Vasile Luca, agent al Siguranței și spion român în Uniunea Sovietică?

Vasile Luca (László Luka, secui de origine) a fost considerat unul dintre cei mai puternici lideri comuniști din România, ca parte a „grupului moscovit” alături de Teohari Georgescu și Ana Pauker. S-a născut la 8 iunie 1898 în satul Cătălina, regiunea Trei Scaune (Covasna), fiul lui Anton și Mihalyné Toth. De profesie era lăcătuș. La data arestării, 12 august 1952, era vicepreședinte al Consiliului de Miniștri. A fost condamnat la moarte prin sentința nr. 190 din 4 octombrie 1954 a Tribunalului Suprem, Colegiul Militar, apoi pedeapsa a fost comutată de Prezidiul Marii Adunări Naționale în muncă silnică pe viață pentru: crima de activitate intensă contra clasei muncitoare, crima de subminare a economiei naționale. La 3 ianuarie 1963 deținutului i se transformă pedeapsa în muncă silnică pe 25 ani. A sfârșit în detenție la 27 iulie 1963, la Aiud1. 

„Am crescut într-un mediu mic burghez și visam de a deveni cineva prin aventuri așa cum citeam în romane”, scria în închisoare Vasile Luca². 

Iar visul i-a fost viața. A luptat pe mai multe fronturi și în diverse tabere în Primul Război Mondial. S-a înscris în mișcarea sindicală, iar în anul 1923 a devenit membru al Partidului Comunist din România (PCR). Dar în anul 1924 când Partidul a fost declarat ilegal, Luca a trecut de „partea burgheziei” și a acceptat să lucreze împotriva mișcării comuniste ca „agent acoperit” în cadrul Direcției Poliției și Siguranței Generale (DPSG). Inspectorul Dumitru Zahiu, șeful Siguranței din Brașov, i-a ordonat: Dacă vrei să intri în slujba Siguranței va trebui să lupți împotriva comunismului. „Am stabilit ca să rămân în Partid și să dau informații despre activitatea clandestină a Partidului și despre persoanele care fac parte din conducerea Partidului. M-am angajat (în scris, n.n.) că voi face tot ce va cere Siguranța de la mine”³, mărturisea el. 

Vasile Luca abia vorbea româna, dar se înțelegea și îl simpatiza pe Dumitru Zahiu care știa bine limba maghiară. În decembrie 1924 Luca este „ales” secretarul regionalei Brașov a PCR. Lista cu toți „tovarășii” din Comitetul Central al PCR, cu cei 12 secretari regionali din țară, și alte persoane din mișcarea comunistă, inclusiv Marcel și Ana Pauker, era acum pe masa inspectorului Dumitru Zahiu (foto dreapta). 

Succesul de la Brașov îl aduce pe Vasile Luca în atenția Centralei DPSG. Este arestat în timpul unei „agitații” și ulterior pus în libertate în așteptarea procesului. Nu s-a prezentat la proces, fiind condamnat în lipsă la 10 ani închisoare. Era un joc operativ prin care Siguranța și-a protejat „agentul acoperit” în „mișcarea comunistă” față de o eventuală deconspirare în timpul procesului. Condamnarea în lipsă și anii mulți și grei de detenție erau dovada că Luca nu a „trădat mișcarea”. Personajul nostru își întărea astfel pozițiile în Partid și în mișcarea muncitorească.  

Este „prins” și trimis la București, în august 1925. A intrat sub ghidarea și instruirea inspectorului Teodor Bănciulescu, șeful Brigăzii a III-a „problema comunistă” în cadrul DPSG. Luca a fost depus la Jilava „în colectivul deținuților politici” cu promisiunea că va ieși repede din închisoare. Nu era deținut propriu-zis: „Cât am stat în închisoarea Jilava, din septembrie 1925 până în primăvara 1928, am servit Siguranța și Administrația închisorii cu diferite informații asupra activității colectivului deținuților politici și legăturile lor cu mișcarea de afară”. La nevoie, „deținutul” era scos pe ascuns din închisoare și se deplasa în țară pentru diverse „recunoașteri” de „tovarăși”. Așa a „căzut” activistul Vili Roth (membru al CC al PCR). Pentru întărirea legendei și poziției sale în Partid, „deținutul” Luca declara greva foamei și mai primea câte o „bătaie” de la „colegii” săi din Siguranță. 

 În martie 1928 Vasile Luca a fost „rejudecat” și „achitat”. S-a întors la Brașov în „legătura” inspectorului Dumitru Zahiu. Avea ca sarcini: supravegherea lui Boris Ștefanov (viitor secretar general al PCR în perioada 1936-1940); rol de „agent provocator” și informator în activitatea ilegală comunistă; informări privind pregătirea Congresului PCR și persoanele participante, date privind „delegații străini” veniți în țară etc. 

Sub coordonarea Siguranței și a lui Zahiu, Vasile Luca încearcă preluarea, organizarea și conducerea națională a MOPR („Ajutorul Roșu Internațional”). S-a opus însă Ștefan Foriș, care „conducea munca Partidului în țară și avea legături la Viena” la Komintern, care i-a propus lui Luca poziția de membru în CC al PCR. 

Acum era în elita națională PCR. Noua funcție i-a asigurat lui Vasile Luca participarea la cel de al IV-lea Congres al PCR, ținut la Harkov, în Uniunea Sovietică în anul 1928. Cu acest prilej, i-a identificat pentru organele Siguranței pe participanții la lucrările Congresului, pe reprezentanții Kominternului (Emeral), pe membrii CC al PC din Ucraina și elementele GPU/NKVD care asigurau verificările participanților. Vasile Luca, Ștefan Foriș, Alexandru Nicolschi (Petrenko), Dory Goldstein au intrat în Comisia condusă de Costenco (Barbu) care avea scopul de a prelua în secret conducerea lucrărilor Congresului PCR, căutând să „introducă linia” dorită de Kremlin, adică numirea lui Costenco și a „oamenilor săi” la cârma PCR prin excluderea lui Marcel Pauker, Köblos Elek și David Fabian (Finchelstein), care reprezentau Biroul Politic aflat la Viena. Luca Vasile a fost validat de Komintern ca membru deplin al CC al PCR: „Prin atitudinea mea la Congres am urmat ceea ce a dorit Siguranța, de a fi ales și să am încrederea noului Comitet”. Mai mult, recunoștea el în speranța că va obține clemență (în 1953): „Atunci am trădat Uniunea Sovietică dând Siguranței documente care probau amestecul URSS în treburile altor țări (...), împotriva guvernului oficial al României”⁴. 

La 23 decembrie 1928 Siguranța „a înscenat iar arestarea mea”, cu scopul „de a întări poziția mea în Partid, a ridica popularitatea mea și a întări încrederea mișcării, a CC al PCR în mine, ca să pot duce mai departe acțiunea mea criminală împotriva mișcării ca agent provocator”. Acum, arestarea lui Luca trebuie corelată și cu schimbările care au avut loc în aparatul Siguranței Statului. Linia spionajului sovietic militar în „Problema comunistă” fusese preluată în comun de nou înființatul Corp al Detectivilor (Scotland Yard-ul românesc), condus de Vintilă Ionescu, și de Serviciul S(ecret) al Armatei Române, condus de Mihail Moruzov.

Vintilă Ionescu (foto dreapta) îi reconfirmă lui Vasile Luca încadrarea cu stat de salariu la Siguranță ca agent acoperit în mișcarea muncitorească. Informațiile le preda verbal, rareori în scris – sub inițialele „N.C.”, direct conducerii Corpului Detectivilor. 

Printre sarcinile trasate de Siguranță și executate de „agentul” Vasile Luca până în anul 1932 au fost: crearea unei mișcări fracționare cu scopul de a slăbi unitatea internă a PCR, sens în care a acționat împreună cu Ana Pauker, Dory Goldstein și alții; s-a dus la Moscova cu diverse probleme de Partid; a preluat conducerea regionalei Iași a Partidului; sub conspirativul Barabas Laszlo și acoperirea de „voiajor comercial” s-a ocupat la Cernăuți de organizarea și desfășurarea campaniei electorale (clandestine) a Partidului în Bucovina, unde Siguranța își plasase proprii „candidați”: pentru scurt timp este iar arestat alături de „tovarăși” precum Dolciu Katz (secretarul de la Botoșani), Erza Leibovici, Iacob de la Iași etc. 

În anul 1933 au loc grevele muncitorilor ceferiști, unde se relevă implicarea clandestină a organelor statului sovietic. Siguranța operează arestări în rândul activiștilor comuniști. „Cade” și Vasile Luca. I se propune o „evadare” pentru a merge la „specializare” la Moscova, dar Luca refuză fiindu-i teamă că organele sovietice îl vor demasca. A preferat „detenția” până la 4 aprilie 1939, perioadă în care în a desfășurat aceleași activități specifice în diverse închisori pentru Siguranță, inclusiv „încercări de evadare”, „greva foamei”, „nesupunere” etc. Din când în când, Siguranța avea grijă ca ziarele progresiste să titreze: „Vasile Luca nu trădează pe tovarășii săi”. 

Vasile Luca este preluat/recrutat de Serviciul S(ecret) al Armatei Române

Uniunea Sovietică pregătea anexarea Bucovinei și Basarabiei. La Siguranța Statului cu combaterea acțiunii sovietice kominterniste în cele două provincii românești de ocupa și comisarul Nicolae Turcu. Îl cheamă pe Vasile Luca și îi spune că are mare nevoie de un om care să fie introdus în acele teritorii: „Am acceptat propunerea, deoarece cunoșteam acolo multe persoane”. A primit conspirativul „Toma” și i s-a fixat un salariu lunar de 8 000 lei, plus alte cheltuieli „speciale”. Vasile Luca află acum cu surprindere că „tovarășul” Teohari Georgescu era și el „agent” al Siguranței. Deoarece era nevoie ca cei doi să lucreze împreună, comisarul Turcu și-a asumat riscul și le-a spus: „De acum înainte trebuie să vă sprijiniți și să vă susțineți unul pe altul pentru a vă menține în posturi de conducere în cadrul mișcării și Partidului, pentru ca astfel să serviți mai bine interesele țării și Siguranței”⁵. 

În baza acestui „acord”, Vasile Luca a intervenit la Ștefan Foriș pentru ca lui Teohari Georgescu și Lucrețiu Pătrășcanu să li se ridice suspendarea pedepsei în Partid, lucru care s-a executat. În ianuarie 1940 Teohari Georgescu este validat membru în CC al PCR, iar Ștefan Foriș a preluat funcția de secretar general al PCR de la Boris Ștefanov, care era avea interdicție de a intra în țară (interimatul la șefia Partidului era asigurat de Bella Breiner, însă acesta „suspect de brusc” s-a îmbolnăvit grav și a fost internat în spital). 

Vasile Luca este trimis apoi pe teritoriul Basarabiei și Bucovinei. Aici sovieticii începuseră să acționeze prin ing. Schör, „fracționist” exclus din CC al PCR, individ pe care contraspionajul român avea probleme în a-l identifica. Luca i-a pulsul mișcării călătorind la Ismail, Chișinău, Hotin și Cernăuți, ocazie cu care de la activista Zina Brîncu află ascunzătoarea și acoperirea lui Schör, date pe care Luca le-a comunicat Siguranței. 

Abia întors, Luca primește ordin de la Siguranță ca împreună cu Teohari Georgescu să provoace căderea tipografiilor clandestine a CC al PCR și a „organizației de Partid București”, care reprezentau cele mai puternice mijloace de multiplicare a propagandei sovietice în România. Teohari Georgescu abia se întorsese de la Moscova cu tipografia și instrucțiunile de cifrare. Pentru a nu se deconspira, cei doi au lansat zvonul că personalul tipograf era extenuat și era nevoie de unele înlocuiri. S-au operat înlocuirile, iar în noaptea de 22/23 martie 1940 „tipografiile clandestine au căzut”, vinovată fiind soția unui nou angajat, Muller Eugen, care filată de agenții Siguranței i-a condus pe aceștia la ascunzătoare. 

Luca și Teohari Georgescu sunt dați în „urmărire” și sunt „căutați” cu mare zgomot de către autorități. Era momentul pentru ca Vasile Luca să fie infiltrat în teritoriul care urma să fie anexat „vremelnic” de Uniunea Sovietică. 

Intră în joc și Serviciul S(ecret) al Armatei Române ca organ abilitat să desfășoare acțiuni în afara României. Operația plasării lui Vasile Luca pe viitorul spațiu sovietic a decurs în felul următor: sub legenda urmăririi sale de către organele Siguranței, la 4 aprilie 1940 Vasile Luca și alți doi („informatorii” Rusnac Dumitru și Strul Zigelboim) au încercat trecerea frauduloasă a frontierei în Uniunea Sovietică. Au fost prinși de grănicerii și „depuși” la penitenciarul din Cernăuți. Aici i-a prins de ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940 și apoi anexarea provinciilor românești la Uniunea Sovietică.   

Iată cum descrie Vasile Luca evenimentele: „Cu o zi înainte de ultimatumul sovietic pentru evacuarea Basarabiei am fost chemat în cancelaria închisorii, sau la Siguranță, unde am luat legătură cu inspectorul de Siguranță Dumitru Zahiu (care atenție: acum era șeful regional al Inspectoratului Siguranței din Cernăuți! n.n.). Mi-a prezentat o persoană, pe care o știam din anul 1929, care mi-a dezvăluit că acum lucrează la Serviciul de Contraspionaj, respectiv Serviciul de Informații de peste graniță (al Armatei Române, n.n.) și mi-a propus să intru în Serviciul Secret din care face parte el urmând să fiu trimis pe teritoriul sovietic, după ce voi fi eliberat din închisoare cu scopul ca să lucrez în slujba Serviciului de spionaj român. (...) Am acceptat să rămân pe teritoriul Uniunii Sovietice, să ascund trecutul meu și legăturile cu Siguranța (...), să dau sprijin unei persoane pentru crearea unei organizații de spionaj pe teritoriul Uniunii Sovietice cu scopul de a culege informații în legătură cu toate măsurile de apărare ale Uniunii Sovietice la granița cu România, deoarece acea situație va fi trecătoare și se va schimba, astfel Basarabia și Bucovina vor reveni din nou României. Totodată, acea persoană mi-a recomandat să pătrund în posturi cât mai de răspundere pentru a putea sprijini mai bine această acțiune arătată mai sus”⁶. 

Vasile Luca a fost de acord, a primit instrucțiunile necesare și „s-a angajat să dea sprijin unei persoane care va veni să ia legătura cu el pentru a crea o organizație de spionaj pe teritoriul Uniunii Sovietice, cu scopul de a culege informații în legătură cu toate măsurile de apărare ale Uniunii Sovietice la granița cu România deoarece situația actuală va fi trecătoare și se va schimba, astfel că Basarabia și Bucovina vor veni iar la România”. 

Persoana de la Serviciul S român l-a asigurat pe Vasile Luca că „în misiunea de a ocupa posturi de răspundere pe teritoriul sovietic voi fi sprijinit de unii prieteni ce îi am pe teritoriul Uniunii Sovietice (...), fiind sfătuit să am o comportare bună față de conducătorii sovietici cu care voi veni în contact pentru ca astfel să pătrund în organele de conducere sovietice (...). Mi s-a cerut ca odată ajuns într-un post de conducere să nu persecut elementele naționaliste (românești, n.n.) care vor lupta contra puterii sovietice și pe care va trebui să le sprijin și să le acopăr”. 

Totuși, indiciile arată că recrutarea lui Vasile Luca de către Serviciul S român a avut loc anterior plasării lui la penitenciarul din Cernăuți, de aceea declarațiile sale privind acest moment trebuie conexate cu statutul său de arestat care nu voia să dezvăluie anchetei mai mult decât era necesar. 

Vasile Luca sprijină recunoașterea noii conduceri a PCR de către Komintern

Vasile Luca a așteptat în penitenciarul din Cernăuți invazia sovietică în Bucovina și apoi s-a prezentat la autoritățile militare sovietice. I s-a stabilit identitatea și calitatea de membru al CC al PCR, iar comisarul politic al trupelor sovietice „m-a însărcinat pe mine cu conducerea orașului Cernăuți până la venirea autorităților civile sovietice”. 

Între timp, Teohari Georgescu, Ștefan Foriș (noul secretar general al PCR), Avram Weissman și ceilalți pleacă la Moscova pentru a fi recunoscuți ca noua conducere a PCR. De precizat că reușita alegerii acestui nou CC al PCR, în care erau infiltrați „agenții” Siguranței române, era și o anticipare a faptului că Moscova urma să aibă nevoie stringentă de membrii acestui „organism reprezentativ al proletariatului român” pentru a-și „legaliza” raptul teritorial săvârșit asupra României.

Pe drum, grupul românesc este blocat o vreme la Kiev pentru ca membrii săi să fie înainte recunoscuți și de Boris Șefanov (fostul secretar general al PCR) și verificați de Gulaev de la NKVD. 

Luca este înștiințat să meargă la Kiev unde să-i sprijine pe membrii grupului: „Le-am întocmit caracterizări care să reziste, ascunzând crimele de trădare și legăturile acestora cu Siguranța, pe care de altfel le cunoșteam” preciza Luca.  

În august 1940 grupul ajunge la Moscova. Vasile Luca și Teohari Georgescu au întâlniri în secret (fără Foriș) cu scopul de a-și transmite reciproc informații despre situațiile din Uniunea Sovietică și România, Luca informându-l în detaliu ce sarcini îndeplinește în teritoriile românești ocupate de Uniunea Sovietică: „Am explicat felul cum au organizat sovieticii teritoriile românești ocupate, greutățile și nemulțumirile ce se ivesc, precum și activitatea mea contrarevoluționară, fiind înconjurat de elemente corespunzătoare. (...) Situația descrisă de mine lui Teohari Georgescu i-am spus-o cu scopul ca acesta să o transmită mai departe organelor de Siguranță din țară, pentru a fi folosită în propaganda împotriva Uniunii Sovietice”⁷. 

Activitatea și sarcinile „spionului” Vasile Luca în Uniunea Sovietică, elementele de sprijin  

La sfârșitul lui iulie 1940 s-a înfățișat la Vasile Luca curierul „Caplan” care l-a anunțat că urmează să sosească persoana „de legătură” cu Serviciul S descrisă lui când se afla în „închisoare” la Cernăuți. Întâlnirea a avut loc în Parcul Mare din Cernăuți. Era un bărbat pe care Luca îl cunoștea sub un alt nume încă din anul 1929, când participaseră împreună la o consfătuire a Kominternului ținută la Odessa. Știa că a activat în mișcarea comunistă în regiunile Moldova și Basarabia și că prin anii 1922-1923 fusese prins de Siguranță. Acum persoana din fața sa s-a recomandat cu numele Schmil (Samuel) Samoilov, Luca făcându-i următoarea caracterizare: cunoștea limbile română, rusă, idiș și germană, iar soția sa avea și ea activități în Partid. Era un om inteligent și părea modest, bine pregătit ideologic și politic, tăcut din fire, deși îi plăceau discuțiile cu caracter politic. Era căsătorit, iar soția sa activa în Partid. Atât în munca de la Cernăuți cât și mai târziu era bine văzut, iar în anii 1941-1944 când îndeplinea funcția de colonel în Direcția Generală Politică a Armatei Sovietice era bun prieten cu Ana Pauker, cu care avea legături de muncă. Vasile Luca nu a fost nevoie să se prezinte deoarece „Samoilov știa cine sunt”. 

Samoilov sosise la Cernăuți ca „ofițer politic”, confiindu-i însă lui Luca că de fapt venise cu „însărcinări speciale din partea organelor securității sovietice să culeagă informații cu privire la situația din oraș”. I-a confirmat lui Luca că el este cel care îl va susține în fața Partidului, „ca pe un comunist vechi și meritos”, pentru ca „eu (Luca) să pot pătrunde în Partid și în organele de conducere din Cernăuți, iar după aceea la rândul meu să pot să sprijin elementele contrarevoluționare (anticomuniste, n.n.) de acolo, iar lui să-i dau toate informațiile ce-l vor interesa pe el din activitatea pe care sovieticii o desfășurau la Cernăuți”. 

Astfel, Vasile Luca a fost pus viceprimar și locțiitor al președintelui Sovietului orășenesc la Cernăuți. A fost numit membru în delegația locală a Partidului care a plecat la Moscova pentru a „cere sesiunii Parlamentului Uniunii Sovietice” anexarea Bucovinei și Basarabiei, iar în toamna anului 1940 a fost ales deputat în Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice. 

Vasile Luca se vedea destul de rar Samoilov și de fiecare dată Luca era instruit „cum să mă comport, cum să fac pentru a ajunge în posturi cheie de conducere și cum să mă mențin fără a fi descoperit, cum să țin legătura și să transmit informațiile cerute”. Samoilov îi cerea informații despre comportamentul organelor și cadrelor sovietice și a comuniștilor locali, starea de spirit a populației, problemele economice și altele în teritoriul anexat. I-a dat lui Luca o listă cu aproximativ 50 de candidați („autobiografii”) pe care el i-a susținut la Comitetul Central al Partidului Comunist din Ucraina pentru a trece la verificările organelor NKVD și apoi să fie admiși în cadrul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice! Iată-i pe câțiva dintre ei și ce activități au desfășurat în serviciul statului român: 

Inginerul Conrad Schecter, purta conspirativul „Nicolae Bucu”⁸. Conform lui Luca, Schecter lucra de mult pentru Serviciul S român/SSI, știa să „lucreze și independent” și cunoștea regulile conspirativității. „L-am introdus în munci de mare răspundere și încredere, primind misiuni pe linie organizatorică de agitație și propagandă și lămurirea populației atunci când i se cerea (...). Îl invitam acasă sau în biroul roșu de la Sovietul local și mă străduiam să promovez elementele contrarevoluționare pregătite și propuse de Schecter atunci când autoritățile sovietice solicitau cadre pentru diverse „munci de răspundere” în Cernăuți și în teritoriu. 

Schecter centraliza informațiile obținute de Vasile Luca cu privire la măsurile administrative politice și militare luate de autoritățile sovietice locale și centrale, uneori „le discutau și se sfătuiau în acțiuni, Schecter știind unde să trimită informațiile”. 

Luca l-a descris pe Schecter astfel: vechi activist în mișcarea muncitorească, fiind de origine burgheză, de profesie inginer. Călătorea des în străinătate, cunoștea limbile română, maghiară, rusă, franceză și germană, „era un om foarte șiret, lingușitor și foarte dibaci în munca pe care o făcea, era necăsătorit și tipul de aventurier. La înfățișare era blond, slăbuț, arăta ca un german, se purta bine îmbrăcat, elegant, era bine pregătit din punct de vedere politic și cu oarecare cunoștințe despre mișcarea muncitorească”. 

Avram Weissman, avocat de profesie, avea ca sarcină sprijinirea lui Vasile Luca. Erau prieteni, se cunoșteau încă din anii 1930. Weissman avea acoperire bună, „luptase” în Războiul Civil din Spania și provenea dintr-o familie înstărită de comercianți cu publicații, având astfel bune contacte în cadrul elitelor locale. Fusese căsătorit cu Elisabeta Birman (Betty Birnbaum) de care divorțase în Spania. În anul 1939, la „recomandarea” lui Vasile Luca și Ștefan Foriș, Avram Weismman a fost uns în fruntea Partidului în Basarabia. Apoi a fost mutat pe aceeași funcție în Bucovina, dar nu fără peripeții. În aprilie 1940 Kominternul îl numise pe Aurel Leibovici secretar regional în Bucovina. Dar Serviciul S(ecret) român a „intervenit” și chiar înainte de ultimatumul sovietic are loc „căderea” și arestarea lui Aurel Leibovici de către Siguranță. Astfel „postul” de la Cernăuți a fost ocupat de Avram Weissman. „L-am sprijinit pe Weissman, care nu avea situația verificată iar sovieticii îl bănuiau a fi provocator (...) și i-am făcut o autobiografie frumoasă care să reziste la verificări (...). În felul acesta Weissman a devenit ofițer în armata sovietică și activist pe lângă Sovietul din Cernăuți și în Partid”; de asemenea, „a intrat și la redacția ziarului local Graiul liber unde a fost plasat într-o funcție importantă”, declara Luca. Avram Weissman (și frații săi) a fost unul din stâlpii rețelei informative românești în teritoriile anexate de sovietici și apoi pe timpul războiului în interiorul URSS. 

Spiru/Kusneker – „a fost printre primii care m-au susținut puternic și care a făcut mare propagandă în rândul maselor din Cernăuți, influențând și forurile Sovietice în drept, pentru a fi ales în posturile de răspundere arătate” – dezvăluia Luca. Spiru era un conspirativ pe care l-a purtat apoi mereu. Era originar din Cernăuți, de profesie „publicist”, făcea parte dintr-o familie burgheză și era om de vază în comunitatea locală și în „mișcarea muncitorească”. A activat mișcarea muncitorească în Austria și Germania, vorbea „perfect limba germană”. Avea și o acoperire bună fiind membru al PCUS, iar înainte de război și în timpul războiului a lucrat la „Editura Kominternului la Moscova”. După începerea războiului, Spiru deși cunoștea limba germană nu a dorit să lucreze cu prizonieri germani, ci a voit să lucreze în lagărele de prizonieri români în „munca de reeducare”, activitate în care a fost sprijinit de Ana Pauker care se ocupa cu cadrele. 

Spiru/Kusneker „susținea și făcea propagandă în mase pentru ca să fie puși în posturi de răspundere localnici și nicidecum sovieticii veniți din alte părți. A căutat să compromită elementele sovietice trimise în posturi de răspundere, bârfindu-i pe aceștia, și se consulta cu mine de felul cum merg treburile”⁹. Totuși, continua Vasile Luca, Spiru avea unele vulnerabilități în cadrul PCUS, „situația lui în Partid nu era destul de clară” deoarece avea unele „manifestări troțkiste”. 

Observație: comisarul Nicolae Lupu susținea că de la soții Marcel și Ana Pauker s-au confiscat materiale care i-ar fi compromis față de Stalin, unele cu caracter troțkist. Siguranța a ascuns aceste dovezi incriminatoare iar în schimb Marcel Pauker s-a pus sub „protecția” comisarului regal Romulus Hotineanu. Astăzi știm că Marcel Pauker a fost acuzat de spionaj în favoarea României și executat în Uniunea Sovietică, la 16 august 1938.

Pe „teritoriul sovietic”, Vasile Luca nu i-a uitat nici pe Strul Zigelboim și Dumitru Rusnac, amintiți în acțiunea „eșuată” de trecere a frontierei în URSS. Zigelboim a fost „plasat” vicepreședinte al sovietului raional din Cernăuți, apoi la izbucnirea războiului a intrat în Armata Sovietică; iar Dumitru Rusnac a fost „introdus” la conducerea sovietului din comuna Coțmeni, unde a organizat primul „colhoz” și a ocupat funcția de președinte al acestuia. Conform lui Luca, Zigelboim și Rusnac se aflau în „legătura” directă a lui Avram Weissman.  

Vasile Luca s-a îngrijit să asigure și protecția „doamnei Diamant, de origine din Rădăuți. Era foarte interesată în a știe și cunoaște tot, iar la retragerea trupelor sovietice din Cernăuți a rămas acolo schimbându-și numele și arătând că este de naționalitate germană”. Luca a reîntâlnit-o în România după 23 august 1944 când „ea umbla din nou să-și schimbe numele spunând că este de naționalitate evreică”. El lasă să se înțeleagă că o cunoscuse și „intim” pe numita doamnă, ultima dată întâlnind-o în anul 1949 în calitate de „activistă la Raionul de Partid de unde aparținea și Ministerul de Finanțe” (atunci Vasile Luca era ministru de Finanțe, n.n.). 

Alte „persoane” aflate pe „lista celor 50” și cărora Vasile Luca le-a acordat sprijin pe teritoriul Uniunii Sovietice au mai fost: dr. Witner, plasat într-o „funcție de răspundere printre activiștii din Partid” din Cernăuți; „negustorul” Bubi Goigel, căruia i-a făcut o legendă în care a scos în evidență faptul că a lucrat pe „linia MOPR” (Ajutorul Roșu, n.n.); Bulunic, „plasat” la Administrația Caselor Naționalizate, despre care Vasile Luca arăta anchetatorului că și acum se afla „în post” (adică ianuarie 1953!). 

Luca a mai „intervenit pentru o serie se comercianți și intelectuali români cu origini evreiești, pentru ca aceștia să nu fie deportați de autoritățile sovietice”. 

Cât de eficace a fost această „rețea” organizată și coordonată de către organele speciale române în teritoriile „vremelnic” anexate de sovietici o arată chiar Vasile Luca: „Această situație am creat-o și în instituțiile și întreprinderile din orașul Cernăuți și din celelalte orașe din împrejurimi (...). Iar loviturile noastre nu au întârziat să se arate. S-au provocat greutăți în organizarea muncii în întreprinderi, în ceea ce privește normele, salariile și aprovizionarea cu materiale și alimente. Se ducea propagandă contrarevoluționară (antisovietică, n.n.) și am căutat să izolăm masele de noile elemente sovietice trimise în diferite posturi de răspundere. Prin aceasta s-a căutat să se împiedice influența și popularitatea elementelor sovietice sosite în diferite posturi de conducere. În mediul rural elementele contrarevoluționare, ce au fost trimise, au susținut agitația și pe chiaburi pentru a ridica țărănimea muncitoare împotriva Puterii Sovietice, provocând o serie de acțiuni ale țărănimii de a trece frontiera în România, în masă, făcând adunări neorganizate ale maselor care renunțau la cetățenia sovietică și cereau plecarea în România. De asemenea, s-a făcut agitație contra planurilor de deznaționalizare, contra cotei obligatorii către stat, agitație contra impozitelor și a tuturor măsurilor pe care le lua Puterea Sovietică (...). Datorită faptului că am sprijinit și susținut aceste elemente contrarevoluționare, am împiedicat Partidul Comunist și organele sovietice de a-și realiza programul. (...) Le arătam celor din țară unde este nevoie de sporirea unor acțiuni contrarevoluționare (antisovietice, n.n.) și asupra modului cum autoritățile sovietice reacționează, cazurile în care era necesar să fie trimise din țară noi elemente (agenți, n.n.) care să susțină acțiunile contrarevoluționare pe care ei le inițiau și desfășurau (...). Eu pentru a susține linia ce mi-a fost trasată de Samoilov, adică cele arătate mai sus, a trebuit ca în fața Partidului să las impresia că execut sarcinile acestuia, pentru ca să nu fiu descoperit și tras la răspundere despre activitățile înfăptuite de mine, împreună cu Samoilov, Schecter, Weissman și alții. Această situație a durat până în iunie 1941, când a început războiul”¹⁰. 

Perioada războiului, iunie 1941 – 23 august 1944

În iunie 1941 Armata Română a intrat în război contra sovieticilor pentru Bucovina de Nord și Basarabia. Schmil Samoilov a fost mobilizat la Comandamentul Teritorial din Kiev, a primit gradul de colonel în Armata Sovietică, apoi i s-a ordonat să se prezinte la Moscova unde a fost încadrat la Direcția Generală Politică a Armatei Sovietice, în cadrul Direcția a 7-a care avea ca atribuții „agitația pentru demoralizarea dușmanului și reeducarea prizonierilor”. A lucrat pe această linie în lagărele sovietice de prizonieri români împreună cu Vasile Luca, Conrad Schecter, Ana Pauker și alții, îngrijindu-se ca aceștia să fie bine văzuți la Moscova de șeful Direcției a 7-a. 

Cei de la Direcția a 7-a l-au trimis pe Vasile Luca să activeze la Tarnapol, pe Frontul de Sud-Vest, unde i-a luat cu el și pe Tarnovischi și Weissman. 

Vladimir Tarnovischi (Tarnovitki), era de origine era polonez, și lucra pentru Serviciul S(ecret) român „pe linia Serviciului sovietic de informații”, având ca acoperire profesia de gazetar la o publicație din Cernăuți. Luca îl cunoștea de la Doftana, unde fusese „închis”, i-a făcut legătura cu Avram Weissman și l-a introdus în Armata Sovietică unde „duceam muncă politică împreună”. La începutul anului 1943, după o „misiune” îndeplinită la Stalingrad, în timp ce Tarnovischi scutura o pătură având pistolul încărcat și lovindu-se de pat s-a descărcat singur fracturându-și piciorul și astfel și-a pierdut piciorul drept deasupra genunchiului¹¹. Cu Tarnovischi Vladimir „am corespondat până în anul 1946, el aflându-se la Cernăuți” – își amintea Luca. 

Avram Weissman își „plasase” și soția ca ofițer în Armata Sovietică, deși Vasile Luca cunoștea că în țară aceasta fusese „exclusă din Partid pentru purtare trădătoare și colaborare cu Siguranța” română. Weissman era însă greu de strunit, arată Luca, căci „din cauza firii sale uneori nu putea să-și camufleze pornirile antisovietice și neîncrederea în victoria Armatelor Sovietice”. Weissman avea la Cernăuți un unchi cu același nume, „mare negustor”, și care fusese deportat. Luca intervenise de câteva ori la organele NKVD pentru a-i anula măsura deportării, apoi a renunțat întrucât a sesizat că „șeful NKVD s-a supărat”. De altfel, la solicitarea lui Samoilov, Vasile Luca intervenea frecvent la autoritățile sovietice din Cernăuți pentru ca „elemente contrarevoluționare” să rămână „la post”, să nu fie încorporate, strămutate sau deportate. El și Ana Pauker au intervenit și pentru familia Stere și avocatul Mata Constantin care urmau a fi deportați. 

Katz Dolciu – era un alt element „criminal”, „burghez troțkist”, pe care Vasile Luca l-a sprijinit să desfășoare activitate de spionaj contra Uniunii Sovietice. Luca îi „împărtășea acestuia toate secretele, inclusiv cele despre Armata Sovietică”, iar „Dolciu era foarte iscoditor și căuta a afla de la mine și ceea ce nu trebuia știut de el”. Pe acesta Vasile Luca l-a mai întâlnit la Moscova în anul 1948.

În ce-l privește pe ing. Conrad Schecter, când a început războiul a fost „plasat” ca inginer la o uzină metalurgică din Urali (în arhive există o serie de rapoarte informative cu privire la situația în această perioadă a industriilor sovietice din regiunea Urali; posibil ca unele dintre ele să aibă ca sursă chiar pe ing. Conrad Schecter, n.n.). La începutul lui 1944, Samoilov a intervenit la Direcția a 7-a din Direcția Generală Politică a Armatei Sovietice și l-a adus pe Schecter pe Frontul III Ucrainean, în Galiția, în „colectivul de muncă” din subordinea lui Vasile Luca. 

În acest context, promovat pe front și apreciat la Moscova, Vasile Luca a intrat și în grația comisarilor politici Manuilschi și Șerbacov. La inițiativa lor, Luca a fost convocat la Direcția Generală Politică a Armatei Sovietice și înscris la Academia Militară. Însă Luca avea alte „sarcini și misiuni de îndeplinit” așa că după câteva luni de studiu academic a intervenit la Samoilov și Ana Pauker pentru a i se da altă muncă. A fost scos din Academie și numit „profesor cu munca de lămurire” a prizonierilor români din lagăre. Între timp mergea și la Radio Moscova, unde Secția română era condusă de Ana Pauker. Aici Luca a întâlnit-o pe Elisabeta Birman (Betty Birnbaum, fostă căsătorită cu Weissman), pe care Luca a luat-o de soție la 26 aprilie 1943 „după ce s-a consultat” cu Ana Pauker (căci Luca mai avea un secret bine ascuns, având „relații...” cu Ana de când Marcel Pauker fusese arestat de sovietici, n.n.). Ana l-a asigurat că „Betty e o femeie bună, o persoană sus pusă, care are legături cu persoane cu munci importante la Moscova”. 

În martie 1944, se constituia lângă Moscova Divizia Tudor Vladimirescu. Serviciul Special de Informații din România (SSI) a transmis „rețelei” să încerce plasarea Vasile Luca în conducerea superioară a „Diviziei Tudor Vladimirescu”. Ana Pauker și col. Schmil Samoilov l-au propus pe Vasile Luca în postul de „adjunct politic” al Diviziei TV, dar propunerea a fost respinsă de către organele superioare sovietice sub motivul că ar fi „compromis statul sovietic” întrucât Vasile Luca era cetățean sovietic și deputat în Sovietul Suprem. 

Vasile Luca și Ana Pauker se aflau acum la Botoșani. Au fost vizitați de col. Schmil Samoilov care le-a confiat că la Direcția a 7-a se afla un dezertor român pe nume Stupineanu (Lucian) care afirma că era cadru al SSI și că „a avut legături cu mișcarea comunistă”. Samoilov l-a descris organelor sovietice ca fiind inteligent, cunoaște mai multe limbi și „ar putea fi de folos în muncă la Direcția a 7-a”. Vasile Luca și Ana Pauker au scris o „recomandare” pe care Samoilov a folosit-o pentru a-i convinge pe șefii de la Direcția Generală Politică a Armatei Sovietice că Stupineanu poate fi folosit pe linia de muncă a Direcției a 7-a. 

Astfel, arată Luca, „într-un mod rapid și uimitor” Stupineanu a ajuns pe lângă Ivan Susaikov (comandantul Frontului II Ucrainean, n.n.) în Sovietul Militar, lucrând și bucurându-se de încrederea acestuia, fiind „plasat” în funcția de „șef al Secției de cercetare din Divizia Tudor Vladimirescu” (n.n.: SSI l-a trimis pe Lucian Stupineanu ca „dezertor” în Uniunea Sovietică cu misiunea de a se infiltra și completa rețeaua informativă coordonată de Schmil Samoilov. În anul 1948, la ordinul organelor sovietice de ocupație, Stupineanu a fost arestat ca spion al Intelligence Service!). 

Vasile Luca a mai relevat anchetei că în prima parte a anului 1944 „peste capul Comandamentului sovietic” (fapt ce indică o solicitare din țară a organelor speciale române, n.n.) împreună cu Ana Pauker a organizat grupuri de partizani (echipe mixte formate din sovietici și „români”, n.n.) pe care le-a trimis și parașutat în România. În august 1944 Luca a fost convocat la Moscova, unde col. Samoilov i-a spus că generalul Ivan Susaikov „nu e mulțumit de cum decurge chestiunea cu organizarea și parașutarea în România a grupurilor de partizani”. În final, col. Samoilov l-a asigurat pe Vasile Luca că l-a susținut în fața lui Ivan Susaikov și a făcut în așa fel încât chestiunea „grupurilor de partizani” să fie aplanată și la Direcția a 7-a din Direcția Generală Politică a Armatei Sovietice. Totuși, col. Schmil Samoilov a decis ca Vasile Luca să nu mai „opereze” pe frontul din Botoșani și l-a trimis pe frontul din Galiția, pe „linia maghiară”. 

Informația de mai sus este confirmată și de alte surse de arhivă. Astăzi știm că organele române de contraspionaj au avut atunci informații sigure și au arestat mai multe grupuri de partizani sovietici parașutate în țara noastră, printre cele mai însemnate fiind grupurile „Carpați”, „Parângul” și „Delta”. 

Activitatea „antisovietică” a lui Vasile Luca după 23 august 1944

În septembrie 1944 Vasile Luca discută cu col. Samoilov și îl convinge că „aș fi mai de folos în țară unde cu mult mai bine pot lucra, așa cum am lucrat în domeniul spionajului când mi s-a cerut”. 

Se fac demersuri la col. Tiuplanov, șeful Direcției a 7-a de pe frontul din Galiția, apoi la Moscova la Dimitri Manuilschi (ministrul de Externe al Ucrainei, n.n.) și Gheorghi Dimitrov (șef al Cominformului/fostul Komintern, n.n.) pentru ca Vasile Luca să fie „liberat” din Armata Sovietică, să i se ridice cetățenia sovietică, să fie scos din Sovietul Suprem și să fie trimis în țară; iar intervențiile au fost serioase „întrucât elemente maghiare din Partid care se găseau la Moscova au susținut ca să merg în Ungaria, dar Ana Pauker i-a convins pe ruși să plec în țară”. 

Precizăm că Vasile Luca era perfect conștient că el și vechile legături din Siguranță și Serviciul Special de Informații (SSI) lucrau acum împreună clandestin cu serviciile de informații anglo-americane și aliații lor „pe sub nasul și contra sovieticilor”. 

Sub coordonarea lui Samoilov, Vasile Luca, Teohari Georgescu și Ana Pauker formează un grup omogen: „În toamna anului 1944 ne-am înțeles să ne sprijinim reciproc în Comitetul Central pentru ocuparea posturilor cheie și la rândul nostru să o susținem pe Ana Pauker pentru a ajunge în fruntea Partidului, ca apoi ea să ne poată susține pe noi (...). În felul acesta am creat un fracționism în sânul Comitetului Central compus din mine, Teohari Georgescu și Ana Pauker cu scopul de a stăpâni situația și a putea acoperi trecutul nostru trădător (...). Am discutat cu Ana Pauker despre trimiterea lui Teohari Georgescu la Ministerul de Interne (ca subsecretar de stat, iar de la 6 martie 1945 ca ministru de Interne, n.n.), la care ea mi-a spus că îl va susține pe acesta (...) Numirea lui Teohari Georgescu la Ministerul de Interne a fost făcută cu scopul ca el să șteargă urmele trecutului nostru ca agenți ai Siguranței” – mărturisea Vasile Luca. 

Cu sprijin oficial și clandestin, Vasile Luca a fost ales membru în Secretariatul CC al PCR, înaintat la gradul general de brigadă al Armatei Române, numit președinte al Comisiei pentru simplificarea și raționalizarea aparatului de stat, ales secretar general al blocului partidelor „de stânga”, devine în anul 1949 vicepreședinte al Consiliului de Miniștri și deține și funcția de ministru de Finanțe în perioada 5 noiembrie 1947 – 9 martie 1952. 

Schmil Samoilov continua să vină în România sub acoperirea că își inspectează unitățile de aici aflate sub controlul Direcției Generale Politice a Armatei Sovietice. Lucra cu „un grup de sovietici” plasat pe lângă Comandamentul Militar sovietic din Constanța, iar în afară de România pleca „pe aceeași linie de control sovietic” și în Bulgaria și Ungaria. Avea întâlniri cu Manole Manole, alias Gavrilov (care sosea în țară echipat în uniformă de maior sovietic), cu Avram Weissman (prin care controla redacția ziarului „Graiul Liber”), Iakob Bulan și alții. Cu sprijinul lui Samoilov, Tatiana Bulan (fostă iubită a lui Foriș) a fost plasată în funcția de ministru adjunct la Ministerul Învățământului.

În martie 1945 când gl. Ivan Susaikov fost numit reprezentantul sovietic în cadrul Comisiei Aliate de Control în România, Schmil Samoilov i-a dus pe Vasile Luca și Ana Pauker în fața lui Ivan Susaikov unde i-a recomandat ca fiind „cei mai indicați pentru a conduce Partidul și treburile țării și să aibă încredere” în ei. 

De câte ori venea în țară, Samoilov îl vizita acasă pe Vasile Luca, ocazie cu care era prezentă și Ana Pauker; dar se întâlneau și la Moscova unde Luca mergea „cu treburi de stat”. Luca îl informa în detaliu cu „toate problemele de stat și de Partid din România, despre conducerea PCR și sarcinile fiecăruia, disputele interne din cadrul Partidului și altele, căci știam că Samoilov avea legături internaționale de spionaj, așa cum l-am cunoscut pe teritoriul Uniunii Sovietice”. Printre altele, Luca a remarcat că Samoilov era adeptul introducerii liniei titoiste (iugoslave) în România, „niciodată nu venea cu experiența sovietică pentru rezolvarea diferitelor probleme care stăteau în fața Partidului nostru, ci avea păreri naționaliste, o atitudine național democrat burgheză în toate problemele”¹². 

Și Spiru/Kusneker a insistat să vină în țară, dar „nu i s-a permis” de către PC al Uniunii Sovietice. Ultima dată Luca l-a văzut pe Spiru în anul 1946-1947, într-o vizită la Moscova.

În schimb Conrad Schecter a reușit să vină în România pe linia Direcției a 7-a din Direcția Politică Generală a Armatei Sovietice, „servindu-l astfel în continuare pe Samoilov în activitatea de spionaj împotriva Uniunii Sovietice”. În anul 1947, când Luca era ministru de Finanțe a fost căutat la minister de Conrad Schecter care i-a transmis că „a fost trimis în țară cu un scop bine determinat și să-l sprijin în continuare în activitatea contrarevoluționară (antisovietică, n.n.) și de spionaj”, sens în care Schecter „mi-a cerut sprijinul pentru a ocupa o funcție de mare răspundere în minister”. Luca l-a rugat pe Conrad Schecter să-și caute singur funcția pe care și-o dorește, iar aceasta a identificat o astfel de poziție la Ministerul Industriei Metalurgice, unde „am intervenit (prin Gh. Maurer, n.n.) și a fost angajat ca specialist sovietic care a lucrat în Urali într-o mare întreprindere metalurgică” – preciza Luca. Din această poziție, Schecter a intrat „consilier la o Comisie din cadrul secțiilor lărgite ale Consiliului de Miniștri al României”, unde Vasile Luca l-a întâlnit iar prin februarie 1952 când Schecter se străduia să „vâneze un post și mai mare”. 

Și încep problemele: la 5 martie 1948 Lucian Stupineanu a fost arestat sub acuzația că urma să fugă în Occident. În realitate a fost arestat pentru legături de spionaj cu serviciile de informații anglo-americane. Întrebat la anchetă cum a continuat după 23 august 1944 legătura cu Lucian Stupineanu, Vasile Luca a confirmat că el și Teohari Georgescu au intervenit și au susținut numirea lui Stupineanu ca director general la Serviciul Special de informații (SSI)¹³, funcție deținută de acest în perioada 12 iulie 1945 – 9 ianuarie 1947. 

File din dosarul de anchetă (sursa: CNSAS)

În anul 1949 au fost arestați „frații Weissman”, iar ministrul de Interne Teohari Georgescu „în mod suspect” a intervenit pentru eliberarea și facilitarea plecării lor din țară. „Fuga din țară” a fraților Weissman a fost favorizată și de Zaharia Mircea Tigoiu, consilier la SSI, și Dianu, cadru al SSI și „consul” al României la Tel-Aviv. „Surprinzător”, la plecare „frații Weissman și-au cedat casele complet mobilate către SSI”. Pare-se că printre „frații Weissman” fugiți nu se afla și Avram, deoarece Luca știa că acesta fusese arestat la Cernăuți de sovietici, în anul 1951. 

Declarații luate în secret unor funcționari din cercul miniștrilor Vasile Luca și Teohari Georgescu indicau „organelor sovietice” că cei doi au intervenit pentru ca „elemente dușmănoase” din vechiul aparat de stat să ocupe funcții de răspundere în (noul) MAI; identificându-se astfel anumite „legături oculte” între cei doi miniștri comuniști și „aparatul vechiului regim”, de exemplu:  

    • Gl. Popescu Constantin, fost director general al Poliției, „când a fost scos din MAI a fost numit de Teohari Georgescu în funcția de șef al MStM al Armatei; Teohari Georgescu era vicepreședinte al Consiliului de Miniștri răspundea și de Ministerul Forțelor Armate;  
    • Gl. Popescu Nicolae, fost șef al Serviciului de Contraspionaj pe frontul antisovietic , a fost numit de către Teohari Georgescu director general al Siguranței Statului, iar ulterior subdirector la Direcția Generală a Miliției (DGM). Când a fost dat afară și din acest post, „tot la intervenția lui Teohari Georgescu, Popescu N. a fost numit director al Transporturilor în cadrul MAI”; 
    • Gl. Coleș Corneliu, fost în Serviciul de Contraspionaj pe frontul antisovietic , „a fost scos de la Comandamentul Grănicerilor și făcut comandantul Miliției Capitalei”. Fiind înlocuit, a fost numit de Teohari Georgescu în funcția de subdirector general în DGM. După ce a fost scos și de aici, Teohari Georgescu a intervenit la ministrul Mârza pentru ca acesta să fie numit ca director la Ministerul Sănătății; 
    • Gl. Drăgănescu Victor, fost comandant al unui lagăr de prizonieri sovietici, a fost rechemat în activitate și numit de Teohari Georgescu comandantul trupelor MAI. Ulterior l-a susținut pentru un post de consilier în Administrația Centrală a MAI. 
    • Generalii Stoicescu și Alistar, foști șefi ai Jandarmeriei în timpul războiului, „criminali de război cu dosare făcute, au fost menținuți de Teohari Georgescu în conducerea Jandarmeriei, și ori de câte ori se prezenta gl. Burcă la Teohari Georgescu cu dosarele lor pentru a fi scoși, acesta spunea că încă nu-i timpul și să-i mai lăsăm pentru că ei au făcut alegerile din 1946 și 1948” („gl. Stoicescu era neam cu Teohari Georgescu”, n.n. ). 

De asemenea, din anul 1945 Vasile Luca avea ca sarcină politică și „Problema națională” în cadrul căreia gestiona și situația evreilor. Acum era învinuit că a dat posibilitatea evreilor „să se ocupe cu spionajul și acțiuni de diversiune” și că a favorizat acestora emigrările clandestine în Palestina/Israel în condițiile în care „mulți dintre ei funcționari din ministere care cunosc secrete de stat ce pot ajunge în mâinile spionajului”. Declarații ale unor „martorilor” indicau că Vasile Luca se făcea vinovat pentru că i-a introdus în funcții de răspundere în aparatul Partid și de Stat din România pe:  

    • Cohen Aron, introdus în aparatul CC al PCR la Secția Administrativ Economică, ca de aici Vasile Luca să-l pună în legătură cu Ambasada sovietică pentru a fi „plasat” în URSS. Cohen „lucrează cu Serviciul englez de informații”;
    • Averbuch (Agami) „a venit în anul 1946 în România ca spion și sub masca de ziarist progresist este folosit de imperialiștii americani; susține emigrarea evreilor și are legătură cu Ana Pauker pe linia Ministerului de Externe”; 
    • Dascalu Anghel, conducătorul „mișcării sioniste Mișmar ”, pe care Luca l-a sprijinit să ajungă deputat în Adunarea Națională (Parlament) și membru în Consiliul Frontului Național Democrat;
    • Czeiller Ludovic, „arestat în anul 1950 pentru că a avut legături cu elemente arestate în problema Rajk ” (în Ungaria); 
    • Caplon, în anii 1939-1940 ținea legătura între Vasile Luca și Samoilov. Era „om al Siguranței și a făcut spionaj contra URSS”; 
    • Gyongyosi Istvan, „a avut legături informative cu scopul de a sprijini activitatea contrarevoluționară desfășurată de Rajk în Ungaria”;
    • Rajk Laszlo (ministru de Interne în Ungaria), semnalat în 1947 a venit în țară și a avut întrevederi cu Vasile Luca și Lucrețiu Pătrășcanu, căutând să-l atragă pe Luca pe „linia șovinistă”. 

 Teohari Georgescu era și el acum în vizorul organele speciale sovietice. Nu s-a uitat incidentul de la sfârșitul anului 1945 când din biroul său de la minister una din „secretare” (căsătorită Froimescu) a sustras timp de două luni peste 160 de numere din Buletinul secret emis de Minister. Ancheta secretă condusă de Alexandru Nicolschi a stabilit că buletinele sustrase ajungeau la Iuliu Maniu și la serviciile de informații anglo-americane. Scandalul a fost pe moment mușamalizat de Nicolschi, care nu îndrăznea să se lege atunci de Teohari Georgescu despre care știa că se află în legătură directă cu Grigori Fedicikin de la NKVD. Dar Nicolschi nu a uitat incidentul.  

Filă din dosarul de anchetă (sursa: CNSAS)

Antisovietismul ministrului comunist Teohari Georgescu era evident. Chestionat în această privință, Marin Jianu (ministru adjunct la MAI) acuza: „De câte ori mă prezentam cu lucrările pe care le făceam cu consilierii sovietici,. pentru bunul mers al muncii, el (Teohari) le ținea în casa de fier cu lunile, fără a le scoate sau a da aprobare de aplicarea lor, până când aceste lucrări își pierdeau actualitatea. Un astfel de caz a fost Planul operativ de muncă pe teren al Miliției elaborat de consilierul sovietic Corobesciov, plan pe care Teohari l-a închis în casa de fier ținându-l luni de zile fără a-l pune în aplicare, pierzându-și astfel efectul (...). Teohari Georgescu afirma că nu trebuie să luăm toate de bune din ceea ce spun consilierii sovietici, deoarece și ei pot greși (...). S-a opus intervenției consilierilor sovietici în organizarea muncii în penitenciare, cu toate că vecinii bulgari ceruseră ajutorul sovietic. M-a făcut să înțeleg că la noi merge munca și fără sprijinul lor. Mai târziu am insistat pe lângă Teohari Georgescu și am primit același răspuns. În anul 1950, când totuși au venit consilierii sovietici pentru diferite sectoare de muncă, Teohari a spus că pentru penitenciare nu-i nevoie (...). În general, față de acest ajutor avea o atitudine de subapreciere, ba chiar mai mult, sabota în mod vădit punerea în aplicare a acestor planuri. În altă ordine de idei, am constatat că exercita o cenzură asupra informațiilor și documentelor care trebuiau să ajungă la conducerea Partidului, respectiv la tov. Gheorghe Gheorghiu-Dej (...). Am auzit personal o convorbire telefonică între Teohari Georgescu și Ana Pauker, cu care ocazie Teohari întreba pe Ana Pauker dacă a trimis un material oarecare lui Gheorghiu-Dej, spunându-i că: nu trebuie să-l trimiți până când nu-l văd și eu. Și de aici m-am convins că Teohari Georgescu exercită o cenzură asupra lucrărilor ce erau destinate lui Gheorghiu-Dej”¹⁴.  

Conexiuni cu situația din Cehoslovacia

Evenimentele din România trebuie conexate și coroborate cu cele similare petrecute în aceeași perioadă în celelalte state din Europa Centrală și de Est ocupate de Uniunea Sovietică. Și aici activau „rețele” antisovietice înființate încă înainte de război. 

În Cehoslovacia liderul „rețelei” comuniste antisovietice a fost Rudolf Slansky. Ca și Vasile Luca, Slansky a activat în timpul războiului în Uniunea Sovietică, în cadrul Kominternului, la Radio Moscova, apoi a făcut parte din statul major al partizanilor de pe Frontul Ucrainean (am notat despre grupurile de partizani parașutați în România), unde probabil că cei doi s-au întâlnit și au lucrat împreună. 

Tot în septembrie 1944, asemenea lui Luca, Slansky s-a întors să continue „lupta” în Cehoslovacia¹⁵. În februarie 1948 Slansky a fost „ales” secretar general al Partidului Comunist Cehoslovac, apoi s-a implicat în lovitura de stat în urma căreia comuniștii au preluat puterea în Cehoslovacia. Slansky devenise numărul 2 în Partid și Stat. 

Scandalul Slansky a început în iulie 1950, acesta fiind arestat în noiembrie acel an. Ancheta era condusă de „consilierul sovietic” Alexandr Besceasnov. La proces a asistat și o delegație „românească” din care făcea parte și „românul” Vladimir Mazuru, șeful Direcției Contrainformații din Armată și Securitate¹⁶. 

În boxa acuzaților se afla și Pavel Kavan, fost funcționar în MAE, care „recunoștea” că pe timpul cât a stat la Londra (1946-1949) a asigurat legătura de spionaj între Konni Zilliacus, „agent englez al Intelligence Service”, și rezidența de spionaj engleză din Cehoslovacia condusă de Rudolf Slansky și de complicele acestuia Bedrich Geminder, care era membru al Partidului Comunist încă din 1921. S-a stabilit că Geminder a fost infiltrat de Slansky în funcția de șef al Secției Internaționale din Secretariatul Central - al Partidului. 

Ludovik Frejka, un alt agent al Intelligence Service, ar fi intrat încă din anul 1941 în legătură cu Zilliacus și cu spionajul american de la Londra și împreună au înființat un Centru de spionaj format din emigranți din Europa Centrală și de Est cu scopul ca la terminarea războiului aceștia să pătrundă în statele comuniste și să desfășoare activități în beneficiul statelor imperialiste¹⁷. 

La proces, Frejka „recunoștea” că Zilliacus împreună cu Serviciul american de informații (prin spionul Herman Field) au organizat lovitura de stat a lui Iosip Broz Tito în Iugoslavia. „Dovezile” indicau că după război Frejka a restabilit legătura cu Zilliacus și Field la Praga, de această dată în calitate de colaborator al Centrului de conspirație contra statului, condus de Rudolf Slansky, în care calitate a furnizat atât lui Zilliacus cât și americanilor importante informații de spionaj privind în special economia cehoslovacă (asemenea lui Vasile Luca în România în calitatea sa de ministru de Finanțe).  

Parte din membrii acestei rețele de „spionaj capitalist” s-a întors la Praga în anul 1945 și prin Slansky s-a infiltrat în aparatul comunist de conducere a statului cehoslovac. Rudolf Slansky i-a încredințat lui Frejka funcția de președinte și secretar al Comisiei Centrale pentru Economia Națională pe lângă CC al Partidului Comunist. Apoi, Slansky și Ludovik Frejka au instalat în toate posturile importante din industria grea, industria ușoară, textilă, minieră etc., diferite „elemente dușmănoase” care lucrau împotriva sovieticilor¹⁸ (identic cu rețeaua românească). 

Konni Zilliacus era prezentat ca un redutabil agent al Intelligence Service care, sub acoperirea unui om de stânga (deputat laburist), îndeplinea diverse sarcini informative în Europa Centrală și de Est cu scopul de a pregăti aceste state să se întoarcă la capitalism. Zilliacus se născuse la Kobe, Japonia, și era absolvent ca șef de promoție la Yale. Pe timpul Primului Război Mondial „a făcut parte din Intelligence Service în cadrul Misiunii Militare Britanice din Siberia”, iar în perioada 1919-1938 a fost „funcționar” la Liga Națiunilor, în cadrul Secției Informațiilor. Pe timpul celui de al Doilea Război Mondial a fost atașat ca „ministru de informații britanic”. 

Ancheta a stabilit că Ludovik Frejka avea un angajament semnat cu Intelligence Service încă din anul 1940 (asemenea lui Vasile Luca cu Serviciul S român), angajament semnat prin Konni Zilliacus. 

Rudolf Slansky mărturisea că tactica aplicată era cea folosită în Iugoslavia: folosirea unor elemente răzvrătite din cadrul partidului comunist. Acestea trebuiau să dezorganizeze și să slăbească din interior Partidul pentru a pregăti astfel „lichidarea regimului de democrație populară”¹⁹ (vezi acțiunile fracționiste ale Siguranței în cadrul PCR).

Filă din dosarul de anchetă (sursa: CNSAS)

Pentru aceasta, arăta Slansky, anglo-americanii l-au sprijinit pe el contra sovieticilor în Cehoslovacia, făcând același lucru cu Wladislaw Gomulka în Polonia, cu Iosip Broz Tito în Iugoslavia, cu Traicho Kostov în Bulgaria, cu Laszlo Rajk în Ungaria. 

Întrebat care au fost legăturile sale cu serviciile de spionaj imperialiste, Rudolf Slansky dezvăluia că a lucrat cu Vlado Clementis, numit ministru de Externe în anul 1948 - „colaborator al anglo-americanilor”; cu Bedrich Geminder – agent al Intelligence Service, care colabora și cu agenții Serviciului american de informații; Otto Fanel – colaborator al „diplomaților” israelieni; Artur London, racolat de spionajul american, acesta în anul 1948 a fost numit de Slansky ministru adjunct la MAE etc. 

În sprijinul activității sale clandestine, Richard Slansky l-a plasat pe fratele său, Rudolf, ca șef al Secției Presei la Ministerul Informațiilor, poziție prin care s-au asigurat „legăturile conspiraționiștilor” comuniști cehoslovaci (antisovietici) cu anglo-americanii.

Și Vlado Clements a recunoscut că în decembrie 1939, fiind „arestat” în Franța, a contractat un angajament cu Serviciul francez de informații și a devenit agent al acestui serviciu. După război, când Clements a devenit secretar de stat și apoi ministru de Externe în Cehoslovacia a stabilit legături de spionaj cu „spionii anglo-americani” Dejean, Nickols, Dixaon, Steinbardt, apoi a intrat în legături strânse cu Rudolf Slansky. 

Pentru comparație cu cazul cehoslovac, Ministerul de Interne al României în sinteza (din 14 septembrie 1955) „privind rezultatul cercetărilor” arăta că „trădătorii” Teohari Georgescu, Vasile Luca și Ana Pauker au „format o platformă fracționistă antistatală” îndreptată contra hotărârilor Partidului, Guvernului și intereselor Statului. Teohari Georgescu în calitate de ministru al Afacerilor Interne „a introdus” în Minister „o linie proprie, antipartinică și antistatală, încercând să zădărnicească construirea socialismului în Patria noastră”²⁰. 

 Ancheta a „dovedit” că Lucrețiu Pătrășcanu, Vasile Luca, Teohari Georgescu și Ana Pauker au avut legături antisovietice cu occidentalii. Konni Zilliacus era semnalat că a fost de câteva ori în România în cadrul unor delegații britanice ale „laburiștilor”, ocazie cu care s-ar fi întâlnit și în particular cu cei patru lideri comuniști români. În cercurile de la București și Praga Zilliacus²¹ era supranumit „omul de afaceri al lui Tito în Europa”. La 8 august 1949 Konni Zilliacus a „intervenit” printr-o scrisoare la ministrul Teohari Georgescu pentru a facilita „fuga din țară” (la Londra) a lui Rudy Solomon, despre care organele române (și sovietice) știau că avea legături la Praga/Viena/Londra/Paris și lucra cu Intelligence Service.  

În cazul lui Lucrețiu Pătrășcanu, arestat încă din februarie 1948, ancheta condusă de sovietici a stabilit că „a organizat un grup complotist antistatal cu ajutorul imperialiștilor anglo-americani, prin serviciile lor de spionaj”, a uneltit să spargă unitatea PCR și să devină prim-ministru prin răsturnarea guvernului dr. Petru Groza instalat de sovietici. Nereușind, s-a înțeles cu anglo-americanii să aibă în cadrul aparatului de stat (ca ministru) rol de conducător al Comitetului coordonator al Mișcării Naționale de Rezistență antisovietică, mișcare clandestină ghidată și sprijinită logistic de reprezentanții diplomatici anglo-americani și serviciile lor speciale. Planul loviturii de stat ar fi fost convenit de Pătrășcanu cu Gh. Tătărescu, ministrul Afacerilor Externe, iar acesta din urmă l-a discutat cu James Byrnes, secretarul de stat al SUA²². 

Grupul „trădătorilor” era „izolat”. În vara anului lui 1950, vechiul activist dr. Lörincz Ernest își permitea să afirme în cercurile activiștilor de Partid: „Luca este un bandit și dușman al lui Stalin, el și Teohari Georgescu vor cădea cum au căzut Rajk și Kostov, aceasta datorită datelor informative servite de cadrele staliniste care dau ajutor organelor de contraspionaj sovietic”²³. 

Arestatul Vasile Luca își sintetiza astfel activitatea: „La sprijinirea acțiunilor de mai sus a contribuit și trecutul meu de fost agent provocator al Siguranței precum și activitatea contrarevoluționară și de spionaj dusă pe teritoriul Uniunii Sovietice²⁴ (...). Da, trebuie să arăt anchetei că activitatea noastră fracționistă precum și faptele noastre criminale comise de noi a fost trădarea clasei muncitoare. Grupa noastră fracționistă, dacă nu ar fi fost demascată, și-ar fi creat condiții favorabile pentru schimbarea orientării politice de la politica Uniunii Sovietice, iar prin crearea de nemulțumiri în masă s-ar fi ajutat dușmanul de clasă (burghezia, n.n.) prin ruperea alianței între clasa muncitoare și țărănimea muncitoare, iar prin aceasta s-ar fi schimbat orientarea trecând la contrarevoluție”²⁵ (liberalism?). 

Concluzii

Se relevă că marile puteri democrat-liberale aveau un plan pentru Europa Centrală și de Est în eventualitatea că statele din această regiune vor intra sub ocupația politico-militară a Uniunii Sovietice. Serviciile secrete occidentale au penetrat în cadrul partidelor comuniste și altor organizații aflate sub influența și controlul statului sovietic, au recrutat și infiltrat în cadrul acestora elemente cu scopul ca la sfârșitul războiului acestea să fie dirijate să pătrundă în funcții de mare răspundere în partidele și statele sovietizate pentru a desfășura orice tip de activitate (legală sau subversivă) împotriva ocupantului și regimului sovietic. 

Se constată că elementele recrutate și infiltrate în cadrul partidelor comuniste (bolșevice) de către „organele statului burghez” au fost selectate în special din rândul comuniștilor care se situau pe poziții național/naționaliste în relația lor cu Moscova, adică: contestau influența, amestecul și controlul Kremlinului în cadrul celorlalte partide comuniste, respingeau regimul stalinist și extremismul ca formă de guvernare, nu admiteau ca sub masca internaționalismului comunist să se producă expansiunea teritorială a naționalismului rus. 

România „burgheză” s-a organizat și a acționat și ea în acest sens. Serviciile sale speciale au reușit performanța ca în timpul războiului să penetreze aparatul de stat (politico-militar) al Uniunii Sovietice, iar apoi aparatul de stat comunist (antisovietic) introdus de către aceasta în România ocupată. S-a reușit păcălirea sistemului de verificare și baraj contrainformativ al experimentatelor și faimoaselor organe sovietice de stat, atât cele „civile” cât și cele militare. 

Acest plan european antisovietic apreciem că avea șanse de reușită numai dacă: 1) în statele ocupate de sovietici era păstrat regimul politic pluralist, iar comuniștii ar fi urmat să preia puterea în stat doar pe calea pașnică a alegerilor libere; 2) rezistența era temporară (câțiva ani) până când Occidentul ar fi dobândit capacitatea militară pentru a interveni să elibereze aceste state de sub ocupația politico-militară a Uniunii Sovietice. 

Așadar, celebra lozincă „Ana, Luca, Teo, Dej bagă spaima în burgheji” ar trebui poate reinterpretată… 

Foto sus: Vasile Luca (stânga), la Conferinţa Naţională a P.C.R. din octombrie 1945, alături de Constantin Pîrvulescu, Lucreţiu Pătrăşcanu și Ana Pauker (© „Fototeca online a comunismului românesc”, cota: 2/945)

Note:

1. Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), Ancheta Luca Vasile. Legăturile lui cu Siguranța burgheză între anii 1924-1940, dosar P 000148, vol. 1 și vol. 148; disponibil la: http://www.cnsas.ro/. 
2. CNSAS, Ancheta Luca Vasile, dosar P 000148, vol. 4, fila 244, declarație (Vasile Luca) din 24 ianuarie 1953. 
3. CNSAS, Ancheta Luca Vasile și alții, dosar P 000148, vol. 173. 
4. CNSAS, Ancheta Luca Vasile. Legăturile lui cu Siguranța burgheză între anii 1924-1940, dosar P 000148, vol. 1, filele 30-40. 
5. CNSAS, Ancheta Luca Vasile. Legăturile lui cu Siguranța burgheză între anii 1924-1940, dosar P 000148, vol. 8, fila 208 și următ.; proces verbal de interogator (din 27 ianuarie 1953), arestat Vasile Luca. 
6. CNSAS, Ancheta Luca Vasile, dosar P 000148, vol. 4, fila 340 și următ
7. CNSAS, Ancheta Luca Vasile, dosar P 000148, vol. 4, filele 360-365; respectiv volumul 173, filele 166-167.
8. CNSAS, Anchetă Vasile Luca, Dosar nr. P 000148, vol. 5, fila, 7. 
9. CNSAS, Ancheta Georgescu Teohari, Dosar P 000246, vol. 8, fila 208 și următ.; și Ancheta Vasile Luca, dosar nr. P 000148, vol. 4, filele 340 și următ.; disponibil pe: http://www.cnsas.ro/. 
10. CNSAS, Ancheta Luca Vasile, dosar P 000148, vol. 4, filele 370-380. 
11. CNSAS, Anchetă Vasile Luca, Dosar P 000148, vol. 4, fila 524. 
12. CNSAS, Ancheta Vasile Luca, dosar nr. P 000148, vol. 4, f. 486. 
13. CNSAS, Ancheta Luca Vasile și alții, dosar P 000148, vol. 173, filele 166-167. 
14. CNSAS, Ancheta Georgescu Teohari, Dosar P000246, vol. 26, fila 17 și următ.
15. Detalii în: Alina Ilinca, Liviu Marius Bejenaru, „Conspirația imperialist-sionistă”: procesul Rudolf Slánsky din Cehoslovacia (20-27 noiembrie 1952), în „Caietele CNSAS”, anul XI, nr. 2 (22) 2018, Editura CNSAS, București, 2020, pp. 57-84; disponibil pe: http://www.cnsas.ro/documente/caiete/Caiete_CNSAS_nr_22_2018.pdf.  
16. Alina Ilinca, Liviu Marius Bejenaru, „Conspirația imperialist-sionistă”: procesul Rudolf Slánsky din Cehoslovacia (20-27 noiembrie 1952), în „Caietele CNSAS”, anul XI, nr. 2 (22) 2018, Editura CNSAS, București, 2020, p. 66 și p. 80; disponibil pe: http://www.cnsas.ro/documente/caiete/Caiete_CNSAS_nr_22_2018.pdf.  
17. CNSAS, Ancheta Georgescu Teohari, Dosar P000246, vol. 16. 
18. CNSAS, Ancheta Georgescu Teohari, Dosar P000246, vol. 16. 
19. CNSAS, Ancheta Georgescu Teohari, Dosar P000246, vol. 16. 
20. CNSAS, Ancheta Georgescu Teohari, Dosar P000246, vol. 21, fila 96 și următ. 
21. Konni Zilliacus (13 septembrie 1894 – 6 iulie 1967) a fost membru (laburist) al Parlamentului britanic între 1945-1950 și din 1955 până la deces. Vorbea fluent nouă limbi. Mama era de origine finlandeză, tatăl american. Familia sa s-a stabilit în Anglia în anul 1909. 
22. CNSAS.ro., Dosar P 000218 (lotul Pătrășcanu), volumele 1, 2 și Anexa 1; vezi pe larg în Sorin Aparaschivei, Serviciul britanic de informații în România (1916-1950), Editura Militară, București, 2021
23. CNSAS, Anchetă Vasile Luca, Dosar P 000148, vol. 136, f. 7. 
24. CNSAS, Ancheta Luca Vasile, dosar P 000148, vol. 2, filele 180-188. 
25. CNSAS, Anchetă Vasile Luca, Dosar P 000148, vol. 4 ff. 446.