Andrei Báthory, înaintea bătăliei de la Șelimbăr: Mihai Viteazul, „un cioban care nu știe să se bată“
Pentru aducerea sub stăpânirea sa a Transilvaniei, Mihai Viteazul desfașoară un joc de o incredibilă subtilitate diplomatică şi o desăvârșită virtuozitate militară. Sun-Tzu, eminentul gânditor militar chinez (544-496 î.Hr.) spunea în a sa „Artă a războiului”: „Prefă-te tare când eşti slab şi slab când ești puternic“, iar Mihai, peste 2000 de ani îi va urma întocmai sfatul.
Nu altfel va proceda Napoleon în preajma celei mai strălucitoare victorii obţinute de el, pe 2 decembrie 1805, la Austerlitz. Cu o zi înainte de bătălie îl primeşte pe prinţul Dolgoruki, trimisul ţarului Alexandru I, care urmărea un dublu scop: tatonarea împăratului francez în vederea unor negocieri de pace şi spionarea taberei franceze. În faţa prinţului rus, şiretul corsican joacă o adevărată comedie, se preface temător, gata să ajungă la o înţelegere etc. Întors în tabăra sa, prea puţin inteligentul Dolgoruki îşi convinge suveranul că Napoleon e ca și terminat. A doua zi, armatele austro-ruse vor fi distruse de Napoleon I. Pe 5 septembrie 1599, boierii munteni, majoritatea din Oltenia, deci presupuşi a fi loiali domnitorului, trimit o scrisoare boierilor deja pribegiţi în Moldova, de frica represaliilor lui Mihai. În această scrisoare se cere ca Dan vistiernicul, Vintilă clucerul, Mihai logofătul şi alţii, adversari de moarte ai lui Mihai, să intervină pe lângă Ieremia Movilă, voievodul Moldovei, ca să-i ajute să pună domn în Ţara Românească pe Simion Movilă. La prima vedere avem de-a face cu un act clasic de trădare al domnitorului de către propriii săi credincioşi. În realitate, la o analiză mai atentă, avem de-a face cu o operaţiune de intoxicare a inamicului, de care nu era străin însuşi Mihai-Vodă.
„Să-mi îngăduie vreun loc în Ardeal, unde să pot locui cu familia mea“
„De data aceasta nu ne aflăm în fata unor boieri oarecare, ci în prezenţa marilor dregători, boierii care-i fuseseră credincioși lui Mihai şi îi vor fi credincioși şi după aceea“ (Manole Neagoe). Într-adevăr printre semnatarii misivei din 5 septembrie îi regăsim pe cei trei fraţi Buzești şi pe banul Mihalcea, boieri care s-au distins printr-o neclintită fidelitate faţă de Mihai, până la moartea voievodului. Pe 4 octombrie 1599, Andrei Báthory îi cere lui Mihai să părăsească tronul, oferindu-se să-i permită trecerea prin Transilvania spre un eventual loc de refugiu oferit de către Rudolf al II-lea. Aceeaşi cerinţă imperativă îi este adresată voievodului muntean şi de Ieremia Movilă, care adaugă că nici polonii, nici turcii nu-l mai vor domn pe Mihai. La toate aceste presiuni, Mihai Viteazul joacă rolul omului inspăimântat: „...îl trimise înapoi pe Csomortany (solul lui Andrei Báthory-n.n. ) cu un răspuns plăcut şi îl rugai în numele meu să-l roage pe cardinal (Andrei Báthory-n.n. ) să-mi îngăduie vreun loc în Ardeal, unde să pot locui cu familia mea“.
În paralel, Mihai desfăşoară o intensă activitate diplomatică, cerând steag de domnie de la sultan, ca să evite să fie atacat din spate de turci în momentul când va ataca Transilvania, dar întreţine şi o asiduă corespondenţă cu Rudolf al II-lea pentru a-i obţine sprijinul în vederea debarcării lui Andrei Báthory din scaunul princiar. Din punct de vedere militar, Mihai aşteapta toamna, știut fiind că după Sfântul Dumitru (26 octombrie), oastea turcă se retrăgea la iernat. O altă măsură luată de Mihai pentru a masca pregătirile pe care le facea în vederea trecerii în Transilvania este aceea de a da drumul oastei sale de mercenari în ţară. Acţiunea are loc la coptul viilor, boierii plângându-se domnului că mercenarii le-au mâncat până și strugurii. Sigur domnitorul era lipsit de bani, dar acţiunea sa are şi scopul de a-i deruta pe inamicii săi.
Era o manevră deliberată pe care cronicarul maghiar Szamoskozy o surprinde extrem de plastic: „Când s-a gătit Mihaiu Vodă asupra cardinalului, aşa şi-a împrăştiat oamenii în Ţara Românească, încât nici ostașii inşişi n-au stiut cine sunt şi câţi sunt, ca să tăinuiasca totul“. De altfel, toată campania lui Mihai din toamna lui 1599, împotriva lui Andrei Báthory este o capodoperă de strategie miliţară. El reuşeste, avant la lettre, să se conformeze principiului napoleonian de a-ţi aduna toate forţele în acelaşi timp, în acelaşi loc, pe câmpul de bătălie. La Ploieşti, Mihai formează trei corpuri de oaste, unul de 18.000 de oameni pentru a ataca Sibiul, altul de 10.000 pentru cucerirea Braşovului, iar restul împreuna cu artileria va trece pasul Buzăului sub comanda sa. În acelasi timp oştile Olteniei „ale Craiovei, Jiului şi Mehedintilor“, sub comanda banului Udrea şi a fraţilor Buzeşti se pregătesc să treacă munţii la semnalul lui Mihai.
„Un cioban care nu știe să se bată“
Pe 17 octombrie, Viteazul începe marşul prin pasul Buzăului, pe 20 e la Prejmer, pe 22 la Făgăraş. Prinţulcardinal care în ultimul timp se ocupase doar de vânători, ospete şi jocuri de cărţi e luat prin surprindere. Îi trimite totuşi o scrisoare lui Mihai pe 25 octombrie întrebându-l despre rostul venirii lui. Ironic, Mihai îi spune că şi-a părăsit ţara după cum îi ceruse chiar principele, doar că e însoţit de o suită ceva mai numeroasă. Dar dacă tot a venit acum îi cere principelui să părăsească Ardealul. Dispreţuitor, Andrei Báthory considera că nu poate lua în seamă porunca unui „cioban care nu știe să se bată“. Răspunsul acesta îl va costa pe Báthory, nu doar tronul ci şi viaţa. Între timp, pe 26 octombrie, oștile din Oltenia făcusera joncţiunea cu grosul armatei.
Oastea lui Mihai era superioară numeric (30 de mii) oştii lui Báthory (16 mii) dar inferioară din punct de vedere al artileriei, având doar 18 tunuri faţă de 50 ale transilvănenilor. Andrei Báthory își așază armata, având în spate zidurile cetăţii Sibiului, unde în caz de înfrângere s-ar fi putut refugia. Bătălia din 28 octombrie, desfășurată la Șelimbăr a constat într-o serie de atacuri și contraatacuri până spre final când se părea ca aripa stângă a armatei lui Mihai va ceda. Atunci, întocmai ca la Călugăreni, Mihai Viteazul a intervenit personal, punându-se în fruntea rezervelor și aruncându-se în luptă „cu cea mai mare vitejie si îndrăzneala“, potrivit unei mărturii contemporane.
Bătălia e câștigată iar odată cu lasarea întunericului oastea transilvăneană, fuge în dezordine, în toate direcţiile. Andrei Báthory încearca să scape spre Moldova, dar e prins de niște secui și decapitat. Capul lui va fi trimis lui Mihai care exclamă impresionat: „Săracul popă“, apoi îl va înmormânta cu toată cinstea în catedrala catolică din Alba-Iulia.
Acest text este un fragment din articolul „Mihai Viteazul, ultimul cruciat sau întâiul unificator?”, publicat în numărul 21 al revistei Historia Special, disponibil în format digital pe paydemic.com.
