Transformarea României Mari din punct de vedere industrial, în anul 1934
S-a scris mult în perioada comunistă despre regimul burghezo – moșieresc și s-a spus că atunci nu era industrie și că numai regimul adus de tancurile sovietice la putere a făcut mult bine populației. Se pare că patronii și administrația de stat n-au înțeles rolul industriei în economia modernă și numai cei ce aveau carte puțină și indicații de peste graniță puteau să se descurce în procesul de dezvoltare a uzinelor.
Anuarul statistic publicat în anul 1934 indică însă o transformare a României din punct de vedere industrial și pașii erau destul de importanți. Erau înregistrate 3.510 firme mari față de cele 3.487 din 1933. Saltul era vizibil în ceea ce privește numărul de angajați în aceste întreprinderi și aici s-a trecut de la 184.777 la 208.240 de persoane. Acestea aveau la dispoziție mai multe mașini ce erau importate din țări industrializate dezvoltate.
Puterea motoarelor ajungea acum la 558.468 CP, ceea ce însemna o creștere serioasă de la cei 529.868 CP din 1933. Industria metalurgică avea 351 de capacități industriale sau fix 10% din totalul fabricilor, dar numărul de muncitori era depășit doar de cei angajați în sectorul textil. Erau deja 37.796 de persoane responsabile de prelucrarea metalelor în produse cât mai rafinate. Domeniul textil oferea cele mai multe locuri de muncă prin cele peste 50.000 de posturi.
Cea mai bună situație din punct de vedere numeric era înregistrată în Transilvania, regiune unde se aflau 1.300 de întreprinderi, și era urmată de Vechiul Regat cu 1.347 de capacități de producție. Suprafața și populația erau mult mai mari în raport cu teritoriul unit la 1 decembrie 1918. Basarabia, ținut aflat prea aproape de Uniunea Sovietică, dispunea de numai 212 fabrici. Lipsa unor relații comerciale cu vecinul de peste Nistru ducea la o dezvoltare lentă a ținutului care avea potențial economic în toate domeniile.
Ar fi fost un exportator net de produse agricole și nici cele industriale n-ar fi fost lipsite de valoare pe o piață avidă de orice. Stalin n-a vrut însă să se știe că a existat un regim care a dezvoltat o economie ce era centrată pe nevoile societății și nu pe cele ale ideologiei. România Mare începea să aibă fabrici în toate regiunile și producția era suplimentată de atelierele meșteșugărești sau de bunurile realizate în propriile gospodării.
Fabricile au consumat materie primă și au realizat mărfuri din ce în ce mai scumpe și mai bune din punct de vedere calitativ. A fost un salt semnificativ în ceea ce privește valoarea bunurilor industriale și s-a trecut de la 34,94 la 41,83 miliarde de lei. Patronii din ramura prelucrătoare au reușit să obțină venituri frumoase și prin faptul că a scăzut valoarea materiilor prime și a combustibilului în raport cu anul 1930. A fost o mare victorie a celor ce erau în vârful industriei din spațiul românesc. Au fost menținute și salariile la valori reduse în raport cu începutul zisei recesiuni. Nici n-a contat că numărul de angajați a crescut.
Se zice că a fost Marea Criză Economică, dar a fost o permanentă îmbunătățire a veniturilor proprietarilor de întreprinderi. Dezvoltarea implica și forță de muncă și patronii angajau personal, dar erau mereu atenți ca veniturile să se scurgă spre propriile conturi.
Foto sus: Centrala electrică a Fabricii de hârtie şi mucava Piatra Neamţ (© iMAGO Romaniae)
Mai multe pentru tine...
