Cruciada pornită spre Ierusalim care s-a terminat cu jaful Constantinopolului
A patra cruciadă a fost lansată pentru recucerirea Ierusalimului, dar s-a încheiat cu jefuirea Constantinopolului. În 1204, capitala Bizanțului a fost cucerită de cruciați și venețieni, într-un episod care a slăbit decisiv Imperiul Bizantin și a adâncit ruptura dintre Răsăritul ortodox și Apusul latin.
În aprilie 1204, Constantinopolul a căzut nu în fața unei armate musulmane, nu în fața perșilor, arabilor, bulgarilor sau turcilor, ci în fața unor cruciați apuseni și a flotei venețiene. O expediție proclamată în numele eliberării Ierusalimului a sfârșit prin cucerirea și jefuirea celui mai important oraș creștin al Răsăritului.
Pentru Bizanț, 1204 nu a fost doar un episod militar. A fost o traumă de civilizație. Orașul care se considera Noua Romă, continuatorul Imperiului Roman și păstrătorul unei tradiții imperiale de aproape nouă secole, a fost prădat de oameni care purtau, la rândul lor, semnul crucii.
Căderea Constantinopolului din 1204 nu trebuie confundată cu prăbușirea finală din 1453, când orașul a fost cucerit de otomanii conduși de Mehmed al II-lea. Dar, într-un sens profund, 1204 a pregătit 1453. Imperiul Bizantin avea să fie restaurat în 1261, însă niciodată cu forța, bogăția și siguranța de dinainte.
În istoria Bizanțului există multe momente dramatice. Manzikert, în 1071, a deschis Anatolia turcilor selgiucizi. 1453 a închis definitiv istoria politică a Imperiului Bizantin. Dar 1204 a făcut altceva: a sfâșiat prestigiul Constantinopolului, a mutat comori și relicve spre Occident, a adâncit ruptura dintre Răsăritul ortodox și Apusul latin și a transformat o cruciadă într-unul dintre cele mai amare paradoxuri ale Evului Mediu.
O cruciadă care trebuia să ajungă la Ierusalim
A patra cruciadă a fost lansată într-un context dominat de eșecul recuceririi Ierusalimului. Orașul sfânt fusese luat de Saladin în 1187, iar a Treia Cruciadă, deși adusese succese militare importante și garantase accesul pelerinilor creștini, nu reușise să readucă Ierusalimul sub control latin.
Papa Inocențiu al III-lea, una dintre cele mai puternice figuri pontificale ale Evului Mediu, a chemat la o nouă cruciadă. Intenția declarată era limpede: recucerirea Țării Sfinte. Strategia aleasă nu presupunea neapărat un atac direct asupra Ierusalimului. O parte a liderilor cruciadei considera că Egiptul, centrul puterii ayyubide, trebuia lovit mai întâi. Dacă Egiptul cădea sau era slăbit, drumul spre Ierusalim ar fi devenit mai ușor.
Dar între chemarea religioasă și realitatea logistică a unei cruciade era o distanță enormă. O armată trebuia transportată, hrănită, echipată. Caii trebuiau îmbarcați. Oamenii trebuiau duși peste mare. Pentru aceasta era nevoie de o flotă pe care cruciații nu o aveau.
Aici a intrat în scenă Veneția.
„Intrarea cruciaților în Constantinopol”, de Eugène Delacroix.
Veneția: aliat, creditor și beneficiar
La începutul secolului al XIII-lea, Veneția nu era doar un oraș bogat. Era o republică maritimă cu interese comerciale întinse în Mediterana orientală. Avea corăbii, porturi, contacte, experiență diplomatică și o înțelegere rece a profitului.
Cruciații au negociat cu dogele Enrico Dandolo transportul armatei spre Orient. Venețienii urmau să construiască și să pună la dispoziție o flotă imensă, capabilă să transporte mii de oameni, cai și provizii. În schimb, cruciații trebuiau să plătească o sumă uriașă.
Aici începe deturnarea. Când cruciații au ajuns la Veneția, nu erau suficient de numeroși și nu aveau banii promiși. Contractul devenise o povară. Veneția își făcuse partea: pregătise flota, blocase o parte din activitatea economică pentru această expediție și aștepta plata. Cruciații, la rândul lor, nu mai puteau merge mai departe fără venețieni.
Din acest moment, expediția a început să alunece dinspre idealul religios spre calculul politic și financiar. Nu pentru că religia ar fi dispărut din mintea participanților. Dimpotrivă, mulți dintre ei se considerau în continuare pelerini înarmați. Dar deciziile lor au fost tot mai mult condiționate de datorii, constrângeri și oportunități.
Veneția nu a deturnat singură cruciada. Cruciații au acceptat compromisurile. Liderii lor au negociat, au justificat, au amânat, au sperat că un rău temporar va permite atingerea unui bine mai mare. Dar tocmai această logică a compromisului a împins expediția spre catastrofă.
