendate de compromitere din partea ofițerilor Sectorului de contraspionaj pe profil antisovietic);
Alexenco Simion, membru PCR, activist la Comitetul Local Sindical București;
Babenco Simion, membru al PCR, pensionar;
Botnariuc Alexei, membru PCR, fost activist la Comitetul Orășenesc București, pensionat;
Brașoveanu Claudia, neîncadrată politic, pensionar;
Bucicov Valeriu, membru PCR, pensionar MAI, în prezent șeful Serviciului de Pază Contra Incendiilor de la Uniunea Cooperativelor Agricole de Producție;
Cernov Vasile, plecat în URSS;
Chioreanu Ion, membru PCR, pensionar MAI;
Chioreanu Margareta, membră PCR, pensionară;
Dimitriev Alexandru, plecat în URSS;
Gamerov Simion, membru al PCR, pensionar;
Gavrilovici Mihail, membru PCR, pensionat militar;
Gherasimov Alexandru, s-a sinucis din motive necunoscute;
Goncearuc Petre, membru PCR, pensionar MAI;
Gribici Vladimir, membru al PCR, pensionar MAI;
Leșanu Ion, membru PCR, inginer agronom, din București;
Lutman Avram, avocat din București;
Lutman Nadia, avocat în București;
Mandeli Alexandru, plecat în URSS;
Maximenco Feodor, pensionar MAI, membru PCR, salariat la Agroexport;
Nicolau (Niconov) Serghei, membru PCR, fost șef al Serviciului de Informații al Armatei, în prezent pensionar și salariat al Ministerului Industriei Alimentare;
Nicolau Victor, membru PCR, pensionar MAI;
Nikolski (Nicolschi) Alexandru (Grünberg), membru PCR, pensionar MAI;
Pasiuc Eugen, membru al PCR, pensionar MAI;
Petruc Mihail, membru PCR, ofițer superior în MAI;
Petruc Vasile, membru PCR, salariat la Fructexport;
Pintilie Gheorghe (Bodnarenko Pantiușa/Timofei), membru PCR, pensionar MAI;
Posteucă Vasile, membru PCR, pensionar;
Ratusnîi Mihail, membru PCR, pensionat MAI;
Rusnac Ivan, plecat în URSS;
Sadovici Mihail, membru PCR, pensionar MAI și salariat la Romtrans;
Scerbinin Victor, neîncadrat politic, inginer la Ministerul Industriilor Construcțiilor;
Scurtu Natalia, pensionară, membru PCR;
Sevcenco Ariton, plecat în URSS;
Sevcenco Sergiu, membru PCR, pensionar militar;
Trofimovschi Anatolie, plecat în URSS;
Uhmenco Vasile, plecat în URSS;
Uriciuc Teodor, membru PCR, pensionar;
Vidrașcu Ion (Vanea Didenko), membru PCR, consilier la Consiliul de Miniștri;
Zeigher Simion, membru PCR, pensionar;
Zvenigorodski Vladimir, membru PCR, inginer la Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor.

Cât privește potențialul numeric al agenturii sovietice de pe teritoriul României, în vara anului 1973 ofițerii Sectorului menționat (care în februarie 1972 a fost organizat în două componente UM 0625/RB și UM 0920/A) au raportat următoarele:

1 350 de cetățeni români confirmați că au activat ca agenți ai organelor de informații sau contrainformații sovietice, atât înainte de 23 august 1944, cât și după aceea. Sau legături ale acestora (din numărul menționat, 330 erau stabiliți în București și au făcut obiectul nemijlocit al preocupărilor Sectorului, iar 1 010 erau stabiliți în diverse localități din țară);
2 500 rezidenți ai statelor socialiste (majoritatea sovietici) stabiliți în România înainte sau după 23 august 1944; ponderea cea mai mare „o au fostele sau actualele rezidente sovietice venite prin căsătorie cu cetățeni români, care au studiat în URSS”;
120 persoane care au lucrat în fostele societăți mixte de tip sovrom:
5 600 persoane, selecționate din rândul celor peste 200 000 cu acte reconstituite, ponderea cea mai mare a acestora constituind-o cele provenite din Basarabia și Bucovina;
1 100 cetățeni români stabiliți ca legături suspecte ale diverselor categoriilor de cetățeni sovietici veniți în România (reprezentanți, diplomați; ziariști, corespondenți de presă, specialiști și tehnicieni, doctoranzi, studenți, persoane venite la specializare etc.);
200 persoane repatriate din statele socialiste.

Pârghiile funcționării „statului sovietic paralel” (clandestin) în România

Rolul lui Petre Goncearuc

Conducerea în teren a Grupelor sovietice informativ-operative („Cei 150” plus elementele din agentură) a fost în responsabilitatea rezidentului principal colonelul Petre/Petea/Pyotr Goncearuc, care a acționat sub numele conspirative Gheorghe și Petre Petrescu. S-a născut la 23 decembrie 1911, la Cetatea Albă (Bolgrad), fiul lui Gherasim și Ina (Irina), de naționalitate ucraineană. Avea ca studii școala primară. În anul 1931 a fost recrutat de organele sovietice de informații și pregătit într-o școală specială, iar în perioada 1932-1936 a desfășurat activitate informativă contra României, fiind rezident-șef la Chișinău al Serviciului sovietic de spionaj militar (GRU), în legătura directă a „comandantului” Maslenicov, viitor amiral. Goncearuc a fost arestat de SSI român și condamnat la 15 ani muncă silnică, pedeapsă ce a executat-o până la 23 august 1944, când a fost eliberat din închisoarea Doftana.

După 23 august 1944, Petre Goncearuc și-a reluat activitatea de rezident al organelor sovietice de informații, conducând pe teren Grupele informativ-operative de sub comanda colonelului Nicolai Zudov. Ca acoperire, Petre Goncearuc a funcționat în cadrul „Gărzilor Patriotice” (instituție înființată de sovietici, n.a.).

În ianuarie 1947, Goncearuc a fost numit șeful Direcției de Contraspionaj din cadrul Serviciului Special de Informații (SSI) și apoi în cadrul MAI al României, de unde în toamna anului 1952 a fost trecut „în rezervă” după un scandal în care a fost acuzat că fusese recrutat de British Intelligence Service^vi. În perioada 1953-1957 a lucrat ca șef serviciu în Ministerul Transporturilor Rutiere, Navale și Aeriene, iar în anul 1957 a fost încadrat în Ministerul Forțelor Armate ale României ca șef al Serviciului de Informații până în iulie 1962, când a fost pensionat^vii. Afirma că după 23 august 1944 a absolvit Academia Militară în URSS.

Misiunea principală a lui Petre Goncearuc și a agenților din subordinea sa a fost să identifice și să neutralizeze activitatea desfășurată contra sovieticilor de către organele legitime ale statului român, să identifice și să lichideze acțiunile antisovietice are rezistenței românești; să identifice, să urmărească și să neutralizeze acțiunile occidentale în România, să asigure contrainformativ serviciile de informații și oficialii statului sovietic aflați în România etc., să introducă și să acopere elemente ale agenturii sovietică în funcții de răspundere în partidele politice și statul român, apoi în Partidul unic.

În anul 1947, cu ocazia retragerii din țară a misiunilor militare americană și britanică și a desființării Comisiei Aliate de Control, colonelul Petre Goncearuc (Petrescu) din poziția de șef al contraspionajului „român” a plasat („a albit”) în cadrul instituțiilor oficiale de apărare și ordine internă ale statului român și un număr de 67 de elemente din „Grupul celor 150 de ofițeri sovietici de Securitate” ai colonelului Zudov. Dotați cu documente false și biografii adecvate românești, „cei 67” au ocupat posturi de răspundere în PCR, MAI, MApN, alte ministere, sectoare economice etc., poziții din care erau dirijați să transmită informațiile de interes fie rezidenților sovietici acoperiți în aceste instituții, fie direct în URSS prin aparate de radio-emisie. Toți acești spioni sovietici (deplin conspirați - ilegali^viii) lucrau și se sprijineau reciproc pentru a se menține în posturile de răspundere ocupate și, la rândul lor, îi sprijineau și dirijau pe cei indicați de către organele sovietice să obțină în viitor asemenea poziții în România. Prin acest procedeu, Gruparea colonelului sovietic Nicolai Zudov a preluat de facto conducerea tuturor departamentelor de informații din cadrul statului român unde se auto-perpetua în mod „natural”.

Petre Goncearuc coordona și dirija activitatea contraspionajului român cu ajutorul următorilor agenți sovietici: Virgil Moise „Lulea”, Rodica Mihăilescu (soția lui Virgil Moise), Mihail Protopopov, R. Lucian, Eugen Lucian, Vladimir Gribici, Iacov Alexeev, Silvia Ebner, Valeriu Bucicov, Mira Bucicov, Alina Herișan/fostă Berstein, Teia Kaplan; Alexandru Mandeli, Gherasimov Alexandru Mihaly; Martin Niculescu (fost Simca); Alexandru Dimitriev, Ion/Ivan Rusnac, Ludmila Păpureanu (fostă Bulgacov), Margareta Kulvianschi (fostă Grete Kohn), Ervin Holițer, Filip Hafone, Atanasie Joja, Emil Malîi, Ludovic Kollar, Zița Popescu, Luiza Năvodaru, Eugen Teișeanu, Adolif Konreț și alții^ix.

Dej și Bodnăraş, la întoarcerea de la Moscova (© Fototeca online a comunismului românesc, 54/1945)

Conform lui Goncearuc, „lista lui Stalin” cu cei 67 de agenți sovietici a fost predată de generalul Vinogradov lui Emil Bodnăraș și Gheorghiu-Dej, de față fiind și el (Goncearuc). Peste ani, cu ocazia zilei de 1 mai 1970, când conducerea PCR a decis acordarea unor decorații unor „foști agenți sovietici” (FAS) cu scopul de a-i mai „domoli”, printre ei s-a aflat și Petre Goncearuc. Chemați înainte la o discuție cu Nicolae Ceaușescu, Petre Goncearuc și Ion Leșeanu (nume adevărat Viconski)^x i-au replicat cu duritate: „Noi nu am rămas de capul nostru aici! Lista a fost semnată de Stalin pentru ca 67 oameni să rămână aici la cererea Comitetului Central, și nu la cererea Anei Pauker, că nu a semnat ea. Au semnat Gheorghiu-Dej și Constantin Pârvulescu. Biroul Politic al PCR a semnat cererea asta. Eu atunci țineam legătura între CC și Comandamentul Sovietic. Am fost cu Bodnăraș, am fost cu toată lumea. O copie a rămas la ei. Deci nu ne poate învinui nimeni pentru că i-am ajutat pe sovietici și din contră, noi am rămas aici să-i sprijinim la cererea Biroului Politic, cerere aprobată de Stalin”^xi.

Rolul lui Mihail Sadovici

Mihail Sadovici s-a născut la 1 februarie 1921, în comuna Strășeni, Basarabia. În anul 1939 s-a înscris la Facultatea de Agronomie din Chișinău, unde a urmat doi ani. În noiembrie 1939 a intrat în legătură secretă cu NKVD, iar din august 1941 a fost încadrat ofițer în Armata Roșie, continuând colaborarea cu organele militare (GRU) ale URSS. În ianuarie 1944 a fost introdus și folosit de ca agent de cameră în lagărul de prizonieri români din Saratov, iar în martie 1944 a fost trimis la Moscova unde a urmat cursurile de agentură externă, radiotelegrafie și diversiune în cadrul organelor NKVD. La 14 iunie 1944, în cadrul unei grupe de diversiune a trecut linia frontului în România în sectorul Cernăuți-Solca-Rădăuți, acționând până la 21 august 1944, când „s-a îmbolnăvit de malarie”. Dar probabil că „boala” sa a fost doar un pretext pentru a se „naturaliza”, întrucât a dobândit un „buletin de ieșire dintr-un spital de campanie român”.

Înzestrat cu noua legendă și „acte românești doveditoare”, Mihail Sadovici a fost infiltrat de NKVD la Societatea de Navigație la Galați, unde din noiembrie 1944 a „reprezentat interesele țării noastre pe lângă autoritățile sovietice de ocupație”, cu misiuni în special în domeniul transporturilor pe apă și CFR. În realitate, Sadovici era acoperit în cadrul Comisiei Aliate de Control sovietice. În ianuarie 1946, a fost numit expeditor și apoi subdirector la Societatea de transporturi internaționale Iujvneștrans, devenită ulterior Sovromtransport, care preluase atribuțiile ce decurgeau din Convenția de Armistițiu, precum și livrarea de către URSS țării noastre, Bulgariei, Iugoslaviei, Austriei etc. de mărfuri comerciale și echipaj industrial. La scurt timp, s-au creat „condițiile” prin care partea română l-a „desemnat” pe Mihail Sadovici în funcția de „șef al translatorilor” pe lângă Grupul consilierilor sovietici trimiși în cadrul MAI al României și conduși de Alexandr M. Saharovski, viitor șef al Direcției I-a Principale a KGB.

Spre deosebire alți agenți sovietici, Mihail Sadovici a venit în țară cu numele real, însă cu legendă și documente românești contrafăcute: buletin de identitate, certificat de naționalitate, buletin de ieșire dintr-un spital de campanie român, inclusiv cu menționarea semnelor particulare de pe corp. Luat la întrebări de contraspionajul român în anul 1963, el a declarat: „Am fost recrutat de sovietici încă din anul 1940, iar în noiembrie 1944 am fost trimis în cadrul unei grupe de diversiune în România pentru a desfășura muncă informativă”. A relatat episodul plasării sale la Inspectoratul III de Navigație și Porturi Galați, declarând că sovieticii au „cerut” părții române un angajat care să o reprezinte pe lângă autoritățile sovietice din cadrul Comisiei Aliate de Control, moment în care comandorul Eugen Dimitriu (nu rezultă dacă în mod conștient sau nu) l-a trimis tocmai pe Mihai Sadovici ca să reprezinte partea română, că la plecare i-a spus cu ironie: Te-am trimis să lucrezi în sânul bolșevicilor.

Valoarea și rolul lui Mihail Sadovici în angrenajul spionajului sovietic se confirmă și prin faptul că misiunea, spunea el, i-a fost încredințată personal de către (Pavel) Sudoplatov și colonelul Lebedev, sarcină ce a constat în: asigurarea transporturilor pentru armata sovietică din punct de vedere al securității, anti-sabotaj, identificare de albgardiști, identificarea acțiunilor de spionaj împotriva URSS și a armatei, identificarea „contrarevoluționarilor” români etc. Astăzi se cunoaște că gl.-lt. Pavel Sudoplatov (1907-1996) a lucrat în KGB vreme de 50 de ani, fiind șeful unui Directorat pentru operații speciale în Occident (răpiri, asasinate, sabotaje etc.), în perioada 1944 – 1946 a răspuns de spionajul tehnico-științific necesar Proiectul Atomic. A devenit celebru după ce și-a publicat din memorii în seria de cărți: „Misiuni speciale”, „Memoriile unui maestru al spionajului sovietic” etc.

Cu acoperirile sale „oficiale”, „românul” Mihail Sadovici a dus „activitate intensă pe linie de Securitate contra forțelor reacționare” din România (antisovietice, n.a.), activitate în care s-a coordonat și a ținut legătura cu următoarele cadre și structuri sovietice: colonelul Soloviov, șeful Organului de Contrainformații din Bazinul Dunării, cu sediul la Reni; lt.-col. Kuznețov, șeful organului SMERȘ/Smertișpionam - moarte spionilor/ cu sediul la regimentul de tancuri dislocat în orașul Galați și cu lt. Volkov, subordonatul acestuia; Grigoriev, care lucra acoperit în cadrul Comisiei Aliate de Control din Galați; căpitanul Serghei Petrovici Petrov, „reprezentant al aparatului central din Moscova”; lt.-maj. Evghenie I. Perev, „reprezentant al organelor de Securitate din RSS Moldovenească”; Ivan Artemievici Maximovschi, „care venea periodic la Galați de la București unde funcționa acoperit în cadrul Ambasadei”^xii.

La Galați, Mihail Sadovici a reprezentat „interesele statului român” în domeniul navigației pe lângă comandamentele sovietice militare până în anul 1949. Poziție din care a furnizat „diplomatului” Serghei Spandarian și altor ofițeri sovietici informații despre: transporturile fluviale și pe calea ferată, despre organizațiile rușilor albi și ucrainenilor, probleme politice, despre starea de spirit a populației etc. Ținea legătura cu ei și cu ajutorul aparatului de radio cu care fusese dotat clandestin.

Rezultă că sovieticul Serghei Spandarian este un alt exemplu de „spion ilegal” în România. A fost recrutat de spionajul sovietic în anul 1940, iar în anul 1944 a fost trimis în țara noastră dotat cu documente și legendă false și angajat la Societatea de Navigație din Galați. În anul 1949 Spandarian a fost acoperit în funcția de „consilier” la ambasada sovietică, funcție din care a răspuns de consilierii sovietici veniți să „consilieze” (conducă) „Securitatea română”^xiii. Spandarian a fost cel care a executat ordinul Moscovei de a-l instala pe Mihail Sadovici în cadrul Direcției Generale a Securității Poporului din România, unde Sadovici l-a sprijinit și a fost omul de încredere al consilierului principal Alexandr M. Saharovschi, trimis special să „organizeze Securitatea română” după chipul și asemănarea KGB.

Saharovschi nu era un oarecare, până la sosirea în România a răspuns de operațiile externe ale NKVD/KGB, inclusiv de coordonarea programului ilegalilor, iar după misiunea „de succes” din țara noastră a fost numit șeful Direcției I a KGB^xiv. Ion Mihai Pacepa l-a numit în cărțile sale pe „părintele terorismului internațional”.

La ordinul lui Alexandr Saharovshi și a altor trimiși ai Direcției I-a a KGB (între ei și lt.-col. N. Peceneco), Mihail Sadovici și Gheorghe Pintilie s-au ocupat și de procurarea de documente românești originale în alb (buletine de identitate, certificate de naștere etc.) necesare organelor sovietice pentru trimiterea la muncă ilegală în țările occidentale de agenți („români”, sub „steag fals”, n.a.), fără ca „oficialii” români să fie informați.

Între altele, Mihail Sadovici i-a sprijinit pe consilierii sovietici Tîgancov și Kasatchin să însceneze procesul care a dus la condamnarea și executarea în anul 1954 a liderului comunist „naționalist” Lucrețiu Pătrășcanu.

În perioada 1956-1957, Sadovici și alți tovarăși „români” au fost trimiși din „partea MAI al României” la specializare la Școala de Securitate din Moscova, ocazie cu care conducerea KGB (prin col. Serghei Petrov, acesta a „lucrat” în România în perioada 1951-1956) l-a medaliat pe Sadovici și i-a oferit un premiu de 800 ruble.

În declarațiile din anul 1963, Mihail Sadovici a încercat să abată atenția contraspionajului român afirmând că din anul 1956 nu a mai lucrat pentru organele sovietice, când la Moscova col. Serghei Petrov l-a pus să semneze un angajament pentru încetarea colaborării. Pus însă în fața dovezilor, Mihail Sadovici a admis că furnizat informații consilierilor sovietici până în iulie 1963. Era și greu de crezut că nu mai colabora cu sovieticii, întrucât după revenirea de la „specializarea” de la Moscova Mihail Sadovici a fost „numit” șef de birou la Direcția a II-a (Contraspionaj) din MAI până în anul 1958, calitate în care a lucrat direct cu consilierul principal sovietic G.I Serov, apoi cu consilierul Kartașov. Cei doi până în anul 1964, la desființarea rezidenței KGB, au fost rezidenți principali ai organelor sovietice de Securitate la București. Serov și ajutoarele sale, Șireaev și Naghirneac, se întruneau cu Mihail Sadovici și întocmeau săptămânal rapoarte scrise cu tot felul de date obținute din discuțiile cu cetățeni români, iar lunar țineau ședințe de analiză unde dezbăteau modul cum își îndeplineau sarcinile trasate^xv.

Rolul lui Sergiu Nicolau

Sergiu Nicolau (fost Serghei Niconov/Nikonov/Nikanov, conspirativ „Alexei”) s-a născut la 22 septembrie 1905 (apare și 5 noiembrie), la Ismail; tatăl Ion, mama Ecaterina. Căsătorit cu Nina Nicolau, născută la 28 februarie 1906 în URSS.

A fost recrutat de Serviciul de spionaj sovietic în anul 1922, când a fost trimis cu sarcini informative în Belgia, activând în cadrul emigrației alb-gardiste. De aici a fost trimis la Paris pentru a lua legătura cu „rezidența franceză” unde a activat ca agent al Kominternului, devenind și membru al Partidului Comunist francez. În anul 1931, „din însărcinarea Serviciului sovietic de informații”, a venit în România unde a devenit membru al PCdR, ocazie cu care a preluat conducerea unei rezidențe de spionaj ce a activat pe teritoriul Basarabiei până în anul 1937, când a fost arestat cu întreaga rezidență și condamnat la muncă silnică pe viață^xvi.

Conform dosarul de anchetă „privind descoperirea organizației de spionaj sovietic de la Ismail la 24 decembrie 1937”, au fost trimiși în judecată pentru implicare:

Ing. Nicanov Serghei, conspirativ „Alexei”;
Lt. Gavrilovici Mihail, conspirativ „Zelîi”, din Divizionul II Tunuri munte - Codlea, jud. Brașov;
Tihon Chiriac, conspirativ „Nadea”;
Bodarenko Pintilie (Pantiușa, n.a.), conspirativ „Vernîi” (credincios în traducere), în anul 1918 a plecat în Rusia cu armata generalului Vranghel, s-a înapoiat fraudulos în 8 octombrie 1929, când a fost prins la punctul de frontieră Dubosari-Lăpușna;
Ing. Burcinschi Mihail, conspirativ „Ofițerul de rezervă”;
Alexandru Nicanov (frate, deținea aparatul de radio-emisie cu care transmitea informațiile Serghei Nicanov);
Valerian Nicanov (frate).

Din dosarul de anchetă mai rezultă că Sergiu Nicolau, „în calitate de șef al unei organizații pentru strângerea de informații privitoare la Apărarea Națională și predarea lor agenților sovietici”, în intervalul de timp iunie 1935 - 24 decembrie 1937, a cules și transmis Serviciului de spionaj sovietic (GRU, n.a.) diverse informații cu caracter militar și diverse documente militare secrete, procurate prin intermediul unora dintre învinuiții menționați mai sus.

De interes este și faptul că Nina Bogaliubov, „agentă sovietică” și concubina lui Sergiu Nicolau, a declarat anchetei că Serghei a primit de la sovietici sarcina să se infiltreze ca membru în cadrul organizației Partidului Național Țărănesc, sarcină îndeplinită în anul 1934, el „fiind cunoscut că făcea propagandă pentru PNȚ”^xvii.

După 23 august 1944, Sergiu Nicolau a fost plasat cu diverse funcții în cadrul Comisiei Aliate de Control (partea sovietică), după care în anul 1947 a fost „numit” Director General al Serviciului de Informații Secret din România (SSI), calitate în care a funcționat până la desființarea acestui organ (în 1951). Apoi a fost „numit” șef al Direcției de Informații a Marelui Stat Major al Armatei Române, funcție pe care a deținut-o până în aprilie 1963, când a fost trecut ca șef al Direcției de Control a MApN, de unde în anul 1964 a fost trecut în rezervă și pensionat.

Într-o declarație (olografă) dată ofițerilor de contraspionaj, Sergiu Nicolau a recunoscut că după 23 august 1944 a reluat legătura cu organele de informații sovietice conduse de colonelul Nicolai Petrovici Zudov - conducătorul acestui serviciu în România - până în anul 1947, când s-a desființat CAC. După această dată și până în anul 1949 informațiile le-a predat direct Ambasadei Sovietice, dată după care Sergiu Nicolau a susținut că „nu a mai avut nici o corespondență cu organele de informații sovietice”.

În ciuda negaților sale, ofițerii de contraspionaj au stabilit că până la trecerea sa în rezervă, în anul 1964, Serghei/Sergiu Nicolau a continuat să țină contactul cu diferiți reprezentanți ai statului sovietic, în special cu atașații militari acreditați în țara noastră, unii dintre aceștia vizitându-l la domiciliu.

Cazul Victor Nicolau

Victor Nicolau, fost Sașa/Iacob Cacica s-a născut la 7 noiembrie 1903, la Orhei, „evreu de cetățenie română, absolvent de liceu teoretic”^xviii. Până în decembrie 1989, contraspionajul român l-a avut în atenție pe Victor Nicolau fiind bănuit că avea calitatea de rezident principal în România al Serviciului sovietic de informații! Conform unei fișe personale, Victor Nicolau începând cu anul 1924 a desfășurat activitate comunistă „ca agent al organelor de informații sovietice”, în diferite state și anume:

între 1924-1929 în Belgia, unde s-a infiltrat ca membru în „Asociația Emigranților Basarabeni” și în „Asociația muncitorilor ruși”; în anul 1928 a fost primit membru al Partidul Comunist din Belgia, un an mai târziu a fost expulzat din Belgia;
între 1929-1932 a locuit în Franța, continuând să facă parte din „Asociația Emigranților Basarabeni” și devenind membru al PC francez, fiind expulzat în 1932;

s-a stabilit în Cehoslovacia unde a acționat până în anul 1939;
în anul 1939 a venit în România, un an mai târziu a fost arestat de Siguranță și închis;
eliberat din închisoare după 23 august 1944, pentru o scurtă perioadă organele sovietice de informații l-au infiltrat în „Formațiunile patriotice” și Comitetul Central al Uniunii Tineretului Comunist (UTC) din România, fiind cunoscut sub numele de Iacob Cacica, unde s-a ocupat în rețeaua sovietică condusă de col. Zudov cu contrainformații și identificări în rândul elitelor române (unele persoane fiind răpite și trimise în URSS fără notificarea autorităților române). A lucrat cu Petre Goncearuc, Feodor Maximenco și alții;
la 15 iunie 1945, sovieticii l-au plasat la Serviciul Special de Informații (SSI), unde a lucrat până în anul 1950 - având numele conspirativ „V. Neagoe”, fiind scos ca urmare a excluderii din PCR în urma unui scandal de spionaj în anul 1953-1954 (cazul Goncearuc – British Intelligence Service);
în anul 1956, „recăpătându-și” calitatea de membru de Partid, cu sprijin sovietic a fost reîncadrat ca șef serviciu la Direcția de Contraspionaj în MAI al României, de unde la 31 octombrie 1958 a fost scos la pensie „pe motive de boală” (de fapt, epurat odată cu retragerea din țară a armatei sovietice de ocupație).

Victor Nicolau se destăinuia intimilor că face parte „din cei 150 de cetățeni sovietici care au primit sarcina de a rămâne și activa în România sub comanda col. Zudov”; susținea că la Serviciul Special de Informații (SSI) a fost „trimis” de Pantiușa (Pintilie) pentru a „face ordine”, întrucât pe atunci SSI se afla la „discreția americanilor”, deși era condus de Lucian Stupineanu și Vania Vidrașcu (Didenko); se lăuda că prin legăturile „trainice” pe care le-a stabilit dinainte cu tovarășii din PC francez (prin comuniștii infiltrați în Siguranța franceză, n.a.) a reușit să afle că Stupineanu se pregătea să fugă din țară; afirma că „a fost instruit de organele sovietice să activeze pe linie militară” (GRU) în Bulgaria, dar „fiind surprins că am primit sarcina de a face spionaj militar acolo am avut o dispută foarte aprinsă cu Pantiușa”^xix (probabil, că GRU a avut ca intenție să-l trimită să lucreze în cadrul „statului sovietic paralel” din Bulgaria).

Se cunoștea și era prieten cu tizul său Sergiu Nicolau (Serghei Nikonov) încă din anul 1927, de când amândoi erau „studenți” la Bruxelles. Unei „surse” a contraspionajului, Victor îi spunea că „numirea” lui Serghei ca Director General la SSI a schimbat activitatea instituției. Îl considera pe Serghei „un om integru” și „s-a simțit foarte revoltat” când S.M. Elcibecov („consul” sovietic) a încercat să-l recruteze pentru a-l supraveghea pe Serghei Nicolau. I-ar fi replicat lui Elcibecov că pentru a face asta „are nevoie de încuviințarea conducerii de Partid române”. Știa că Serghei a avut o serie de dificultăți în muncă „din cauza modului obtuz de a gândi și lucra al unor sovietici”, sens în care i-a dat ca exemplu pe: Elcibecov, Spandarian, Sevcenco și Sutov. Considera că „singurul care a fost sincer și loial cu organele române a fost colonelul Zudov” (!). Aprecia că „Pantiușa (Gh. Pintilie) a făcut „marea greșeală” că „nu a intuit la timp că Gheorghiu-Dej nu este de acord cu tendințele și metodele organelor sovietice, de aceea s-a compromis”, (el, Pantiușa) „nu a intuit faptul că bătrânul (Dej) nu e dispus să accepte toate actele sovieticilor”^xx.

După pensionare, având sprijinul unor „tovarăși”, Victor Nicolau a fost reintegrat „în muncă” la Redacția Publicațiilor pentru Străinătate. Supravegherea sa și a anturajului său de către contraspionaj a arătat că avea în continuare calitatea de rezident principal în România al Serviciului sovietic de informații, fiindu-i monitorizate legăturile cu: Limoncik (din URSS), Petre Goncearuc, Ion Vidrașcu, Ion Stoica, Rogojinski, Mihail Novicov, Mihail Protopopov etc.

La un moment dat, „Victor Nicolau a primit „chemare” din partea rudelor sale din URSS și intenționa ca în august 1965 să facă o deplasare acolo, ocazie cu care urma să se întâlnească și cu colonelul Zudov. S-au făcut demersuri pentru ca numitului să i se aprobe deplasarea în URSS, „iar la întoarcere să se verifice ce a discutat și eventual ce instrucțiuni a primit de la Zudov”. Reiese că în anii următori Victor Nicolau s-a deplasat în URSS la „rudele sale”, de fiecare dată luând legătura și cu Nicolai Petrovici Zudov. A rezultat că activitatea lui Victor Nicolau era deosebit de intensă, atât pe relația directă cu Moscova, cât și în rândul „agenturii” sovietice din România., fiind identificate legături pe cinci linii informative: în prima linie de aflau șase cetățeni sovietici, printre ei „diplomatul” Nikolai Paklin, Lev Kotlear, Anatolie Trofimovski; linia a doua alcătuită din: Lazăr Iacob, Serghei Nicolau, Margareta Chioreanu, Boris Holban; linia a treia: Martin Niculescu, Victor Scerbinin, Ion Stroescu, Iosif Scherman (Ioska Șerman); linia a patra: Virgil Barzon, Petreț Atanasiu, Moise Held, Nicolae Celac, iar ultima linie era acoperită de alți patru informatori^xxi.

Simțind presiunea contraspionajului român, se pare că sovieticii au slăbit o perioadă legăturile conspirative cu Victor Nicolau, astfel că și partea română a slăbit supravegherea. Însă în cursul anului 1986 contraspionajul a intrat în alertă iar. Cu această ocazie, ofițerii UM 0110 (contraspionaj anti-KGB/GRU) au raportat că „Victor Nicolau (Coco), fost ofițer superior în Ministerul de Interne, a fost luat în lucru în anul 1978 prin DUI (dosar de urmărire informativă) sub motivul că întreține relații neoficiale cu cetățeni sovietici”, însă „în perioada 1980-1986 nu a fost controlat corespunzător, necunoscându-se activitatea sa (...). În anul 1986 au fost luate unele măsuri specifice în urma cărora s-a stabilit că și în prezent se află în slujba spionajului sovietic, continuă să se afle în relații cu cadre și agenți sovietici, fiind vizitat la domiciliu de corespondentul de presă sovietic Viorel și alții”. Se preciza că în perioada 1965-1966 Nicolau Victor l-a găzduit pe cetățeanul sovietic Trofimovski Anatolie, „spion trimis cu misiuni în țara noastră înainte de 23 august 1944 și care ulterior s-a repatriat în URSS (...), a întreținut constant relații cu Lev Kotlear, ultima dată în august 1986, când Kotlear l-a vizitat la domiciliu”^xxii.

Despre rolul lui Alexandru Nicolschi

Alexandru Nicolschi (fost Boris Grünberg), alias Vasile Ștefănescu, s-a născut la 2 iunie 1915, la Chișinău (actele false întocmite de NKVD arătau că s-a născut la Tiraspol)^xxiii. A fost folosit ca rezident principal de către Serviciul sovietic de informații.

În reconstituirea rolului său în cadrul agenturii sovietice din România, ofițerii români de contraspionaj au stabilit și următoarele: gl.-lt. în rezervă Nicolschi Alexandru Sergheevici a devenit membru al PCdR în anul 1937. Până în anul 1928, a urmat 4 clase elementare și trei de liceu în orașul Chișinău, a învățat meseria de „gravură și giuvaergerie”, a fost atras în mișcarea UTC în anul 1932, iar în anul 1933 a fost reținut de Siguranță împreună cu un grup de tineri cu ocazia căderii organizației „Școlarul Roșu”. După intervenția mai multor părinți a fost eliberat și el. În anul 1934 a fost reținut în două rânduri în urma cercetărilor asupra manifestațiilor comuniste cu ocazia judecării „procesului Constantinescu-Iași”. În aprilie 1937 a fost încorporat în Regimentul 2 transmisiuni din Iași; în anul 1938 a fost lăsat la vatră cu gradul de caporal. În armată a învățat meseria de mecanic centrale telefonice. În luna mai 1941 a primit sarcini din partea Serviciului sovietic de informații, însă a fost prins trecând clandestin frontiera sub numele de Ștefănescu Vasile, fiind închis la penitenciarul din Aiud, de unde a fost eliberat după 23 august 1944. S-a „înscris” în Formațiunile Patriotice (unde acționa camuflat și Grupul celor 150 de ofițeri sovietici de Securitate condus de col. Zudov), iar după câteva luni a fost trimis de Partid ca instructor la județeana PCdR Brașov, unde a lucrat până în 1945.

În aprilie 1945 (la cererea sovieticilor) „a fost trimis” de Partid în cadrele MAI al României, cu gradul de comisar șef, și instalat în funcția de șef al Corpului Detectivilor (structură de contrainformații/contraspionaj similară Scotland Yard-ului, n.a.), calitate unde a lucrat până în anul 1947.

Până în septembrie 1948, a îndeplinit funcția de subdirector al Siguranței Generale a Statului, iar cu ocazia înființării Securității Statului în august 1948 a fost numit (de sovietici) în funcția de subdirector general la Direcția Generală a Securității Poporului, cu gradul de general maior. Cealaltă funcție de subdirector general a fost ocupată de „spionul” sovietic general-maiorul Vladimir Mazuru (Mazurow).

În perioada 1953 - iulie 1957, Alexandru Nicolschi a coordonat activitatea unor direcții și servicii centrale din Ministerul de Interne în calitate de ministru adjunct – deși nu avea decizie oficială în acest sens. Sovieticii i-au dat împuterniciri de facto, iar nu de jure, deci o formă conspirată de putere care să nu implice cumva activitatea agenților sovietici în treburile interne ale României.

Abia în iulie 1957, când pregăteau retragerea armatei de ocupație, sovieticii l-au instalat „cu acte” pe Nicolschi ca secretar general al MAI, iar la 21 februarie 1959 a fost avansat la gradul de general-locotenent. A fost decorat cu mai multe ordine și medalii (Steaua Republicii etc.). Ca rude, avea un frate și o soră stabiliți la Chișinău; două mătuși și un unchi stabiliți în SUA. Se căsătorise cu Josefina Marcovici, fostă funcționară MAI (șef serviciu la Evidența Populației). A fost trecut în rezervă la 31 ianuarie 1961. „Supravegherea” sa arăta că întreținea relații apropiate cu general-locotenent în rezervă Mihail Ratușnîi, „fost agent sovietic”^xxiv.

Făcându-se cercetări în trecutul Nicolschi, a fost identificat și numitul Mojanschi Alexandru (fost în Serviciul Secret în vremea lui Mihail Moruzov, apoi la SSI, n.a.). Acesta a declarat că după 23 august 1944 a fost trimis de SSI să facă legătura între MAI al României și Comisia Aliată de Control, calitate în care a fost recrutat de Nicolschi Alexandru și prezentat general-maiorului Timofeev, colonelului Alexandrov și maiorului Karandașev, cărora Mojanschi le-a furnizat informații despre: emigrația rusă și ucraineană, diverse corespondențe oficiale, expedierea arestaților care urmau să fie deportați în URSS.

Procurorul Iorgu I. Popescu (vezi mai jos), întrebat despre trecutul lui Alexandru Nicolschi, a declarat că l-a cunoscut ca subaltern la Corpul Detectivilor, când „acesta apărea la telefonul conspirativ al Serviciului Special de Informații ca element de primă mână în afacerile cu MAI, când funcțional era un nimic. Repede a fost promovat ca șef al Corpului Detectivilor, până în 1947. Atunci maiorul Karandașev mi-a spus că Nicolschi este pionul lor, mai exact ochiul conspirativ sovietic la MAI, și că pot să mă adresez lui cu orice problemă chiar dacă este să sar peste cei mari”. Popescu știa că Nicolschi a lucrat direct cu Karandașev și lt.-maj. C. Popov, având propria rețea informativă în rândul emigrației ruse și ucrainene^xxv.

În februarie 1969, Alexandru Nicolschi era semnalat de contraspionaj că locuia (pentru o vreme) la Moscova, la adresa V-36, str. Prof (ilizibil) nr. 13, ap. nr. 10, corpul I, de unde „publică articole în presa sovietică cu privire la faptele din anii 1930 ale spionilor sovietici contra României”^xxvi.

Rolul lui Vanea Didenko

Ivan/Vanea Didenko/Didenco, ucrainean de origine, s-a născut la 27 ianuarie 1906, în comuna Șaba, Cetatea Albă, „naturalizat” în acte sub numele Ion Anton Vidrașcu. Membru al PCdR din anul 1933. În anul 1963, luat în atenție de contraspionaj, s-a stabilit că a „fost rezident în România al Serviciului de informații sovietic condus colonelul Zudov,

În anul 1934, Didenko/Vidrașcu a fost condamnat de Consiliul de Război al Corpului III Armată la 10 ani muncă silnică, pentru trecerea frauduloasă a frontierei și spionaj în favoarea Uniunii Sovietice. A „evadat” din lagărul de la Tg. Jiu împreună cu Gheorghiu-Dej și Ion Gh. Maurer, ajungând la București cu „sarcini deosebite pe timpul insurecției” din 23 august 1944.

După această dată a activat în rețeaua de agenți sovietici a lui Zudov, în cadrul căreia Ion Vidrașcu a condus Serviciul de contrainformații/contraspionaj al Formațiunilor de Luptă Patriotice (Gărzile Patriotice). A avut și importanta sarcină ca imediat după invazia politico-militară sovietică să taie legăturile României cu Occidentul, întrucât „antisovieticii” nu trebuiau să iasă din țară și să uneltească din Occident contra URSS (trebuiau exterminați) și nici alții să intre. Scop în care Ion Vidrașcu a fost plasat în funcția de subdirector al Serviciului Special de Informații român (SSI) în cadrul căruia a organizat și condus o structură ai cărei ofițeri aveau ca misiune să afle din timp orice intenție de solicitare de viză de intrare sau ieșire din țară ce interesa organele speciale sovietice. Pe această linie de muncă, Vidrașcu îi avea ca informatori principali pe: Andrei Lazăr (la Consiliul de Miniștri); Alexandru Bogdan (la Ministerul Comerțului Interior); Liza și Mișu Dulgheru/Moise Dulberger (la MAI); Goldsmit (la Comerțul Exterior); Marcel Popescu (la Direcția de Statistică); Tanea, sora soției lui Vidrașcu (măritată cu directorul unei rafinării din Ploiești); Solomon Marcuzan („intim” cu Liza Dulgheru). Activitatea și acoperirea lui Ion Vidrașcu erau cunoscute doar de câteva persoane, el evita contactul direct cu „colaboratorii”, fiind informat numai prin „tovarășele” Bîrsan, Luiza Dulgheru și Alexandru Bogdan. Uneori în „probleme deosebite” erau anunțați Emil Bodnăraș și Lucian Stupineanu care oficial „controlau” SSI. Prin acest mecanism clandestin sovieticii au controlat complet fluxul aprobărilor pentru ieșirea și intrarea în țară a persoanelor (vizele și pașapoarte). De Vidrașcu și operațiune a răspuns maiorul Borisov de la NKVD (ulterior colonel), activitatea sa fiind coordonată direct generalii Susaikov, Vinogradov și Moscvitin (din CAC).

După desființarea CAC (în anul 1947), rezidentul sovietic Ion Vidrașcu (Didenko) a fost numit președinte adjunct la Consiliul de Stat, apoi adjunct al Ministrului Agriculturii și ministru la Gostat („gospodăriile agricole de stat”). Ulterior, a fost încadrat la Ministerul Comerțului Exterior de unde, în „numele statului român”, a călătorit mult în străinătate pentru tratative comerciale în Europa, Asia și Africa. După o vreme, a „devenit” consilier la Consiliul de Miniștri, funcție pe care a deținut-o până la pensionarea sa în anul 1968, dată la care se afla în atenția contraspionajului sub motivul că se afla „în contact cu foste cadre ale NKVD care ne vizitează țara”^xxvii.

Rolul „justiției române”

Procedura arestării, acuzării și condamnării „criminalilor de război și contrarevoluționarilor” români - fără a lăsa impresia că statul sovietic se amestecă în problemele autorităților române - o aflăm în parte de la procurorul magistrat maior Iorgu I. Popescu (fost în SSI), participant de marcă la acele înscenări „juridice”.

În iunie 1964, deși majoritatea „deținuților politici” fuseseră eliberați la cererea anglo-americanilor, Iorgu Popescu încă se afla în detenție la Gherla. Problema sa nu era trecutul „burghez”, ci faptele săvârșite „în serviciul sovieticilor”. Din declarațiile date în iunie rezultă cum el și avocatul Avram Bunaciu au fost recrutați de colonelul Alexandrov „șeful organului suprem de informații sovietic” în România și folosiți după 23 august 1944 în procesele acuzatoare.

Iorgu Popescu avea calitatea de procuror, iar Avram Bunaciu pe aceea de „acuzator public șef” în Tribunalul Poporului. Pentru a-și calibra activitățile, Iorgu Popescu și Avram Bunaciu colaborau și se întruneau în case conspirative, în speță cu maiorul Karandașev, lt. Popov și lt. Garin. Avram Bunaciu „producea” materialul compromițător/acuzator la adresa „criminalilor de război”, apoi interveneau recrutorii „sovietici” care în schimbul recrutării sau colaborării le promiteau „clemența” „noului regim”. Pentru facilitarea activității, Avram Bunaciu a fost numit Director General în cadrul MAI al României, „fiind utilizat în cele mai grele procese de către conducerea de stat”, precum cele ale lui Ion Antonescu, Iuliu Maniu etc.

„Ca și mine”, arăta Iorgu Popescu, „Avram Bunaciu era dirijat conspirativ de către sovietici. În fiecare proces politic și zi de zi a primit ca și mine dispoziții secrete sovietice să colaborăm strâns și deschis apărând interesele sovietice, care erau și acelea ale PCR. Fiecare am primit aceleași dispoziții, mie mi s-a pus în vedere că el este garantatul meu și răspund de el; am lucrat astfel împreună până în 1947-1948 când, după procesul lui Iuliu Maniu, Avram Bunaciu a fost numit Secretar General la Președinția Consiliului de Miniștri, apoi ministru adjunct la Externe”^xxviii.

Lui Iorgu Popescu și Avram Bunaciu s-a „alăturat” conspirativ și col. Ion Almăjanu. Când primeau un caz în „cercetare și judecare”, cei trei magistrați ai „statului român” consultau conspirativ mai întâi linia sovietică pentru a afla „soluția”, iar ceea ce decideau sovieticii ei transmiteau conducerii PCR pentru ca la proces cele două linii să coincidă. Iorgu Popescu, de exemplu, a mărturisit că pe linie sovietică a răspuns personal de acțiunea „tulburărilor de la Palat din 1945”. La proces acuzatorul public s-a bazat pe mărturiile unor agenți deja recrutați de către Serviciul de informații sovietic (prin rețeaua col. Zudov), pe care Bunaciu și Iorgu trebuiau să-i cunoască dinainte pentru a se stabili planul de acuzare: „De la un timp s-a interpus între noi Alexandru Nicolschi, care era la dispoziția unui maior sovietic. După ce ne-am convins că și Nicolschi are aceeași sursă superioară sovietică, prin identitatea soluțiilor sale cu ale noastre, tot cu sovieticii, pe trei fire diferite, am găsit mai comod să nu mai consultăm firul nostru și să așteptăm soluția lui Nicolschi, verificând ulterior confirmarea”^xxix.

În martie 1948, Avram Bunaciu a fost „numit” ministru al Justiției din România.

Încheiere

Pe scurt, aceasta este istoria „statului paralel” clandestin creat de Uniunea Sovietică în România cu scopul de a-și impune controlul total asupra politicii sale interne și externe. Deși părea a fi un stat suveran, România și conducerea sa comunistă nu reprezentau decât o „gubernie” vasală Imperiului sovietic.

În anul 1956, divizii sovietice sosite din URSS împreună cu cele de ocupație din România au trecut în Ungaria fără a fi anunțată oficial conducerea românească. Francisc Păcurariu, atunci diplomat la ambasada noastră la Belgrad, afirma că „această invazie nedeclarată i-a înspăimântat pe ai noștri”. În numai câteva ore trupele sovietice din districtul Odessa au preluat controlul tuturor căilor de comunicații din România. Întreaga infrastructură a României se afla sub ocupație. Gheorghiu-Dej, fost ceferist, cunoștea complexitatea problemelor implicate și – mărturisea ulterior – nu i-a venit să creadă că așa ceva era cu putință. Și-a dat seama că într-o singură noapte aliatul sovietic putea ocupa de facto țara. După acest episod, pentru Gheorghiu-Dej scoaterea trupelor sovietice din țară a început să fie o necesitate^xxx.

Un alt exemplu, „fostul agent sovietic” Constantin Doncea susținea că a fost îndepărtat din funcțiile „înalte” în Partid și stat de către Gheorghiu-Dej din cauză că în anul 1956, la cererea organelor sovietice de informații și fără știința autorităților române, a organizat o „bandă” pe care a trimis-o la Budapesta „să înăbușe revoluția”^xxxi. Sesizat, contraspionajul a depistat pe teritoriul României și alte celule „sovietice” paramilitare, care „la nevoie” puteau fi utilizate chiar și contra „conducerii noastre superioare de Partid și de stat”.

O situație la fel de îngrijorătoare a avut loc în toamna anului 1962 în „criza rachetelor din Cuba”, când puțin a lipsit ca România și celelalte state socialiste să fie antrenate de sovietici într-un război cu Occidentul fără ca măcar acestea să fie consultate de partea sovietică (singurul vas sovietic care a forțat blocada instituită de SUA în apropierea coastelor cubaneze purta numele sugestiv „București”). Martor al evenimentelor, Mircea Malița – atunci diplomat român la ONU, arată că pentru prima dată partea română nu a mai făcut ce „zice rusul”. În acea toamnă, Gheorghe Gheorghiu-Dej și primul ministru Ioan Gheorghe Maurer au fost la Moscova unde s-au întâlnit cu Nikita Hrușciov, care „spumega împotriva americanilor”. Maurer i-a spus lui Dej: „Ghiţă, tu ai să citeşti mâine în ziare că eşti în război cu America”. Afirmația l-a făcut pe Dej să „înghețe”. Gheorghiu-Dej a pus mâna pe telefon, erau încă în tren, și l-a sunat pe Mircea Malița la ONU unde se dezbătea problema „redutelor denuclearizate”. Când să se voteze la ONU, „toată lumea socialistă, la rezoluţia americană – abstain. Şi eu zic: Yes. Şi preşedintele zice: Sorry, Romania, please repeat! „Yeees! A fost de senzație… o ţară din lagăr vota altfel… Şi acesta a fost precedentul”^xxxii.

Un an mai târziu, în octombrie 1963, Gheorghiu-Dej a adresat un mesaj secret către președintele american John Kennedy, prin Secretarul de Stat Dean Rusk, în care printre altele i-a transmis că România nu fusese informată de sovietici cu privire la desfășurarea rachetelor în Cuba și nu a fost de acord cu aceasta; România nu va lua parte la un război ofensiv provocat de URSS împotriva SUA; forțele armate ale României se află sub control național și nu trebuie considerate un auxiliar al forțelor militare sovietice^xxxiii. Apoi, nu întâmplător, Marea Britanie în decembrie 1963 și din iunie 1964 și SUA și-au ridicat reprezentanțele lor diplomatice din România la rang de ambasadă!

Între timp, România „oficială” a prins curaj și a trecut la măsuri ofensive menite să neutralizeze agentura „statului sovietic paralel”, care o „căpușa”. În aprilie 1963, în cadrul Direcției de Contraspionaj a României s-a înființat Sectorul specializat pe Uniunea Sovietică și aliații ei socialiști. Astfel, România a fost singura țară socialistă care timp de trei decenii s-a opus continuu și sistematic spionajului sovietic prin structuri special instituite în acest sens. Celelalte state socialiste nu au îndrăznit decât episodic să se împotrivească sovieticilor.

Ca atare, instituția Securității din România a fost unică în cadrul instituțiilor similare ale lagărului sovietic, acumulând o bogată experiență contra organelor sovietice de spionaj. Pe acest profil de muncă, contraspionajul a oferit conducerii de stat cunoașterea tiparului acțional sovietic și sprijinul necesar pentru identificarea, urmărirea, controlul și anihilarea statului sovietic paralel clandestin instaurat în țara noastră după 23 august 1944 și perpetuat până în anul 1963 – 1964.

Experiența și succesele dobândite români i-au făcut pe sovietici să renunțe să mai trimită la post în țara noastră „diplomați” și „ofițeri” specializați în statele socialiste. România a fost trecută în categoria „țărilor inamice”, serviciile sovietice de informații au trimis aici îndeosebi „funcționari” căliți mai întâi în lupta cu serviciile de informații ale statelor „dușmane” capitaliste.

În decembrie 1989, agentura sovietică din România a fost activată. Conform documentelor recent publicate^xxxiv, Kremlinul a însărcinat serviciile sale de informații (KGB și GRU) să execute o lovitură de stat cu scopul de a readuce România sub controlul complet al Uniunii Sovietice, „așa cum a fost înainte de anul 1958”.

Lovitura de stat sovieto-„română” a reușit deplin. Prima măsură luată de noua putere „română” a fost să acuze instituția Securității ca fiind singura responsabilă de „atrocitățile” regimului instaurat cu forța în țara noastră tocmai de sovietici. În realitate, ținta sovieticilor a fost să distrugă din temelii contraspionajul local deoarece cunoștea în detaliu agentura sovietică din România. Această „memorie instituțională” antisovietică a statului național român constituia un pericol potențial pentru „statul sovietic paralel” reinstalat în România în decembrie 1989.

_{Foto sus: Întoarcerea în Capitală a membrilor guvernului care au participat la festivităţile organizate cu prilejul reunirii Nordului Transilvaniei cu România democratică (A.I.Vişinschi, Petru Groza, Gh. Gheorghiu Dej, general Susaikov, Gh. Tătărescu, P.Constantinescu Iaşi), la 14 martie 1945 (© „Fototeca online a comunismului românesc”, cota: 115/1945(111/1945)(110/1945)}

Note:

_{1 Vezi
pe larg în: Sorin Aparaschivei, Operațiune
sub steag fals contra României, agentura sovietică preia
administrația locală și amenință cu secesiunea (august 1944 –
aprilie 1945)}

_{2 UM 0110, Dosar nr. 2464.}

_{3 Idem, Dosar nr. 2015.}

_{4 Idem, Dosar nr. 264.}

_{5 Idem, Dosar nr. 2575.}

_{6 Vezi pe larg în: Sorin Aparaschivei, Serviciul Britanic de
Informații în România (1916-1950), Editura Militară,
București, 2020, p. 316 și următ.}

_{7 UM 0110, Dosar nr. 2575.}

_{8 O definiție sovietică arată că ilegalul este o persoană
special instruită (un ofițer de informații sau agent) care
trăiește după indicațiile și cu sprijinul unui serviciu de
informații într-o țară țintă, cu acte și documente prin
care își asumă o altă identitate, de regulă diferită ce cea a
statului de origine, cu scopul de a ascunde față de autorități
afilierea sa față de un alt sat, adevăratul său nume și
biografia sa particulară, creându-și astfel condițiile necesare
pentru a desfășura activitate informativă ilegală; conf.:
KGB Lexicon, The Soviet Intelligence Officer̓s Handbook,
edited and introduced by Vasily Mitrokhin; „Routledge Taylor &
Francis Group”, London and New York, 2006, p. 74.}

_{9 UM 0110, Dosar nr. 2033.}

_{10 Ion Leșeanu,
anterior Viconski (DUI „Lascu”), născut la 18 aprilie 1915,
com. Mîrzești, Orhei. „Folosit de organele sovietice de
informații”. Locuri de muncă: 1945-1948 activist al CC al PCR,
MAE, apoi director general în Ministerul Agriculturii; conf. UM
0110, Dosar nr. 2460.}

_{11 UM 0110, Dosar nr. 2460.}

_{12 Idem, Dosar nr. 2444.}

_{13 Idem, Dosar nr. 1284.}

_{14 Idem, Dosar nr. 2444.}

_15 Ibidem.

_{16 Idem, Dosar nr. 1973, 1 octombrie 1974, notă
(olografă)
privind pe Nicolau Serghei.}

_{17 Idem, Dosar nr. 1973.}

_{18 Vezi detalii și în: Neagu Cosma, Ion Stănescu, De la iscoadă
la agentul modern – în spionajul și contraspionajul românesc,
Editura PACO, București, 2001, p. 288.}

_{19 UM 0110, Dosar nr. 1973.}

_20 Ibidem.

_{21 Idem, Dosar nr. 2576.}

_22 Ibidem.

_{23 Vezi și: Marius Oprea, Viața celui mai cunoscut torționar al
Securității: Alexandru Nicolschi – spion NKVD, Editorial:
Istoria fără perdea, 17 martie 2021; și: Mihai Burcea, Marius Stan, Alexandru
Nicolschi, ilegalist comunist, spion sovietic, deținut și general
de securitate.}

_{24 UM 0110, Dosar nr. 1975.}

_25 Ibidem.

_{26 Idem, Dosar nr. 1013.}

_{27 Idem, Dosar nr. 2015.}

_{28 Idem, Dosar nr. 2312, notă,
1 martie 1973.}

_29 Ibidem.

_{30 Francisc Păcurariu, Martor ocular la Operațiunea „Viforul”,
în Revista „Magazin istoric”, București, noiembrie 2022 (nr.
11), pp. 11-15.}

_{31 UM 0110, Dosar nr. 1837, vol. 3.}

_{32 Vezi pe larg: Eveline Păuna, In
memoriam Mircea Malița,
22 mai 2018.}

_{33 Larry L. Watts, Oaia
albă în turma neagră. Lupta pe frontul intern: politica de
securitate a României în perioada Războiului Rece,
Editura Rao, București, 2018,
p.
64.}

_{34 Vezi pe larg: Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta
Curte de Casație și Justiție, Secția Parchetelor Militare,
Rechizitoriu, 29 iulie 2022; precum și interviul luat de Ion
Cristoiu lui Cătălin R. Pițu, fost procuror general al
Parchetului General Militar.}