Atac al infanteriei sovietice la Stalingrad (foto: Profimedia)

Bătălia de la Stalingrad: Străpungerea defensivei Axei

După ce pregătirea de artilerie a lovit pozițiile de apărare italiene din regiunea Verhnîi Mamon, precum și cele germane și românești de la est de Bokovskaia, forțele lui generalului Nikolai Vatutin au început ofensiva în dimineața de 16 decembrie 1942, conform planificării. În ciuda superiorității numerice a asalturilor inițiale, în timpul primelor 24 de ore, ofensiva nu s-a desfășurat conform așteptărilor lui Vatutin.

Acest lucru a fost cauzat de ceața densă care acoperea râurile înghețate și stepele înzăpezite și faptului că Divizia 9 Artilerie din organica Armatei 1 Gardă nu și-a ocupat la timp pozițiile de tragere. Din cauza acestor factori, pregătirea de artilerie nu a distrus o mare parte din țintele stabilite.

Când Armata 1 Gardă a declanșat atacul, inițial, cele două divizii italiene din Corpul II italian, care ocupau poziții avansate, au reușit să nu permită înaintarea mai mult de 3 kilometri în dispozitivul propriu. Împiedicați de ceață și de dislocarea târzie a Diviziei 9 Artilerie, pușcașii și tanchiștii lui Kuznețov s-au luptat din greu pentru continuarea înaintării.

În plus, în momentul în care brigăzile din eșalonul I ale Corpurilor 18 și 25 Tancuri au început să treacă prin culoarele organizate de unitățile de pușcași la orele 11:00, urmate 30 de minute mai târziu de brigada aflată în avangarda Corpului 17 Tancuri, acestea au pătruns într-un câmp de mine pe care geniștii sovietici nu l-au curățat, cauzând pierderea mai multor tancuri și dezorganizând complet încercarea de exploatare.

Germanii nu reușesc să aprecieze amploarea atacului sovietic

Cu toate că ofițerii de stat-major din comandamentul Grupului de Armate Don aflaseră de primele atacuri sovietice și chiar au identificat câteva sectoare vulnerabile, aceștia nu au reușit să aprecieze amploarea și obiectivele Operațiunii Micul Saturn. De exemplu, iată ce se consemna în jurnalul acțiunilor de luptă al Grupului de Armate Don în dimineața zilei de 16 decembrie:

„La orele 05:30 pe frontul Grupului Operativ Hollidt, inamicul a atacat astăzi numeroase poziții de apărare, în câteva cazuri sprijinit de tancuri. Efortul principal (Schwerpunkt) al acțiunilor inamice se află în sectorul Diviziei 294 Infanterie. În afară de diferite atacuri în zona posturilor avansate de la est de Kriuscea, din sectorul Diviziei 294 Infanterie, inamicul nu a reușit să realizeze vreo străpungere în urma acestor atacuri. S-a reușit realizarea unei breșe, măsurând circa 2-4 km lățime și 3 km adâncime, în zona de vest de Nijnaia Kalinovka. Nu se cunosc detalii suplimentare”.

Pe măsură ce soseau noi rapoarte la comandamentul Grupului de Armate Don, devenea clar că atacurile sovietice erau preludiul unei acțiuni mult mai importante decât un raid sau o recunoaștere în forță. Spre sfârșitul zilei, grupul de armate a realizat că puternice forțe inamice de infanterie totalizând nu mai puțin de trei divizii de pușcași, sprijinite de numeroase tancuri, au atacat pe un front larg la puțin timp după răsărit.

Totodată, în sectorul Grupului Operativ Hollidt o grupare sovietică a pătruns în dispozitivul Diviziei 14 Infanterie române la sud-est de Krasnokutskaia, îndreptându-se spre Fomin. O altă grupare de forțe, estimată la trei-patru batalioane de pușcași, însoțite de 40-60 de tancuri, a rupt apărarea Diviziei 294 Infanterie germane lângă Astahov.

În primul caz era vorba de Divizia 50 Pușcași din Corpul 14 Pușcași, iar în cel de-al doilea de Divizia 14 Pușcași de Gardă, sprijinită de Regimentul 114 Tancuri independent și probabil de elementele înaintate ale Corpului 1 Mecanizat de Gardă. Deși Grupul de Armate Don consemna că a distrus 17 tancuri inamice și patru le-a avariat, admitea că „înălțimile de la est de Kriuscea Talgorge până la Dealul cu cota 156 sunt în mâinile inamicului”. Numeroase alte rapoarte primite în cursul zilei atestau realitatea dramatică că o puternică ofensivă sovietică era în plină desfășurare și că deja reușise primele breșe în dispozitivului Axei.

Sintetizând acțiunile de luptă din prima zi a ofensivei sovietice, OKH recunoștea că unul sau mai multe batalioane sovietice au atacat pozițiile italiene din raionul Verhnîi Mamon, dar aceste atacuri au fost respinse cu ușurință, cu pierderi grele pentru inamic. Practic, a respins aceste atacuri la scară redusă, deoarece erau acțiuni de recunoaștere fără importanță.

Diviziile italiene se dezintegrează în fața atacului sovietic

După 24 de ore de lupte neconcludente soldate cu pierderi grele, Armatele 1 Gardă și 6 și-au regrupat diviziile și au reluat ofensiva pe 17 decembrie – de data asta integrând blindatele cu infanteria. Ca rezultat, ceea ce a început cu asalturi chinuitoare soldate cu pierderi grele în fața pozițiilor italiene s-a transformat într-o derută completă a forțelor Axei în toate sectoarele de atac ale Armatelor 1 Gardă și 6.

Punctul culminant pentru sovietici l-a reprezentat introducerea în luptă a Corpului 17 Tancuri, comandat de generalul P.P. Poluboiarov, în acea după-amiază. Străpungând defensiva italiană în intervalul dintre Diviziile 5 Cossaria și Divizia 3 Ravenna, infanteriștii și tanchiștii din corpul lui Poluboiarov au capturat până la sfârșitul zilei orașul Danțevka, situat la 20 de kilometri în adâncimea dispozitivului italian.

În ciuda breșelor realizate de blindatele sovietice, apărătorii au reușit să mențină cu succes umerii pătrunderii în dispozitivul propriu timp suficient ca rezervele tactice și operative germane să blocheze înaintarea cel puțin pe flancul vestic. În consecință, pe 18 decembrie, Divizia 385 Infanterie germană și elemente din cadrul Diviziei 27 Tancuri ocupau poziții care asigurau protecția căilor de acces către Ivanovka și Kantemirovka, pe flancul vestic al pătrunderii sovietice, în timp ce o grupare tactică de luptă din Divizia 27 Tancuri realiza același lucru în partea estică a pătrunderii, întărind forțele Diviziei 298 Infanterie, care apăra deja acest sector al Armatei 8 italiene.

Cu toate acestea, centrul Armatei 8 italiene continua să sufere „hemoragii” multiple pe măsură ce alte corpuri de tancuri sovietice erau introduse în luptă și începeau să exploateze succesul către sud, cu relativă ușurință. Până la sfârșitul zilei, trei din cele patru corpuri de tancuri subordonate Armatei 1 Gardă și 6 au atins adâncimi operative.

Corpul 17 Tancuri a ajuns în orașul Talî, la jumătatea distanței către Kantemirovka. Corpul 24 Tancuri, comandat de generalul Badanov a traversat râul Bogucearka și a pătruns până la 25-27 de kilometri în adâncimea dispozitivul italian. Corpul 25 Tancuri comandat de generalul Pavlov a capturat orașul Alekseevo-Lozovskie, situat la peste 70 kilometri sud față de aliniamentul de plecare la ofensivă.

După trei zile de rezistență adesea îndârjită, diviziile de infanterie italiene, copleșite de o forță echipată cu peste 800 de tancuri, s-au dezintegrat pur și simplu din cauza fricii, panicii și epuizării. Desfășurându-se în evantai către sud-est, sud și sud-vest, cele patru corpuri de tancuri sovietice au început exploatarea breșelor realizate în adâncime, practic fără a întâmpina vreo rezistență, lăsând în urmă grosul unităților Armatei 8 italiene, care fie au fugit în dezordine, fie au fost încercuite în orașe sau pungi de rezistență, împrăștiate pe tot cuprinsul zonei de spate a dispozitivului Axei.

Sovieticii aplică o nouă tactică

Când a început ofensiva, pe 16 decembrie, Armata 3 Gardă, comandată de generalul Leliușenko, a experimentat probleme similare cu acelea întâmpinate de Armata 1 Gardă. Prin urmare, forțele germano-române au stopat majoritatea atacurilor inițiale. Privind retrospectiv totuși, aceste atacuri au reflectat o nouă tactică sovietică de a căuta eliminarea pozițiilor înaintate și de a înainta câteva elemente în apărarea inamică cu o zi înainte de ofensiva principală.

Tanc sovietic distrus în timpul luptelor de la Stalingrad (foto: Profimedia)
Tanc sovietic distrus în timpul luptelor de la Stalingrad (foto: Profimedia)

Conform raportărilor zilnice, chiar dacă Divizia 298 Infanterie a fost în măsură să respingă raidurile preliminare, nu a reușit să stopeze ofensiva care a urmat. Nici perspectiva OKH nu era mai încurajatoare, ținând cont că sinteza zilnică nota că forțele rusești au lansat asaltul principal și au pătruns circa 6 kilometri pe un front de 15 kilometri. Întrucât germanii au estimat că forțele atacatoare includeau cel puțin un corp de tancuri și 6-7 divizii de pușcași, admiteau că, „deocamdată, breșa în dispozitiv este în curs de localizare”. Astfel începea ceea ce generalul-locotenent Walter Warlimont, locțiitorul șefului Departamentului Operațiuni din cadrul Wehrmachtului, caracteriza ulterior ca fiind o „catastrofă”. Consecințele vor fi resimțite mai târziu și de dispozitivele Grupului de Armate „B” și Don.

De partea cealaltă a dealului, generalul Vatutin, care își dorea un ritm de înaintare cât mai rapid, a discutat cu generalul I.T. Șlemin, șeful de stat-major al Armatei 1 Gardă, în noaptea de 16-17 decembrie 1942. Comandantul frontului cerea insistent ca toți comandanții să acționeze în mod decisiv și cu îndrăzneală, calități care nu se regăseau la toți comandanții de unități ai Armatei Roșii. Doar Armata 1 Gardă și corpurile de tancuri din subordine s-au ridicat la înălțimea așteptărilor lui Vatutin.

În seara de 19 decembrie, Corpul 1 Mecanizat de Gardă din Armata 3 Gardă a început faza de exploatare a breșei, ceea ce însemna că toate cele cinci corpuri de tancuri și mecanizate din subordinea frontului se aflau în adâncimea dispozitivului Axei. La începutul dimineții, STAVKA a operat câteva aranjamente pe linie de comandă și control în cadrul ofensivei prin transferarea Armatei 6, comandată de generalul Haritonov, în subordinea Frontului de Sud-Vest condus de Vatutin. A doua zi, atât OKW, cât și OKH recunoșteau că situația operațională a scăpat de sub control în sectorul Armatei 8 italiene.

Ofensiva sovietică produce breșe imense în dispozitivul Axei

Deși a contraatacat prompt cu toate rezervele disponibile, forțele Axei nu dispuneau de resursele necesare pentru stoparea ofensivei sovietice. În patru zile, ofensiva sovietică a realizat breșe imense în dispozitivul Axei, trupele italiene, germane și române neavând altă alternativă decât organizarea unei retrageri prin luptă către vest, sud-vest sau sud. Cu toate că au fost organizate operațiuni de întârziere pentru evitarea încercuirii la acel moment, forțe italiene și germane însemnate erau deja capturate sau pe cale de a fi încercuite în orașe precum Gartmașevka, Certkovo, Mankovo și mai târziu Millerovo.

Mai multe unități ale Axei încercuite erau izolate sau pur și simplu se deplasau prin spatele dispozitivului sovietic, inclusiv resturile Corpul XXIX Armată din Armata 8 italiană în zona Mihailovskii, iar mai spre sud și est, rămășițele Corpului XVII Armată din Grupul Operativ comandat de Hollidt în vecinătatea sau la est de localitatea Ponomarov. Chiar dacă simpla existență a acestor forțe încercuite sau care se retrăgeau izolat au stânjenit înaintarea forțelor principale ale Armatelor 1 și 3 Gardă, corpurile de tancuri și mecanizate care exploatau succesul în adâncimea dispozitivului se aflau la mai puțin de 50 de kilometri de obiectivele stabilite de-a lungul principalei linii de cale ferată și existau puține forțe ale Axei disponibile care le puteau bloca înaintarea.

Adolf Hitler (centru), în timpul unei ședințe de comandament, la sediul Grupului de Armate Sud, iunie 1942. Al treilea din dreapta, Friedrich Paulus (© Das Bundesarchiv Bild 183-B24543)

Adolf Hitler (centru), în timpul unei ședințe de comandament, la sediul Grupului de Armate Sud, iunie 1942. Al treilea din dreapta, Friedrich Paulus (© Das Bundesarchiv Bild 183-B24543)

În fața acestei situații operative dezastruoase, pe 22 decembrie, la orele 07:00, Grupul de Armate Don a primit instrucțiuni semnate de Hitler pentru stabilirea unei noi linii defensive pentru a bloca „torentul” de forțe sovietice care înaintau:

Pentru asigurarea unui control corespunzător al luptei, ordon:

1. Nodurile de cale ferată de la Morozovskaia și Millerovo trebuie să rămână în mâinile trupelor noastre. Acest control trebuie asigurat în vederea dislocării unor unități noi și puternice pentru întărirea apărării.

2. Trebuie depus orice efort pentru menținerea liniei generale Cir – Knie (15 km vest de Oblivskaia) – Sarinovka – înălțimile sud-vest de Degtovo...

3. Linia de cale ferată Millerovo-Rostov trebuie menținută...

4. Diferite întăriri sunt în curs de dislocare în subordinea Grupului de Armate „B”...

5. Linia de despărțire dintre Grupul de Armate Don și Grupul de Armate „B” este Pleșakovo – Kamensk – confluența râurilor Beresovka și Kalitva – Ticeaja – Tihaia Miundung.

Semnat: Adolf Hitler

Linia ordonată de Hitler fusese însă depășită de Corpurile 24 și 25 Tancuri care se aflau la sud de acest aliniament. Într-o încercare de a stăvili „torentul” sovietic, OKH a împrumutat comandamentul Corpului XXX Armată, aflat sub comanda generalului Maximilian von Fretter-Pico, de la Grupul de Armate Nord.

Pe 23 decembrie, Fretter-Pico a primit în subordine Divizia 304 Infanterie, care se concentra în zona Kamensk-Șahtinsk, resturile Diviziei 27 Tancuri și Diviziei 298 Infanterie, care sprijineau deja lupta de apărare a Armatei 8 italiene; Grupul Kreysing, care era format în jurul Regimentului 144 Vânători de Munte din Divizia 3 Munte; Grupul SS Schuldt; resturile Diviziilor 213 și 403 Securitate, precum și forțele din cadrul Corpului XXIX Armată care se retrăgeau din fața trupelor sovietice.

Cu acest mix de forțe va fi format noul Detașament Operativ Fretter-Pico (Armee-Abteilung Fretter-Pico), care va avea ca misiuni protecția trecerilor peste râul Donețul de Nord de lângă Voroșilovgrad și Kamensk, precum și monitorizarea breșei dintre forțele italiene și Grupul Operativ Hollidt. Între timp, Hitler, care realizase pericolul reprezentat de noua ofensivă sovietică, a decis să disloce primul batalion experimental de tancuri Panzer VI Tiger în regiune. Nu este clar de ce dictatorul german se aștepta ca un batalion de tancuri, indiferent cât de avansat tehnologic ar fi fost, să schimbe soarta unei bătălii în care erau implicate zeci de unități de tancuri de diferite niveluri.

Manstein solicită ca operațiunea de despresurare a Armatei 6 să fie amânată

În seara zilei de 22 decembrie 1942, în raportarea zilnică, Manstein solicita OKH ca operațiunea de despresurare a Armatei 6 să fie amânată și reluată după stoparea noii operațiuni sovietice. Dimineața următoare, cu vaga și ezitanta aprobare din partea lui Hitler, Manstein a redislocat în sectoarele amenințate din adâncimea dispozitivului Axei, Divizia 6 Tancuri din subordinea Corpului LVII Blindate, precum și comandamentul Corpului XLVIII Blindate și Divizia 11 Tancuri din subordinea acestuia.

Zona de responsabilitate a Corpului XLVIII Blindate, de-a lungul Cirului, a fost preluată de comandamentul temporar de corp de armată Mieth (Generalkommando z.b.V.), condus de generalul Friedrich Mieth, fostul comandant al Diviziei 112 Infanterie și șeful unităților de pază din zona de spate a Grupului de Armate Don, în noiembrie 1942.

Evident, decizia lui Manstein (și Hitler) a fost decisivă pentru soarta operațiunii Viscolul, fiind influențată de situația dezastruoasă a frontului din zona Grupului de Armate „B” și de faptul că tancurile sovietice se îndreptau spre aerodromurile de la Tatsinskaia și Morozovsk. Redislocarea celei mai puternice divizii blindate din cadrul Corpului XLVII Blindate a lăsat corpul comandat de Kirchner doar cu Diviziile 17 și 23 Tancuri, echipate în total doar cu 19 tancuri operaționale, să continue Operațiunea Viscolul spre Stalingrad.

Înainte de luarea acestei decizii, Manstein i-a propus lui Hitler două cursuri de acțiune: abandonarea operațiunii Viscolul și implicit a acțiunilor ofensive executate de Corpul XLVII Blindate, dar garantând aprovizionarea corespunzătoare pe calea aerului a Armatei 6 (550 tone/zi) sau continuarea operațiunii spre Stalingrad, cu riscul pierderii aerodromurilor vitale necesare aprovizionării pe calea aerului.

Hitler a reacționat imediat, ordonând lui Manstein să mențină controlul cu orice preț asupra celor două aerodromuri vitale cu forțele Diviziei 11 Tancuri și a fost de acord cu trimiterea Diviziei 6 Tancuri la vest de Don, insistând totodată ca Grupul de Armate Don să mențină ferm capetele de pod de pe malul nordic al râului Mîșkova. După cum situația operațională și evenimentele ulterioare o vor dovedi, executarea ambelor cursuri de acțiune era în mod clar imposibilă.

Acest text este un fragment din articolul „Operațiunea Micul Saturn (16-31 decembrie 1942)”, publicat în numărul 41 al revistei „Historia Special“, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 20 decembrie 2022 - 25 martie 2023, și în format digital pe paydemic.com.

Cumpără acum!
Cumpără acum!

Foto sus: Atac al infanteriei sovietice la Stalingrad (foto: Profimedia)

Mai multe pentru tine...