⬆

Intrarea Armatei Roșii în București, la 30 august 1944 (© „Fototeca online a comunismului românesc”, cota: 83/1944)

Operațiune sub steag fals contra României, agentura sovietică preia administrația locală și amenință cu secesiunea (august 1944 – aprilie 1945)

Actul de la 23 august 1944 nu a permis Kremlinului să cucerească prin „jertfă” teritoriul țării noastre ceea ce a pus în pericol „legitimitatea” anexării de noi provincii pe seama României. Schimbarea bruscă a situației operative de pe frontul românesc l-a făcut pe Stalin să execute o „operațiune specială” pentru desprinderea unor părți din teritoriul nostru național „fără a lăsa impresia că statul sovietic se amestecă în problemele autorităților române”.

Ca urmare, statul sovietic a desfășurat o acțiune clandestină (sub steag fals) în finalul căreia în teritoriile românești invadate militar și fără luptă de Armata Roșie administrația locală legal constituită a fost înlocuită prin forță cu elemente de agentură anterior recrutate și instruite în acest sens de către serviciile sovietice de informații. Această „administrație locală” aparent românească instalată clandestin de sovietici nu a recunoscut autoritatea guvernului român și nici invers. Agresiunea sovietică la adresa unității și integrității teritoriale a României s-a încheiat în parte la 6 martie 1945 când la București a fost impus cu forța primul guvern de tip sovietic. Ulterior, „operațiunea specială” sovietică a continuat într-o altă formă anexionistă: o parte din agentura „românească” a preluat „conducerea de Partid și de stat” a României, altă parte a alcătuit statul paralel sovietic clandestin care l-a tutelat pe cel oficial român, iar restul agenturii s-a retras în Uniunea Sovietică urmând a reveni „la nevoie”.

Materialul de față are ca sursă și o serie de documente inedite emise de „Siguranța Statului”, Serviciul Special de Informații al Armatei Române și Direcția de Contraspionaj a MAI în cadrul căreia în aprilie 1963 s-a înființat un Sector exclusiv profilat pe combaterea acțiunii subversive a statului sovietic, în speță UM 0110 (anti KGB/GRU).

Dar să dăm cuvântul documentelor și mărturiilor vremii:

Moldova - a fost prima provincie și în pericolul cel mai mare ca „prin voință proprie” să fie anexată la RSS Moldovenească. Pe teritoriul din dreapta și din stânga Prutului a fost recrutată și pregătită din timp în Uniunea Sovietică o „agentură administrativă românească” care odată cu pătrunderea invaziei militare sovietice a executat ordinul proclamării „republicii sovietice” în fiecare oraș și comună din teritoriul ocupat de ruși în dreapta Prutului. Ulterior, la ordinul organelor sovietice de stat această agentură a trecut la organizarea de adunări care să influențeze populația din unele sate să ceară alipirea Moldovei la URSS.

La 14 decembrie 1944 situația din Moldova a fost descrisă astfel într-un raport al Serviciului Special de Informații (încă românesc): „În general, domnește o stare de nesiguranță, aceasta provenind din cauza lipsei de autoritate românească și amestecului rușilor în viața internă. Majoritatea populației are impresia că Moldova va fi cedată Rusiei (...). Continuă deportările, în general săteni români. Un caz de deportare s-a petrecut la Iași unde, cu prilejul unei adunări din ordinul Comandamentului sovietic în vederea unei conferințe ce s-a ținut în Piața Unirii și de la care nu trebuia să lipsească nimeni, lumea din oraș a venit în număr foarte mare. Nu mică le-a fost surprinderea când, la semnalul unei rachete, piața a fost înconjurată de forțele sovietice și toți bărbații arestați și transportați la gară unde au fost ținuți pentru a fi deportați. Între timp, la 15 noiembrie 1944, a sosit în grabă Corpul IV Armată român și deportarea nu a mai avut loc. Rușii întrebuințează următorul mijloc de deportare: prizonierii fugiți din lagăre sunt imediat înlocuiți cu oameni arestați pe stradă, căci pe ruși nu-i interesează atât numele cât numărul lor”¹.

Printre agenții Moscovei utilizați în Moldova în contra României s-au aflat Dumitru Ganciu, Vasile Mârza (profesor universitar și om de știință recunoscut internațional!), Vasile Alexuc, Nicolae Pandelea, Ion Andronache, Manole Bodnăraș și mulți alți „localnici”.

Dumitru Ganciu s-a născut la Iași, la 9 octombrie 1919. O fișă de cadre a MAI arată că numitul în perioada 1934-1941 a lucrat în meseria de turnător la Atelierele Nicolina; 1941-1944 a fost încorporat în armată; 1944-1948 angajat la Siguranța din Iași și Craiova, apoi maistru și tehnician! Așadar, nimic remarcabil.

Dar iată ce a rezultat din declarațiile date de Dumitru Ganciu ofițerilor de contraspionaj de pe profilul antisovietic: numitul Dumitru Ganciu a urmat cursurile Liceului Alexandru cel Bun din Iași, unde l-a avut coleg și pe Otto Schechter (profesor universitar de filosofie la data declarației, n.n.). În anul 1934 părăsește liceul, nemaiavând posibilități materiale, și se angajează la Atelierele Nicolina din Iași. În anul 1941 este încorporat și trimis apoi pe frontul antisovietic. În anul 1943 este trimis în țară, la Focșani, fiind suspectat de activitate comunistă, de unde la indicația organelor de Partid (NKVD, poliția politică sovietică) trece în ilegalitate. Până la 23 august 1944 a îndeplinit funcția de secretar la Comitetul Regional Moldova al UTC, fiind cooptat în Comitetul Regional Moldova al PCR, al cărui secretar era medicul Vasile Mârza². În ziua de 23 august 1944 (ceea ce arată că organele statului sovietic erau la curent cu evenimentele din București, n.n.) Dumitru Ganciu împreună cu ceilalți membri ai Comitetului Regional au fost convocați la sediul Comandamentului Sovietic unde, sub președinția dr. Vasile Mârza, li s-a ordonat să treacă la „reorganizarea activității politice, administrative și sociale a Regiunii Moldova”!

Medicul Vasile Mârza (Mîrza) avea un statut important în acțiunea sovietică clandestină în Moldova. Era membru al Partidului Comunist și lucra încă din anul 1925 pentru NKVD, fiind căsătorit între 1924-1944 cu Eugenia Rusnac recrutată și ea de organele sovietice de informații. Trecutul lui Vasile Mârza arată că în septembrie 1928 Direcția Siguranței Generale a cerut arestarea lui acestuia, soldat la Școala de subofițeri din Brașov. Mârza făcea parte dintr-o organizație sovietică de spionaj (Razvedupr/GRU), condusă de Alexandru Bulakovski, conspirativ Adeev, care spiona marina militară română. Organizația fusese descoperită de către Inspectoratul General de Siguranță al Basarabiei. Din organizația de spionaj sovietică mai făceau parte: maistrul Mihail Culea, Ion Cajarnovski, Gr. Mânzu (alias Gheorghe Mazuru, internat la ospiciul Costungeni), Domete Sogar (conspirativ Demidov), Adrendu Ștef³.

În august-septembrie 1944 Vasile Mârza a avut sarcină de la sovietici să „reorganizeze politico-administrativ Regiunea Moldova”, apoi în octombrie 1944 alături de Simion Bughici și Mișa Novicov „a cerut alipirea Moldovei la Uniunea Sovietică”. Siguranța Statului a raportat, în decembrie 1944, că Vasile Mârza devenise „șeful Partidului Comunist din Moldova și Iași” și împreună cu prefectul Alexiuc, instalat de ruși, primeau ordine de la comandamentul sovietic local⁴.

Revenind momentul 23 august 1944 și la declarațiile lui Dumitru Ganciu, numitul arată că după ședința de la Comandamentul sovietic al Comitetului numitul s-a deplasat la locuința lui Vasile Mârza unde cei de la NKVD le-au trasat sarcini concrete pentru fiecare membru în parte. Toți împreună au primit sarcina de „a prelua conducerea Organelor de Siguranță și Poliție din întreaga Moldovă” (Inspectoratul General de Siguranță, n.n.), sediul fiind orașul Iași, unde li s-a pus la dispoziție o casă pe Str. Sărăriei (la nr. 71, era casa lui Vasile Săvescu, inspector financiar, n.n.).

Dumitru Ganciu „a preluat” conducerea Siguranței la Iași și funcția de adjunct al șefului Poliției din Iași. Afirma că atunci când s-a pus problema încadrării acestor organe cu „elemente corespunzătoare” au fost selectați în special pe cei care au activat în organizația Uniunii Tineretului Comunist (UTC) și cei cunoscuți ca având o „poziție socială corespunzătoare”.

Inițial în funcția de chestor al Poliției din Iași „a fost numit” I. Conachi (fost muncitor la Nicolina), dar la scurt timp a fost înlocuit cu plutonierul Teodor Babătă care provenea din cadrele de agenți ai UTC. Ca șef al Serviciului Judiciar a fost numit Alfred Pollingher, viitor avocat în Colegiul din București. De problemele administrative răspundea un anume M. Mironescu („evreu”), iar ca șef propriu-zis al „Organizației de Siguranță” a fost numit Otto Schechter, „care în perioada cât a fost în Siguranță și-a adus o contribuție însemnată la lichidarea elementelor ostile”.

Întrebat „cum lucrau organele sovietice cu cele ale statului român”, Dumitru Ganciu a precizat că „elementele” Partidului Comunist au preluat conducerea și inițiativa în aparatul de Poliție, Prefectură și organele de Justiție, apoi toate împreună au funcționat alături de organele sovietice, precum: Comisia Aliată de Control (CAC) și Comandamentul Militar Sovietic. Între organele de Siguranță „române” și cele omoloage sovietice „au existat legături foarte strânse, în sensul că încă din primele zile după ce s-au pus bazele noului organ de Siguranță s-a făcut schimb de informații și s-a cooperat în depistarea și neutralizarea unor elemente ostile” (antisovietice). Legătura între Dumitru Ganciu și șeful NKVD din cadrul CAC se efectua prin intermediul dr. Vasile Mârza

Principala sarcină pe care sovieticii au trasat-o acestor organe clandestine de Siguranță, organe nerecunoscute de guvernul român, a fost „depistarea elementelor legionare, a opozanților români antisovietici și a rămășițelor armatei germane care rămăseseră în Iași” etc. Acțiunile se organizau fie în baza informațiilor ce le obțineau „organele de Siguranță”, prin rețeaua informativă proprie, fie în baza sau la indicația organelor sovietice în baza informațiilor pe care acestea le dețineau, „care erau foarte bine informate”, preciza Ganciu.

Conlucrarea cu organele omoloage sovietice se făcea numai de șeful de organ, respectiv la nivelul lui Dumitru Ganciu, care preda informațiile ofițerului sovietic, iar ceea ce acesta îi ordona, el trasa spre rezolvare celor din subordine. Și preciza Dumitru Ganciu: „Organul de Siguranță era subordonat doar organului de Partid, respectiv doctorului Vasile Mârza, deoarece până la 6 martie 1945 guvernul de la București nu a voit să recunoască autoritățile instalate după 23 august 1944 la Iași”.

Din partea Comitetului Central al PCR, Dumitru Ganciu a primit ca instructor pe Ion Mihăileanu, care „a ajutat la organizarea aparatului de Siguranță”. Relațiile dintre Siguranță și Prefectură erau foarte strânse, în sensul că Prefectura se ocupa de problemele de ordin material.

Însă „organele sovietice de stat acționau și independent” pe teritoriul nostru național, în sensul că efectuau propriile arestări, cercetări, dar au fost și cazuri când au preluat de la organele de Siguranță amintite cazuri ce prezentau interes pentru ei. Astfel, alături de problemele privind „elementele legionare, fasciste”, o atenție deosebită sovieticii au acordat-o celor care „au trădat legătura lor cu organele de informații sovietice, precum și a celor care s-au infiltrat în mișcarea comunistă ca agenți. O foarte mare atenție s-a acordat celor care au participat la acțiuni contra evreilor, Siguranța întocmind un număr mare de dosare (dar nu toate aveau la bază elemente reale, pentru că mulți evrei au încercat să-și rezolve pe această cale niște pasiuni personale) ce au fost apoi trimise spre judecare la Tribunalul Poporului, organ ce a luat ființă în locul Tribunalului Militar”.

În acest timp la Iași a fost dislocat Corpul IV Armată de sub comanda gl. Simion Coman, apropiat al grupării Rădescu, care „de la început a avut o atitudine ostilă sovieticilor, fapt ce a făcut ca organele sovietice aproape zilnic să se intereseze de evoluția poziției trupei și a comenzii unității, sovieticii promițând sprijin armat în situația în care generalul Coman ar fi întreprins vreo acțiune în forță”.

Întâlnirile dintre șefii celor două organe de Siguranță (adică agent sovietic lucra cu un cadru al organelor sovietice, n.n.) aveau loc numai la sediul Comisiei Aliate de Control, respectiv în biroul șefului NKVD, deoarece sovieticii i-au motivat lui Dumitru Ganciu că „nu vor să oficializeze legăturile dintre Siguranța română și ei pentru a nu lăsa impresia că ei se amestecă în problemele autorităților române” (!).

În perioada august 1944 - septembrie 1945, cât a funcționat Inspectoratul de Siguranță pe Moldova, Dumitru Ganciu a ținut legătura mai întâi cu un ofițer sovietic cu gradul de locotenent-colonel (al cărui nume și și-l mai amintea), apoi pentru o scurtă perioadă de timp cu maiorul Grișanenko, iar din septembrie 1944 cu maiorul Gromov - șeful NKVD din cadrul CAC. Aceste întâlniri aveau loc aproape zilnic, fără ca la ele să mai asiste și alte persoane cu excepția translatorului sovietic, respectiv lt. Xenia Leonov.

În toată această perioadă colaborarea dintre cele organele de Siguranță „române” și cele omoloage sovietice s-a rezumat doar la trimiterea verbală, de o parte și de alta, a informațiilor ce interesau, fără să fie predate materiale, alte documente sau agenți (adică fără a lăsa urme, dovezi, înscrisuri, n.n.). În absența lui Ganciu cel care ținea legătura cu mr. Gromov era Otto Schechter.

Fiind întrebat dacă sovieticii nu i s-au solicitat și alte date decât cele pe care le transmitea în mod obișnuit (de exemplu date referitoare la oamenii din subordinea sa), Dumitru Ganciu a precizat că nu au existat astfel de situații, atât el cât și Otto Schechter au dispus de o rețea informativă numeroasă la Iași dar că nu-și mai amintește numele celor cu care a colaborat, menționând că situația rețelei a fost predată în anul 1945 cu ocazia plecării sale la București. În privința rețelei informative a precizat că nu a conlucrat cu nici un fel de organe sovietice (respectiv la studiu, la folosirea sau chiar la schimb de agenți). Ca o curiozitate, a relatat că ori de câte ori mergea la Gromov acesta îi schița doar fugar problemele pe care i le prezenta, pe tot felul de bilețele, pe care apoi le dădea lt. Xenia Leonov (aceasta le traducea și le repartiza altor ofițeri), lăsând impresia unei „munci neorganizate”. Cu restul cadrelor din Comisia Aliată de Control sovietic Dumitru Ganciu a precizat că nu a avut decât relații strict oficiale, în sensul că atunci când se organizau diverse întruniri, manifestări prilejuite de aniversarea unor evenimente deosebite (7 noiembrie, 1 mai etc.) era și el invitat împreună cu alte persoane care făceau parte din aparatul administrativ și de Partid.

La Iași alături de CAC a funcționat și Comandamentul Militar Sovietic cu care Ganciu din poziția sa de șef Siguranței avea misiunea de a veghea asupra modului cum sunt respectate prevederile Armistițiului: „Cu acest organism nu am avut nici un fel de legături, nici oficiale, nici neoficiale; cei care conlucrau într-o anumită măsură cu ei fiind organele de Poliție. Legături oficiale au existat între Prefectură și Comandament, legat mai ales de problema ofițerilor, aprovizionare etc. Ca translator în cadrul Prefecturii a funcționat numita Frida Grimberg”. Totuși, Dumitru Ganciu cunoștea că mulți „cetățeni români”, originari din URSS, vizitau în mod frecvent sediul organelor sovietice, dar, încerca el să-i scuze, „mai mult pentru a li se facilita aprovizionarea cu diverse produse care nu se găseau aici”.

În ce privește aparatul de Justiție, ordinul venit de la organele sovietice a fost ca acesta să fie organizat astfel: s-au desființat tribunalele militare în locul acestora înființându-se Tribunalul Poporului, care funcționa la București, iar pentru fiecare regiune era desemnat câte un „împuternicit”. Președinte al acestui Tribunal ar fi fost Mihai Săracu, iar la Iași prim-procuror a fost numit Veronica Zosin. Ca președinte al Tribunalului Civil din Iași a rămas Alfred Winkler (numit și primar al Iașului la 5 septembrie 1944).

Dumitru Ganciu afirmă că înainte de a se declanșa ofensiva sovietică la Iași a primit sarcină din partea „organului de Partid” să se pregătească pentru a trece linia frontului și a lua legătura cu Ana Pauker, care încă din primăvara anului 1944 se afla în comuna Șipote, Iași, fiind găzduită de Vasile Alexuc.

Ana Pauker (conform lui Mihai Pacepa) a fost numită de Stalin ca „director” pentru sovietizarea/anexarea Moldovei până la Carpați, sens în care în anul 1943 a fost înființat „Comitetul Național Român” iar numita a primit gradul de colonel în Serviciul sovietic de informații și numită șefa acestui Comitet⁵.

În septembrie 1945, Dumitru Ganciu a fost „chemat” la București la Ministerul de Interne, de aici în anul 1947 trimis ca șef al Siguranței Craiova unde a lucrat până la înființarea organelor de Securitate (august 1948?), apoi „la cererea sa” a mers în producție.

Mecanismul administrativ prin care statul sovietic a exercitat clandestin prin agentura serviciilor sale de informații administrația de stat la Iași și nordul Moldovei este surprins în mod sugestiv și în următoarea Dare de seamă întocmită în ianuarie 1945 de ofițerii Serviciului Special de Informații al Armatei Române (ai Vechiului Regim), astfel⁶:

Comandamentul Militar sovietic, este condus de cpt. Coceațkov, de la NKVD, persoană foarte capabilă, însă cu o misiune specială politică în această parte a țării. E unul dintre membrii marcanți ai Partidului Comunist sovietic. Comandamentul militar sovietic conduce din umbră autoritățile existente, care sabotează interesele țării noastre.
Comisia locală interaliată – este pur sovietică;
Autoritățile locale românești - sunt numite de către Armata Roșie, dintre persoanele lipsite de orice pregătire, însă oameni de încredere ai crezului comunist. Se conduc autonom, constituind astfel un stat în stat. Nu recunosc autoritatea guvernului român. Se mențin din fonduri locale și din cele ce se obțin în mică parte de la București.
Prefect de Iași - este Alexiuc (Vasile Petrovici Alexuc, n.n.), comerciant și proprietar. Din informații, el a rămas voit sub pretext că va evacua averea de la moșia sa din comuna Șipote-Iași⁷, unde l-au surprins evenimentele. Rușii l-au despăgubit de recoltă, asigurându-i conservarea averii. Alexiuc este un fel de prefect de Gubernie peste toate județele din Moldova. După căderea Iașului, el a fost numit prefect al acestui județ, devenind un fel de ministru de Interne cu puteri discreționare peste întreg județul și orașul Iași, având ca șef pe dr. Vasile Mârza (conferențiar la Universitatea din Iași), șeful Partidului Comunist din Moldova și Iași. Ambii, primesc ordine și sunt sprijiniți de Comandamentul sovietic local. Ajutor al (subprefectului) este fostul mecanic de la Spitalul Maternitatea, cu numele de Mihăilescu, având studii patru clase primare ca și șeful său. Prefectul Alexiuc este în slujba sovieticilor. În cabinetul său se găsesc câteva tablouri ale lui Stalin și Lenin, lipsind cele ale Regelui și Reginei. În ziua de 7 noiembrie 1944, la sărbătorirea Revoluției bolșevice, în discursul său către publicul adunat s-a exprimat: Dacă Centrul (adică guvernul român, n.n.) va continua sabotarea Iașului și Moldovei, atunci voi fi nevoit să întind mâna spre Răsărit. Evită să ia legătura cu generalul Manoliu (șeful Corpului IV Armată român), invocând tot felul de scuze (...). Se consideră atotputernic, dispunând de proprietățile particulare și cele ale statului așa cum crede, modifică după bunul plac fondurile pe care le primește, acordă salarii exagerate funcționarilor săi, dă decizii pentru mobilizarea pentru lucru, percepe taxe și impozite și dări după cum crede. A dat ordonanță prin care impune ca toți cei născuți în anul 1917 în Basarabia și Bucovina să plece imediat în URSS.
Primarul – dl Winkler (primar instalat în perioada 5 sept. 1944 – 10 martie 1945, n.n.), a fost numit prim-președinte al Tribunalului Iași, actualmente pensionar, este dominat de o totală incapacitate servilă.
Chestura de Poliție - este formată din elemente comuniste, dezertori și condamnați, complet nepregătită, adunătură de răufăcători înarmați. Chestor este fostul plutonier Teodor Babătă, condamnat pentru crimă (a omorât un judecător în Bivolari), fiind pus de sovietici.
Siguranța Statului – este făcută din elemente similare celor din Chestură. Directorul Siguranței Statului este evreul Meerovici, iar inspector este unul Ganciu Dumitru, fost turnător.
Comisia de Triere – are ca scop verificarea fiecărui funcționar, autoritate sau particular care vine în localitate. Se compune din reprezentanții: Partidului Comunist, Uniunii Patriotice, Apărarea Patriotică, Sindicatele Unite, Frontul Plugarilor, Partidul Socialist, cel Țărănist și cel Liberal. Comisia este prezidată de Prefect și funcționează la Prefectura de județ. Lucrările în faza pregătitoare sunt prezentate d-lui Mârza, care impune de la început punctul lui de vedere. Discuțiile și votul sunt o pură formalitate, întrucât marea majoritate consideră rezultatul în unanimitate, deși la fiecare caz are opoziția reprezentanților partidelor Liberal, Țărănesc și Socialist, care merg mână în mână.
Dr. Vasile Mârza – este personajul zilei și despotul neînduplecat care conduce și dispune azi de soarta Moldovei și Bucovinei. A militat totdeauna pentru o politică de extrema stângă și cu vădite simpatii pentru regimul comunist din URSS. Soția lui (Eugenia Rusnac, n.n.) este basarabeancă, medic ca și dânsul. A rămas în Basarabia în iunie 1940, iar în 1941 s-a retras odată cu Armata Roșie, rămânând la Rostov, unde a fost găsită de noi (adică de organele SSI, n.n.). A fost apoi integrată în toate drepturile ei de asistentă universitară. Între timp, soțul a divorțat pentru a nu i se face dificultăți la Universitate. În tot acest timp, el a ținut legătura cu dânsa. La evacuarea din martie 1944 a motivat că rămâne la Iași pentru interese personale. Pe timpul cât frontul s-a menținut în jurul Iașului, el făcea mereu naveta Bacău-București. După 23 august 1944 a introdus acțiune de anulare a divorțului (...).
Vechiul chestor al Iașului, Comșa, fost chestor la Sinaia, împreună cu 120 gardieni publici au fost dezarmați și arestați de noua Siguranță locală. Sunt arestați și deconcentrați și cei reveniți din refugiu. Conflictele sunt continue între Armata Roșie, Poliția rurală, alcătuită din elemente dizolvante, și Jandarmeria noastră, pentru apărarea avutului locuitorilor. Au fost împușcați mai mulți jandarmi și ofițeri de către cei din organizația Apărării Patriotice. Se observă o grabă în plecarea evreilor bogați către interiorul țării și în Palestina (...). Se continuă cu transportul la est de Prut (jaful, n.n.) a turmelor nenumărate de oi, vaci, boi, cai (...). În afară de Partidul Comunist și funcționarii săi, nici un alt partid politic nu-și poate desfășura activitatea. (...) Se observă o vie propagandă activă a minorităților naționale pentru anexarea Moldovei dintre Siret și Prut la Rusia Sovietică”⁸.

Aspecte privind activitatea și rolul agenților sovietici Vasile Alexuc, Nicolae Pandelea, Ion Andronache și Gheorghe Andrieș în acțiunea sovietică clandestină în teritoriul românesc ocupat

Vasile Petrovici Alexuc (Alexiuc) era din comuna Șipote, Iași, consătean cu dr. Vasile Mârza. În decembrie 1964 (către contraspionajul antisovietic) numitul Vasile Alexuc afirma că prin anul 1930 fost recrutat de NKVD: „Eram cel mai bun informator din Iași (...), aveam ocazia să intru prin restaurante, instituții și alte locuri”. Cu sprijinul organelor sovietice de informații a fost numit prefect al Județului Iași, funcție pe care a exercitat-o în anii 1944-1945. Alexuc trecea clandestin Prutul în perioada 1945-1947 pentru a se întâlni regulat cu ofițerii de informații sovietici. Protectorii săi apropiați erau col. Fadeev, comandant al garnizoanei sovietice din Iași, și maiorul Iordanov. Șef de cabinet și „om de încredere” al lui Vasile Alexuc era „fostul agent sovietic” Vladimir Podgurschi, alți colaboratori fiind Casian Stratulat, Brigher Moise (în anul 1964 figura ca plecat în Israel).

Ofițerii de contraspionaj (profil antisovietic) au identificat documente ale Siguranței și SSI care relevau că în perioada de până la 23 august 1944 organele sovietice de informații l-au considerat pe Vasile Alexuc ca fiind „un bun recrutor al Partidului Comunist din România” cu sarcina de a înființa filiale ale PCR în Moldova și a recruta în „Organizația Specială a Sovieticilor”. Printre cei recrutați de Alexuc se aflau și Vasile Săvescu (conspirativ Hluza) inspector la Administrația Financiară, acesta a procurat materiale despre funcționari ai statului și fruntași politici, intelectuali etc. cu „atitudini antisovietice” pe care Alexuc le preda organelor sovietice de informații, în speță colonelului Boris și maiorului Ghiorghi (conspirativ Contra), care lucrau acoperit la Hotelul „Siler” din Iași. Contraspionajul a stabilit că Vasile Săvescu a semnat un „angajament” cu un ofițer sovietic, intermediar fiind Alexuc Vasile. Mai reiese că la începutul anului 1964 Vasile Alexuc era încă în funcția de prefect la Iași, însă la sfârșitul anului trăia în București ceea ce indică „pensionarea” sa.

Nicolae V. Pandelea era cunoscut că înainte de 23 august 1944 a fost „rezident al organelor sovietice de informații”. Născut la 13 noiembrie 1913 în Bârlad, Nicolae Pandelea a lucrat ca taxator la CFR pe timpul războiului, funcție care i-a asigurat mobilitatea necesară asigurării legăturilor rețelei de spionaj sovietic pe care o conducea în România, el asigura și unele legături cu grupul Ana Pauker în URSS. După 23 august 1944 a fost numit secretar al Organizației Județene a Uniunii Patrioților din Bârlad, concomitent „preluând” și funcția de chestor al Poliției în orașul Bârlad. Între anii 1947-1949 a ocupat succesiv funcțiile de chestor de Poliție, șef de serviciu și inspector la Inspectoratele de Siguranță din Bârlad, Iași și Galați, apoi până în anul 1959 a fost șef al Direcției Regionale MAI Iași - Bârlad, având gradul de colonel. De fapt Pandelea era șeful Securității întregii regiuni de mai sus. Prin natura atribuțiilor de serviciu avea contacte și legături apropiate cu reprezentanții organelor de informații și contrainformații sovietice care acționau în raza sa de activitate, între care col. Petrov și mr. Belov.

Ca șef Securității Regiunii Iași – Bârlad, colonelul Niculae Pandelea s-a ocupat până în anul 1958 cu identificarea și încarcerarea elementelor contrarevoluționare și funcționarilor vechiului regim, mare parte din cei reținuți fiind trimiși în secret la anchetă și detenție în Uniunea Sovietică. Se păstrează în arhive liste cu înscrisuri și ștampile ale organelor URSS, cu sute de persoane preluate sau repatriate din URSS în cursul anilor 1955-1959, prizonieri sau condamnați în URSS pentru „activitate antisovietică” în timpul războiului, când la conducerea Securității Regiunii Iași era colonelul Nicolae Pandelea, iar locțiitor la ministrului de interne era gl.-lt. Gheorghe Pintilie (Pantiușa Bodnarenko). Iată un exemplu: „Direcția Regiunii MAI Iași, Cabinet către MAI, Cabinetul Locțiitorului Ministrului Afacerilor Interne, gl.-lt. Pintilie Gheorghe, la ordinul Dvs. nr. 7140/S(ecret) din ianuarie 1955, raportăm că în ziua de 17 ianuarie a.c. s-au preluat de la organele sovietice prin punctul de frontieră Ungheni următorii șase cetățeni români: Ionescu Ioan; Luchenici Ilia Petrovici; Vlasov Anatoli Iulievici; Siruni Djal Alman Akop; Stiurmer Victor; Furnica Dimitrie Ivanovici. Cei în cauză, în cursul zilei de 18 ianuarie au fost înaintați Regiunilor MAI în raza cărora și-au avut ultimele domicilii, conform dispozițiilor prevăzute în ordinul Dvs de mai sus. [semnează] Șeful Direcțiunii Reg. MAI Iași, col. de Securitate N.V. Pandelea.

Facem precizarea că aceste liste cu „repatriați” din URSS au fost luate la verificare la începutul anilor 1960 de Sectorul de contraspionajul antisovietic sub suspiciunea că mecanismul sovietic de arestări și repatrieri de mai sus a fost utilizat de organele sovietice pentru a-și introduce o parte din agentură în România.

Ion Andronache, născut la 25 ianuarie 1913, în comuna Găgeşti, jud. Vaslui. Până în anul 1939 a lucrat ca taxator alături de Nicolae Pandelea la centrul auto al CFR. În mai 1940 a fost concentrat în armată şi după câteva luni a fugit în URSS, stabilindu-se la Chişinău, unde a fost recrutat de NKVD. Aici a urmat Şcoala Pedagogică, devenind învățător, iar din martie 1941 s-a înscris în PCR. În anul 1943 s-a stabilit clandestin la Bârlad, a participat la unele activităţi comuniste, fiind arestat în iunie 1944 deoarece a fost descoperit că deţinea armament de proveniență sovietică, fiind trimis în faţa Curţii Marţiale din Brăila care, „după unele surse”, l-a condamnat la moarte. A fost eliberat la 1 septembrie 1944, a revenit la Bârlad unde a activat pe linia Uniunii Patrioţilor până în noiembrie 1944 când sovieticii l-au numit în postul de șef al Poliţiei oraşului Bârlad. În decembrie 1944 a fost pus și președinte al Frontului Plugarilor din jud. Tutova.

În aceste „poziții”, Ion Andronache a avut legături cu Comandamentul Serviciului de informații sovietic (regiunea Galați), prin comandantul colonel Lebedev care se subordona direct generalului Pavel Sudoplatov (șeful al operațiilor speciale din NKVD/KGB, devenit celebru prin cărțile sale). Colonelul Lebedev l-a instalat pe Ion Andronache în funcțiile de şef al Siguranţei şi prefect al Prefecturii judeţului Tutova – calitate în care numitul a executat planul de sovietizare a regiunii și pregătirea pentru anexarea teritorială a întregii Moldove dintre Prut și Carpați, precum și identificarea și predarea clandestină către organele sovietice a „elementelor Vechiului Regim” (reprezentanții partidelor istorice, cadrelor din aparatul administrativ, de securitate și apărare, a intelectualilor antisovietici etc.). Ulterior, în anul 1950, Ion Andronache a fost adus la București și plasat în Ministerul Afacerilor Interne în funcția de Inspector General⁹. La recomandarea lui Teohari Georgescu, Ion Andronache a fost numit în anul 1953 în funcția de Secretar general al Asociaţiei Vânătorilor şi Pescarilor (AGVPS), unde a lucrat până în 1958 când a fost transferat la MAE ca director administrativ, apoi ca şef serviciu la Secţia Culturală.

Gheorghe Andrieș, născut la 22 aprilie 1915, comuna Bravicea – Orhei, a fost „rezident al organelor NKVD”. În iunie 1964, cei din contraspionajul antisovietic au semnalat că după cedarea Basarabiei (iunie 1940) Gheorghe Andrieș a rămas la Chișinău unde a fost recrutat de NKVD. A urmat un curs de pregătire pentru probleme de spionaj având comandant pe cpt. Volodin. La 16 august 1940 Gheorghe Andrieș a fost trimis în România cu misiuni de informare având numele conspirativ „Popescu”. A primit prin curierul Iosif Sobol, trimis de Volodin, instrucțiuni privind culegerea de informații privind mișcările trupelor germane și române prin nodul de cale ferată Nicolina-Socola-Iași. Andrieș a furnizat organelor sovietice de spionaj militar informații despre fortificații, aprovizionare, ghidaj pentru bombardament aviatic etc. primind în schimb sume de bani. Și-a continuat activitatea până în august 1941 când în urma trădării lui Ion Simin, agent de legătură, a fost arestat de SSI și condamnat.

La 26 august 1944 a fost eliberat și „trimis” la București unde „s-a înrolat în formațiunile comuniste de apărare”. Gheorghe Andrieș a făcut cunoscut Comandamentului sovietic activitatea desfășurată de el ca rezident al organelor NKVD, dând în scris detalii asupra situației sale și completând unele „fișe personale”. După noul angajament, Comandamentul Militar sovietic i-a ordonat lui Gheorghe Andrieș să plece la Iași unde să se ocupe de organizarea „propagandei” sovietice în Moldova. A organizat un detașament de poliție alături de dr. Vasile Mârza, Ion Niculi, Dumitru Ganciu, Bercu, Feldman, Simion Bughici etc. (se observă că propaganda politică și structurile de militare sunt inseparabile la sovietici/ruși, n.n.). În perioada aprilie-iunie 1945 Gheorghe Andrieș a executat aceleași sarcini la Botoșani ca șef al Poliției, pe care a organizat-o și înzestrat-o cu „noi cadre”¹⁰; în iulie 1945 „a fost însărcinat” cu organizarea penitenciarului Suceava, unde erau aduși deținuții din județele Iași, Botoșani, Suceava (adică „vechile cadre” ale administrației românești, n.n.) și a funcționat ca director al acestui penitenciar până în iulie 1946. Gheorghe Andrieș relaționa cu Vasile Alexiuc, Matias Zisu și Vartolomei Podgurschi, „toți agenți ai NKVD”. Podgurschi, teolog de profesie, a fost instalat director la Prefectura Județului Iași, fiind un apropiat al vicarului Iustinian Marina care cu sprijin sovietic a fost uns Patriarh al României.

Situația în regiunea Suceava

Organele Siguranței statului din județul Suceava au fost „preluate” și organizate de sovietici încă din aprilie 1944, la scurt timp după ce Armata Roșie a intrat pe teritoriul nostru. Inițial șef al Siguranței a fost numit un anume Agopșa, pe care sovieticii l-au transferat apoi la Roman, în locul său fiind adus un anume Florean. În mai 1944 aceleași „autorități” l-au pus prefect la Suceava pe Iulius Schor, șef al aparatului de Poliție în județ a fost instalat Konrad Gabor, iar șef al Poliției din Suceava a fost numit Petru Marici, care avea doar patru clase primare dar „devotat sovieticilor”.

Chestionat de contraspionaj în anul 1964, Konrad Gabor a arătat că „organele sovietice de informații au dispus după bunul lor plac de organele române de Siguranță și Poliție nou instalate”. Din punct de vedere organizatoric, toți cei menționați se subordonau Prefecturii județului și Comisiei Aliate de Control sovietic, care la Suceava era condusă de maiorul Vladimirov: „Colaborarea dintre Siguranță și sovietici era foarte bună, cei dintâi executau diferite misiuni care-i interesau pe sovietici”.

Konrad Gabor arată că el și ceilalți instalați în posturi au primit dispoziție din partea autorităților sovietice să pregătească acțiunea de ridicare a populației de naționalitate germană, care urma să fie trimisă în URSS pentru a participa la munca de reconstrucție a acestei țări. În acest scop a venit o Comisie Specială din URSS al cărei șef era un cpt. Vladimirov. Indicația era ca această acțiune să se execute cu maxim de atenție pentru a nu se compromite acțiunea din punct de vedere politic. Sarcina identificării și organizării trimiterii etnicilor germani în URSS „ne revenea în exclusivitate nouă” iar cei identificați înainte de a fi trimiși în URSS au fost depuși la penitenciarul din Suceava, al cărui șef era Gheorghe Andrieș” (agent al NKVD, n.n.). De asemenea, organele de Siguranța statului instalate de sovietici au primit ordin să dezmembreze și să lichideze gruparea PNȚ din Suceava, încă înainte de arestarea lui Iuliu Maniu. Și mai preciza Konrad Gabor: „Între organele de Poliție din Suceava și autoritățile de la București nu a existat până în aprilie 1945 nici un fel de legătură”(!)

Ulterior, în vara anului 1945, a fost înființat Inspectoratul Poliției de Siguranță din Bucovina al cărui șef a fost numit Manole Bodnăraș, devenit și șeful Zonei de Nord a Serviciului Special de Informații aflat în subordinea Consiliului de Miniștri” (SSI se afla în coordonarea lui Emil Bodnăraș, fratele numitului). Referitor la activitatea și rolul lui Manole Bodnăraș, Konrad Gabor a declarat (extrase): în calitatea sa de șef al Inspectoratului de Poliție și Siguranță din Bucovina, Manole Bodnăraș a primit sarcina de a lichida „grupul de rezistență” din satul Coșna (Vatra Dornei). Tot lui Manole Bodnăraș îi revine „meritul” de a fi neutralizat „grupa de teroriști” ucraineni ascunși la Dărmănești (naționaliști ucraineni utilizați de trupele germano-române pentru a constitui un stat ucrainean tampon între România și URSS, n.n.). Manole Bodnăraș și-a infiltrat un informator în „bandă”, bandă care se retrăsese odată cu trupele germane, dar care fusese abandonată de germani. Șeful „teroriștilor” ucraineni era Victor Michintiuc, care înainte fusese în Siguranță. În această perioadă șeful comandamentului militar sovietic din Suceava era cpt. Samokin, iar adjunctul său mr. Vladimirov.

Tot Manole Bodnăraș a primit sarcină, via organele sovietice de stat, ca prin mijloacele de care dispune să continue să identifice toți etnicii germani din zonă pentru a fi trimiși la munca de reconstrucție a URSS (deși mama lui Manole Bodnăraș era etnic german. Manole și Emil aveau un frate care se pare că a luptat în trupele germane ale SS. Se afirma că Gheorghiu-Dej avea o fotografie cu acest frate în uniformă germană alături de mama numiților și cu care îi șantaja pe cei doi, n.n.); că exista un ordin formal ca etnicilor germani să nu li se confiște bunurile personale (inclusiv bijuteriile) dar ordinul nu s-a respectat. Gabor Konrad, șef al Poliției din Suceava, „sesizând abuzul” afirma a găsit necesar să reclame situația la București atât organelor sovietice cât și a celor române. Surpriza a fost să constate că nu s-au luat măsuri de stopare a deposedării de bunuri a etnicilor germani, ba din contră în sprijinul organelor locale ale SSI, Poliției, Prefecturii și Siguranței s-a intervenit pentru mușamalizare și protecție, totul fiind coordonat de același Manole Bodnăraș. Ulterior, Manole Bodnăraș a fost numit ambasador în Coreea de Nord și Albania. O fișă a UM 0110 arată că în anii 1970-1985 Manole Bodnăraș era în atenția acestei unități sub conspirativul „Bondoc”. Numitul s-a născut la 4 iulie 1909, la Câmpul Lung Moldovenesc, fiul lui Ion și Elisabeta.

Desfășurarea „operației speciale” sovietice în Dobrogea

Spre sfârșitul lui octombrie 1944, Serviciul Special de Informații al Armatei Române a raportat că în orașul Constanța circulau zvonuri conform cărora avocatul Victor Dușa ar duce tratative pentru alipirea Dobrogei la URSS, acțiune coordonată cu cea din Moldova unde „la Iași s-ar fi organizat un comitet care acționează pentru alipirea Moldovei la URSS”¹¹. Victor Dușa fusese înscăunat în funcția de prefect al județului Constanța în septembrie 1944, post pe care l-a ocupat până în anul 1947 când a fost „mutat” de sovietici la București în alte funcții de mare răspundere.

La Tulcea, sub „protecția” Comisiei Aliate de Control sovietice, în speță a șefului local maiorul Borisov, „au luat ființă” mai multe organizații ale populației rusofone care au inițiat acțiuni cu scopul de a anexa Dobrogea la URSS. Din „indicația” lui Borisov a fost creat „Comitetul Național de Eliberare rusă”¹², susținut de elemente rusofone care se strecuraseră în conducerea județenei PCR și în alte funcții de răspundere, printre ei: Vavlov (Vavilov) Ioachim, Dionisie Procop (Dumitru), Feodor Perivezov, Gheorghe Horbencu, Dumitru Borisov, Mina Saraev etc. Toți cei menționați aveau legături cu organele sovietice de informații încă dinainte de 23 august 1944. „Reprezentanții” Comitetului au adresat memorii Comisiei Aliate de Control sovietice pentru alipirea Dobrogei la URSS sau măcar transformarea ei în Republică Sovietică Socialistă, au trecut apoi la organizarea unor ample adunări de protest care în vara lui 1946 s-au soldat cu violențe contra populației române din orașul Tulcea și comunele învecinate. Ca urmare, poliția a intervenit și a operat arestări în cadrul Comitetului, însă în sprijinul acestora au intervenit „reprezentanții” sovietici.

Tot la Tulcea a luat ființă „Comitetul județean ruso-ucrainean”, în anul 1948. Pentru a abate atenția asupra adevăraților instigatori, acțiunea acestui Comitet nu a fost o „inițiativă locală” ci o propunere a unui „nucleu organizatoric” din București, unde se deplasa Nicolaev Evgheni, ulterior ales președinte al acestui Comitet. Pentru „inițierea” conducătorilor comitetelor comunale s-a înființat un curs de pregătire a acestora cu scoaterea din producție, fiind pregătite aproximativ 120 persoane timp de o lună, banii pentru propagandă veneau de la București, unde se ocupa un anume Andrei Talcală. Acțiunea era protejată de Drujnicov, acoperit în funcția de „consilier” al Ambasadei sovietice de pe lângă „așezămintele centrale ale României”, care susținea că „raionul Tulcea și în special Delta Dunării sunt un ținut specific al minorităților naționale rusofone în care populația română nu interesează sub raportul manifestărilor sale cultural-artistice”. Susținerea activității naționaliste rusești era făcută de la Centru, fiind investite sume mari de bani în cămine culturale din comunele rusofone, „edificii culturale cum nu găseai pe atunci nici la Tulcea”. Aici erau organizate tot felul de programe culturale în limba rusă, „linia fiind indicată direct de „consilierul” Drujnicov și care „era obligatorie pentru toți”. Acesta comunica ce tip de activități culturale trebuiau organizate la nivelul regiunilor și raioanelor la București, dând indicații obligatorii de executat în acest sens. Paralel cu aceasta, tot ca urmare a liniei date de consilierul Drujnicov - satele cu populație rusofonă din Delta Dunării au fost invadate cu cărți tipărite în limba rusă și ucraineană, „inaccesibile unei mase de oameni nepregătiți din punct de vedere cultural la momentul respectiv, în special în dialecticul literar modern”. Ori de câte ori apăreau conflicte între rusofoni și autoritățile române locale, aceștia prin reprezentanții lor, care aveau retribuții și stimulente mai mari, amenințau că „va ști și Ambasada sovietică”.

În context, de menționat și declarația generalului Nicolae Cambrea, celebrul șef „de fațadă” al Diviziei Tudor Vladimirescu, care își amintea că după ceva vreme a venit la el un maior sovietic cu care lucrase la Statul Major al Diviziei: „Am stat puțin de vorbă cu acest maior, era originar din Basarabia, al cărui nume (nu și-l amintea) (…), și între altele mi-a spus că a avut de îndeplinit o misiune în Dobrogea care i-a eșuat, și-mi amintesc că părea destul de afectat de acest insucces. Când l-am întrebat despre ce este vorba, fără nici o ezitare mi-a spus că de la Comandamentul Sovietic primise sarcina să stea de vorbă cu lipovenii din județul Tulcea și alte populații și să-i determine să ceară ca Dobrogea să fie alipită la Basarabia, pentru a avea ei, sovieticii, frontieră directă cu Bulgaria. Însă, mărturisea el, cei mai măreți cu care am stat de vorbă, țărani toți, bineînțeles, nu au voit să audă de așa ceva. Au fost împotrivă. Aproape reflex, l-am întrebat, dar nouă, românilor, ce ne-ar mai fi rămas din Dobrogea? V-ar fi lăsat Constanța, Mamaia și Mangalia, cu acces direct pe la Cernavodă”¹³.

În Transilvania

Și în Transilvania s-a acționat după același tipar: armata sovietică de ocupație și agentura „românească” recrutată și instruită deja de spionajul sovietic (care colabora și cu cel hortyst) s-au sprijinit reciproc și au instaurat „republica sovietică autonomă” față de guvernul de la București.

Comandamentul militar sovietic l-a instalat primar la Cluj pe agentul sovietic Tudor Andrei Bungariu, născut la Budapesta, vechi ilegalist condamnat la 10 ani pentru activitate comunistă, luptase în armata hortystă până la 23 august 1944. Pe timpul cât a fost primar, în perioada 1944 – 1945, alături de Edgar Balogh, Lajos Dordany, Janos Demeter etc. a urmărit crearea unei Transilvanii „autonome” și ca atare s-a opus revenirii ei în granițele României până la ordinul lui Stalin.

Ca recompensă pentru serviciile aduse „cauzei sovietice”, Tudor Bungariu (Bungar) a fost introdus în MAE al României unde a funcționat în perioada 1947-1948, apoi până în 1949 a fost consilier la ambasada României din Iugoslavia¹⁴. În anii 1949-1956 a fost numit profesor la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, iar în 1956-1957 locțiitor al ministrului Învățământului. În 1957-1958 a devenit șef catedră la Școala Superioară de Științe Sociale A.D. Jdanov. În 1958-1965, profesor decan la Facultatea de Filosofie la Universitatea din București.

În orașul Dej organele NKVD l-au pus șef al Poliției pe Nicolae Briceag, originar din Zlatna, fost croitor. Note ale Siguranței arată că la cedarea Ardealului de Nord, în anul 1940, Nicolae Briceag „de frica legionarilor ce care-i trădase cândva” a rămas la Dej, timp în care s-a înscris în organizația „Crucile cu săgeți” unde a activat intens cu un oarecare Lörincz, fost ajutor de primar în Dej, și cu Fekete, conducătorul respectivei organizații din oraș. Apoi Nicolae Briceag a făcut parte dintr-o echipă de spionaj ungar contra României, din care cauză la revenirea autorităților române a fost arestat de către jandarmi și ținut închis o scurtă perioadă, dar la sosirea sovieticilor la Dej Nicolae Briceag a fost eliberat în urma intervenției maiorului Smirnov, membru în Comisia Aliată de Control sovietic. Acesta l-a instalat pe Nicolae Briceag ca șef al Poliției în orașul Dej, funcție în care prezenta rapoartele sale și maiorului maiorul sovietic Pușcoșinovschi de la Comisia Aliată de Control. În aprilie 1950 Nicolae Briceag avea gradul de maior de Securitate.

Epilog

Retragerea armatei sovietice de ocupație (în anul 1958) a însemnat slăbirea protecției pe care serviciile sovietice de informații o acordau clandestin sau oficial agenturii lor din țara noastră. Ulterior, pe fondul accentuării „disidenței” regimului comunist din România față de tutela Kremlinului, în aprilie 1963 Bucureștiul a înființat o structură de contraspionaj destinată exclusiv identificării și neutralizării agenturii sovietice din România. Au fost luați la verificare și în supraveghere cei suspecți că aveau încă legături active cu organele de informații ale statului sovietic.

Din acel moment a început să pâlpâie și „steaua roșie” a profesorul Vasile Mârza considerat „un important om de știință în Partid”. După de a executat ordinele sovietice operative din anii 1944-1947, Vasile Mârza, a fost „ales” în anul 1948 membru al Academiei Române și ministru al sănătății (până în 1952), apoi încadrat ca profesor la Catedra de Biologie a Institutului de Medicină și Farmacie din București, deputat până în anul 1957, iar la Congresul al IX-lea (iulie 1965) a fost „ales” membru al CC al PCR¹⁵.

Plecarea armatei sovietice de ocupație l-a „izolat” la București pe Vasile Mârza astfel că a revenit la Iași în anul 1957, unde i s-a dat un post la Universitate. Este contestat în Partid iar activitatea sa științifică evaluată ca „nesatisfăcătoare”. La recomandarea „legendată” a ofițerilor de contraspionaj (profil anti-KGB/GRU), Vasile Mârza a fost eliberat din funcția de președinte ale Filialei Iași a Academiei Române, iar secția de cadre a CC al PCR a dat aviz negativ unei propuneri pentru promovarea sa în anul 1965¹⁶. Astfel s-a încheiat brusc și activitatea politică și științifică a academicianului Vasile Mârza, fiind pensionat în anul 1972. În următorii ani, sovieticii mai fac efortul de a-l reactiva Vasile Mârza, ceea ce a atras atenția contraspionajului care l-a luat iar în supraveghere .

În privința lui Nicolae Pandelea, în august 1959 i s-a adus acuzația că înainte de 23 august 1944 a fost agent al siguranței (fiind remunerat pentru informațiile furnizate), motiv pentru care a fost „scos din cadrele active de Securitate și exclus din PCR”. Păstra relații apropiate cu Constantin Pârvulescu și Ioan Andronache. În toamna anului 1968, prinzând curaj odată cu invazia sovietică în Cehoslovacia, Nicolae Pandelea a învinuit „conducerea superioară de Partid și de stat” de antisovietism și a amenințat că România va avea aceeași soartă cu a Cehoslovaciei. Afirma că cei din conducerea PCR promovează o conducere unipersonală, exprimându-și și speranța că în cazul unei intervenții a sovieticilor în România el va fi chemat în rândul cadrelor active ale Ministerului de Interne și numit într-o funcție mare, i se va da gradul de general și își va valorifica întreaga experiență¹⁷.

În cazul lui Ion Andronache, încă din iunie 1963 a fost scos din MAE și transferat (izolat) la Ministerul Petrolului ca director comercial, după trei luni numit director adjunct la Ministerul Comerţului Interior iar în decembrie 1963 pus director general adjunct la DGHR din ONT. În iunie 1970, din cauza aderării la Grupul Duşa, Andronache a fost scos din funcţie și a stat în „concediu medical” până în decembrie 1970, când a fost numit director al magazinului „Universal” din Bucureşti. Contraspionajul a semnalat că Ion Andronache și alții „foști agenți sovietici” au fost contactați de „Lucaci” (Lukian Nikolai) din URSS venit în România în vara anului 1970 „pe linie şi misiuni de informaţii”, căruia numiții i-au transmis „informaţii politice cu caracter secret”.

Referitor la Tudor Bungariu, a fost semnalat că s-a „manifestat dușmănos contra conducerii superioare de Partid și de stat” cu ocazia „Declarației” din aprilie 1964 prin care comuniștii români au contestat hegemonia Kremlinului asupra celorlalte partide comuniste. Deși avertizat pe linie de Partid, continua să întrețină „contacte nedeclarate cu diplomați sovietici și unguri” acreditați în România. Soția sa Ana Dorica Bungariu (căsătoriți în anul 1957) era fiica lui Lucian Blaga¹⁸.

_{Foto sus: Intrarea Armatei Roșii în București, la 30 august 1944 (© „Fototeca online a comunismului românesc”, cota: 83/1944)}

Note

_{1 ASRI (Arhiva SRI), Dosar nr. 10563, Vol. 5, f. 144.}

_{2 Vasile Mârza, născut la 30 decembrie 1902, în comuna Șipote,
jud. Iași, medic de profesie.}

_{3 ANR (Arhivele Naționale ale României), Inv. 2349, DPG, Dosar nr.
138/1928, f. 11.}

_{4 Andrei
Muraru, „Mic
burghez”. O călătorie în biografia lui Vasile Mârza
(studiu de caz), în lucrarea: „Intelectualii și regimul
comunist: istoriile unei relații”, Anuarul Institutului de
Investigare a Crimelor Comunismului în România, vol. IV, 2009,
Editura Polirom, Iași, pp. 195-218; disponibil pe:
https://www.iiccmer.ro/wp-content/uploads/2020/11/Anuarul-IICCMER-vol-IV_2009.pdf.}

_{5 Ion Mihai Pacepa, Moștenirea
Kremlinului: rolul spionajului în sistemul comunist de guvernare,
Editura Humanitas, București 2014, cap. 4.}

_{6 ASRI, Dosar nr. 10563, Vol. 5, f. 146-156.}

_{7 Faptul că Vasile Alexuc cumula deopotrivă calitățile de moșier,
burghez și agent
comunist nu trebuie
să surprindă. Serviciile sovietice de informații, dar nu numai,
subvenționau astfel de „bogați” a căror avere era folosită
pentru camuflarea diverselor plăți necesare întreținerii
agenturii din interiorul statului țintă. O situație similară a
fost în Cadrilater, unde în perioada Interbelică spionajul bulgar
a creat „oameni de afaceri prosperi” în rândul etnicilor
bulgari. Ironic a fost că în august 1940 la cedarea către
Bulgaria a Cadrilaterului acești „oameni de afaceri” nu voiau
să devină cetățeni bulgari întrucât au realizat că nivelul de
trai din Bulgaria era net inferior celui din Dobrogea românească,
iar odată trecuți la statul bulgar dispăreau și veniturile
clandestine de care au beneficiat până atunci de la Sofia.}

_{8 ASRI, Dosar nr. 10563, Vol. 5, f. 146-156.}

_{9 Fond UM 0110, Dosar nr. 1747.}

_{10 Fond UM 0110, Dosar nr. 1379.}

_{11 Cristian Troncotă, Glorie
și Tragedii, Momente din istoria Serviciilor de informații și
contrainformații române pe Frontul de Est (1941-1944),
Editura Nemira, București, 2003, cap.: Memoriile
lui Ioan Lissievici, pp. 185-186.}

_{12 A se vedea și: Delia Moisil, Politica
de cadre a PCR în anul 1947,
în volumul: Totalitarism
și rezistență, teroare și represiune în România comunistă,
CNSAS, studii, cu sprijinul „Fundației Kondrad Adenauer”,
București 2001, p. 205.}

_{13 Fond UM 0110, Dosar nr. 1419, notă
(olografă), 11
ianuarie 1970, semnată de gl. (r) Nicolae Cambrea.}

_{14 Fond UM 0110, Dosar nr. 4127.}

_{15 Andrei
Muraru, op.
cit.}

_16 Ibidem.

_{17 Fond UM 0110, Dosar nr. 1379, fișă
privind Pandelea Nicolae.}

_{18 Idem, Dosar nr. 4127.}