Recenzie: Biletul la control? Politici de tineret în România socialistă
Prezentul volum cu titlul Biletul la control? Politici de tineret în România socialistă scris de profesorul Emanuel Copilaș a fost prefațat de profesorul Constantin Schifirneț și publicat la editura Tact din Cluj-Napoca, spre sfârșitul anului 2025. Titlul volumului, aparent metaforic sau ironic, reprezintă o analiză critică și comparativă a evoluției tineretului de sub regimul comunist până în zilele noastre. După 1989, cele mai presante probleme ale tineretului din perioada postcomunistă au fost rezolvate prin emigrare sau prin abandon social. Tineretului de astăzi nu i se mai solicită „biletul” pentru control, deoarece rareori mai „călătorește” efectiv, atunci când nu o face în afara țării.
Volumul Biletul la control? Politici de tineret în România socialistă a fost clasat în top 10 lucrări de istorie pe anul 2025, realizat de istoricul Bogdan Caranfilof pe platforma bookhub.ro, ceea ce îi conferă autorului apreciere și recunoaștere științifică.
Lucrarea pune în lumină politicile de tineret din societățile socialiste, care aveau numeroase trăsături comune, atât între ele, cât și în raport cu societățile occidentale, fiind analizate subculturile hippy, punk, precum și heavy metal. Lucrarea analizează în oglindă și politicile de tineret în Uniunea Sovietică și în regimurile socialiste est-europene.
Cum era de așteptat, autorul analizează critic și obiectiv, pentru a se ști ce a fost sub regimul comunist, organizațiile de tineret din România socialistă, cu precădere organizația Pionierilor (p.88) și Uniunea Tineretului Comunist (p.92). Organizația Pionierilor (OP), UTC, fostă Uniune a Tineretului Muncitoresc (UTM) înainte de 1965, Uniunea Asociațiilor Studenților Comuniști din România (UASCR), toate acestea alcătuiau infrastructura care oferea contextul instituțional al politicilor de tineret din România socialistă. Acestea aveau structuri de conducere proprii, fiind subordonate formal PCR, care le controla activitatea.
Analiza organizației Pionierilor începe de la înființarea sa în 1949, având ca scop socializarea copiilor cu vârste cuprinse între opt și paisprezece ani, în vederea „educației pentru muncă” și a adoptării principiilor ideologice ale PCR. În anul 1976 este înființată o organizație complementară, Șoimii Patriei, care cuprindea copiii cu vârste între patru și șapte ani, organizați pe grupe, la nivelul grădinițelor și al școlilor primare (p.88) Profesorul Emanuel Copilaș subliniază că aveam de-a face cu un import, deoarece modelul de educație pionierească preluat în România după 1948 a fost modelul impus de Stalin în Uniunea Sovietică în anii 1930. Aici, copiii erau considerați niște adulți în miniatură, care s-ar fi maturizat din punct de vedere politic relativ repede și care ar fi fost utili în activitatea de propagandă a PCUS. În perioada Ceaușescu se renunță la modelul educațional stalinist în favoarea unor familii care sunt îndemnate să preia o parte din sarcinile statului și să contribuie la educația civică și patriotică a copiilor. Aceștia nu mai trebuie să asimileze pasiv prioritățile regimului, ci redevin activiști care, în cadrul organizației Pionerilor, participă anual la conferințe, dezbateri și la așa-numitele „forumuri pionierești”. Instructorii de pionieri din cadrul UTC se implică activ în formarea unei elite pionierești care, deși lipsită de atribuții reale, devine pepiniera de recrutare a membrilor UTC, așa cum UTC era pepiniera de recrutare a membrilor PCR (p.102)
Într-un alt capitol, profesorul Emanuel Copilaș subliniază că alături de politicile economice, politicile sociale din RSR contribuiau la întregirea unei imagini dinamice și diverse a tineretului, care se apropia din ce în ce mai mult de stilul de viață al tineretului occidental. Prin urmare, tinerii deveneau din ce în ce mai asemănători între ei, dar din ce în ce mai diverși și mai diferiți în raport cu generațiile precedente și, totodată, în raport cu ambițiile și obiectivele oficiale care îi priveau. Dincolo de discursul politic al PCR, cea mai mare parte a tineretului a învățat să utilizeze facilitățile și competițiile de tot felul puse la dispoziție de partid și de organizația de tineret a acestuia, UTC, în scopuri proprii, preponderent recreative și distractive, nu mobilizatoare, angajante, productive și austere, așa cum erau cele gândite pentru acesta de conducerea partidului (p. 176).
Politicile culturale de tineret din RSR converg, în ceea ce privește acomodarea implicită a regimului socialist, la comoditatea, consumerismul și influențele subculturale de factură occidentală ale tineretului. De la politicile artistice, trecând prin cele legate de gestionarea subculturilor de tineret și ajungând la politicile legate de timpul liber și de divertisment, se observă în mod clar eforturile depuse de autorități în vederea mai degrabă a acomodării la interesele și prioritățile tineretului decât la influențarea reală a acestora în direcția ideologică oficială. Încercările de a mobiliza tineretul pe filieră culturală desfășurate în cadrul unor evenimente de anvergură, cum ar fi Festivalul „Cântarea României” sau Cenaclul Flacăra, erau mai degrabă formale; conținuturile acestor manifestări artistice erau, în mare măsură, cele negociate de tineri, chiar dacă adaptate pentru a nu încălca anumite limite nonnegociabile trasate de putere.
Profesorul Emanuel Copilaș e de părere că revoluțiile est-europene din 1989 trebuie analizate și interpretate nu neapărat drept cezuri, ci în primul rând ca manifestări ale unor procese de profundă continuitate a unor tendințe consumeriste prezente în subculturile de tineret și în societățile socialiste în ansamblu.
Profesorul Emanuel Copilaș își demonstrează teza lucrării amintind că în societatea socialistă, din ce în ce mai multă lume, mai ales tineretul, călătorea. fără „bilet” (pp.13-238). Astfel, biletele reprezentau principii centrale ale socialismului: umanism revoluționar, romantism revoluționar, patriotism socialist, eroism al muncii, solidaritate cu toate naționalitățile „conlocuitoare” în procesul devenirii „poporului muncitor unic” – pe plan intern. Pe plan extern, biletele care trebuiau „controlate” erau dezarmarea, pacea, solidaritatea cu statele în curs de dezvoltare și cu toate forțele progresiste existente la nivel global, angajamentul pentru o nouă ordine economică internațională etc. Oficial, călătoria fără bilet era inacceptabilă și sancționată conform legii.
Pe de altă parte, neoficial, călătoria fără bilet era o practică din ce în ce mai comună în cadrul societății socialiste, una chiar generalizată: nimeni nu era dat jos din „autovehiculul” istoriei (p. 18-238), condus de PCR și întreținut și reparat de statul socialist, fie că avea bilet, fie că nu, atâta timp cât se comporta relativ decent, nu îi deranja (prea mult) pe ceilalți pasageri și nu vandaliza (prea tare) mijlocul de transport în comun. Conform profesorului Emanuel Copilaș, tineretul, transformat înainte de 1989 într-un obiect subiectivat al istoriei de un regim politic gerontocratic și obtuz, de care s-a eliberat în final, la capătul unui lung șir de dificultăți și nedreptăți, a devenit astăzi nu subiect al istoriei, așa cum ne-am fi așteptat, ci mai degrabă un absent al istoriei.
Ceea ce observă profesorul Emanuel Copilaș în studiul din prezentul volum este că tineretului de astăzi nu i se mai solicită „biletul” pentru control, deoarece rareori mai „călătorește” efectiv, atunci când nu o face în afara țării. Nici nu prea mai are în ce să călătorească, dacă ne uităm la numărul din ce în ce mai mic al mijloacelor de transport în comun, în special în zonele defavorizate și în mediul rural (p.242).
Conform profesorului Emanuel Copilaș, „biletele” de astăzi sunt mult mai scumpe în raport cu cele de ieri. Costul acestora este calculat acum în bani, în primul rând, și mai puțin în principii și competențe. Fără bilete, nimeni nu mai pornește la drum. În societatea contemporană, prețul biletului a devenit în bună măsură prohibitiv pentru o mare parte a tinerilor. Biletele ieftine de dinainte de 1989, doar dus, înspre edificarea „societății socialiste multilateral dezvoltate”, erau solicitate pentru a călători într-un mijloc de transport modest, zgomotos, destul de incomod, dar relativ fiabil; absența biletului nu atrăgea însă după sine expulzarea „contravenientului” din autovehicul. Era suficient să urci în acesta pentru a călători; blatul, la prețuri convenabile pentru toată lumea, era o practică des întâlnită, deși incriminată oficial. Și astăzi rămâne, sub alte forme, ce-i drept, o practică des întâlnită, însă doar printre puținele persoane cărora urcarea în „autovehiculul” societății de consum nu le este realmente refuzată. Ceilalți rămân doar simpli spectatori, din ce în ce mai puțin angajați, (pp.242-243).
Volumul profesorului Emanuel Copilaș trebuie citit mai ales de către cei tineri.
Autorul nu neagă că regimul comunist a fost o perioadă de dictatură, iar regimul era în faliment econmic și social, unde partidul unic, securitatea, tovarășul s-au implicat prin politici în remodelarea indivizilor către omul nou, iar documentele de partid și tezele ceaușiste sunt analizate critic, fiind fundamentate pe un aparat critic solid, bibliografie de specialite, precum și o metologie științifică riguroasă, ceea ce conferă volumului un înalt nivel academic.
