Ioan Aurel Pop: „Ce rămâne peren din personalitatea lui Iancu de Hunedoara?”

Academicianul Ioan Aurel Pop consideră că personalitatea lui Iancu de Hunedoara „se cuvine analizată în funcție de comandamentele societății în care a trăit” și „ale cărei valori le-a apărat și promovat”.

Redăm mai jos textul publicat de fostul președinte al Academiei Române a publicat, pe pagina personală de Facebook, cu privire la personalitatea lui Iancu de Hunedoara și modul în care aceasta este amintită la mai bine de o jumătate de mileniu de la moartea sa:

„Pe fondul evaluărilor și reevaluărilor contemporane – marcate de viziuni prea relativizatoare – personalitatea lui Iancu/ Ioan de Hunedoara rămâne îndepărtată, ușor stingheră, dificil de valutat. Dilema este doar aparentă, fiindcă istoricul are obligația deontologică să trateze trecutul prin prisma idealurilor epocii respective și nu prin transpunerea ideilor contemporane în trecut. Suntem, de aceea, de părere că personalitatea lui Iancu se cuvine analizată în funcție de comandamentele societății în care a trăit eroul nostru, ale cărei valori le-a apărat și promovat. Chiar și așa, rămân destule puncte obscure, destule controverse, destule paradoxuri și interpretări diferite. Nici nu s-ar putea altfel. Totuși, dincolo de această nesiguranță, ce rămâne peren din personalitatea lui Iancu de Hunedoara? De ce îl pomenim pe acest fiu al Transilvaniei și acum, după mai bine de o jumătate de mileniu de la moartea sa? De ce acest an a fost proclamat oficial «Anul Iancu de Hunedoara», în amintirea marii bătălii din 1456, de la Belgrad? E bine să ne amintim de această personalitate ori e rău?

În prim plan iese însemnătatea europeană a figurii lui Iancu, mai ales pentru zona sud-estică a continentului, cu precădere pentru Ungaria (căreia i-a fost cârmuitor și părinte al celui mai mare dintre regii ei) și pentru «țara noastră» (care-l înscrie, alături de Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul, în rândul marilor săi luptători contra primejdiei otomane). Valorificarea și din perspectivă românească a eroului nu are în sine nimic anistoric – dacă nu se exagerează – fiindcă o anumită conștiință a apartenenței etnice exista și în epocă (chiar dacă aceasta nu prevala). Cea mai bună mărturie în acest sens este aprecierea papei Pius al II-lea, care scrie, atunci, în secolul al XV-lea că Ioan de Hunedoara «nu a sporit atât gloria ungurilor, cât a românilor, din mijlocul cărora s-a născut». De aceea, românii (unii mai înțelepți ca noi, contemporanii) au pus numele de «Corvine» într-o poezie celebră, devenită apoi Imnul Național al României».

Azi se știe bine că familia era de origine munteană, înrudită ulterior cu familii de cnezi români hunedoreni (mai ales hațegani); că avea moșii originare pe un mare domeniu, situat în Argeș, Vâlcea și Olt și că centrul proprietății respective era la Corbii de Piatră (de unde corbul din stema familiei; și stema Țării Românești conținea o pasăre, socotită la început tot corb); că Hunedoreștii descindeau din neamul domnesc al Basarabilor; că erau rude cu familiile lui Nicolaus Olahus și Vlad al III-lea Drăgulea, poreclit Țepeș (toate cele trei neveste ale lui Vlad Țepeș erau rude ale regelui Matia Corvin, iar neamul uneia ajunge până la regele Charles al III-lea); că Iancu era numit în anumite cercuri principe «din mila lui Dumnezeu» și era dăruit înaintea numelui cu particula «Io», a suveranității; că a fost pentru scurt timp (în 1447) domn al Țării Românești și considerat «părinte» al domnului Moldovei (1448); că a ajuns cel mai bogat om din Regatul Ungariei (cu peste o mie de posesiuni, moșii, sate, târguri și orașe); că a fost numit în tinerețe, în documente oficiale, «Românul» (Olah); că numele lui originar, rostit de străini «Ianco», a devenit la italieni «Bianco» (=Alb), fiind tradus apoi și în alte limbi; că a ajuns personaj de legendă și de roman (în Catalonia, autorul romanului Tirant lo Blanch fiind cavalerul Joanot Martorell, prin anii 1460), luând în Occident supranumele de «Cavalerul Alb al Valahiei» (Le Chevalier Blanc de la Valachie). Romanul a fost tradus în peste zece limbi.

Numele de Corvin nu a fost cunoscut de Iancu de Hunedoara, fiindcă acesta a fost «inventat», la sugestia regelui Matia, de umanistul Antonio Bonfini. Bonfini, știind că regele și neamul lui «valah» se trag din vechii romani și că moșia originară a familiei se chema Corbi (în latină Corvus), a contrafăcut o genealogie prestigioasă, ajungând până la familia romană Corvina. Cu alte cuvinte, dacă românii erau romani – așa cum scriau mai toți umaniștii – atunci și regele Matia (numit pe alocuri în epocă Valachorum regulus = «crăișorul românilor») trebuia să fie roman, familia sa urmând a fi doar «descoperită». Antonio Bonfini a «descoperit-o» și a înfățișat-o lumii. Singurul care a purtat oficial numele de Corvin a fost doar Ioan Corvin, fiul regelui Matia, aspirant la tronul Ungariei, dar ajuns rege al Bosniei și Croației și mort de tânăr, așa cum au murit și copiii lui (fără urmași) la începutul secolului al XVI-lea. Mă întreb dacă, totuși, la sosirea din Țara Românească, neamul lui Iancu nu erau poreclit «Corbești» sau «Corbeni», fiindcă exista atunci obiceiul ca nobilii (boierii) să fie deosebiți unii de alții după numele posesiunii (moșiei) de origine sau baștină. Nu avem, din păcate, date despre această posibilitate în cazul de față.

Toate aceste întâmplări care au culminat cu regalitatea lui Matia, au pornit de la Iancu de Hunedoara, românul ajuns guvernator al Ungariei (un fel de vicerege). Pe bună dreptate, un istoric l-a numit «ultimul mare cruciat european».

Iancu rămâne «contemporanul nostru», al publicului larg, în mare parte. Ne amintim de Iancu pentru că a apărat idealurile Europei, ale civilizației europene, ale «Republicii Creștine» (Respublica Christiana, cum apărea atunci Europa în scrieri), ale popoarelor. În România și în Transilvania, îl pomenim în chip special, fiindcă aici s-a născut și aici a vrut să-și doarmă somnul de veci, la Alba Iulia. Pe sarcofag, Sf. Ioan de Capestrano a pus să se scrie «S-a stins lumina lumii». Îl pomenim cu mai multă insistență, deopotrivă români și unguri, deoarece și-a legat destinul de istoria ambelor națiuni. Iar Europa nu pare nici astăzi, după atâtea secole, prea departe de idealul lui Iancu de Hunedoara și al aliaților săi, anume luptă și acum pentru conservarea valorilor sale de civilizație și a identității bătrânului continent, în fața asalturilor dizolvante ale unor factori, locali și alogeni deopotrivă. Nihil novi sub sole!”, a scris Ioan Aurel Pop.

Anul Iancu de Hunedoara

Președintele României, Nicușor Dan, a promulgat în ianuarie Legea pentru instituirea anului 2026 ca Anul Iancu de Hunedoara. Anul acesta se împlinesc 570 ani de la Bătălia de la Belgrad, din iulie 1456, în urma căreia oștile lui Iancu le-au învins pe cele ale lui Mehmet al II – lea, cuceritorul Constantinopolului. Bătălia de la Belgrad a oprit cu circa 70 de ani înaintarea turcilor în Europa. Tot în 1456, la 11 august, Iancu de Hunedoara moare răpus de ciumă în tabăra sa militară de la Zemun (acum – cartier al Belgradului).