Povestea unui meșteșug rar, unic în Europa
În inima Transilvaniei, în satul Corund din județul Harghita, se păstrează un meșteșug aproape uitat, cu rădăcini adânci în tradițiile locale și cu o semnificație aparte pentru patrimoniul cultural al Europei: confecționarea de pălării și obiecte decorative din iască de fag (Fomes fomentarius). Astăzi, această artă este practicată de doar câteva familii, dar trecutul său vorbește despre un meșteșug odinioară răspândit și apreciat de comunități din Bavaria, Austria și Cehia.
O ciupercă cu întrebuințări nobile
Iasca de fag este o ciupercă lemnoasă ce crește pe arbori bătrâni sau bolnavi – în special fagi – în zonele montane din nordul României. Cunoscută din vechime pentru proprietățile sale antiseptice, hemostatice și inflamabile, iasca era folosită în trecut atât pentru aprinderea focului, cât și în medicina tradițională, sub formă de pansamente.
Primele mențiuni ale iascăi în scopuri terapeutice datează din Antichitate. Hipocrate, părintele medicinei occidentale, scria în secolul al V-lea î.Hr. despre cauterizarea ficatului mărit cu ajutorul „ciupercilor” incandescente. Peste două secole, medicul bizantin Paul din Egina menționa utilizarea unor „corpuri spongioase care apăreau pe stejari și aluni” – pe care le numea iskas – pentru tratamente termice în zona stomacului. Etimologic, termenul „iască” ar putea proveni din latinescul esca, desemnând materia fungică folosită la aprinderea focului.
În Corund însă, această ciupercă a căpătat o întrebuințare cu totul aparte: este transformată în pălării, genți, poșete, bijuterii și alte obiecte vestimentare sau decorative. Procesul de confecționare este lung și laborios. Ciuperca este curățată, feliată cu grijă, apoi bătută și întinsă în repetate rânduri până când capătă o textură moale, rezistentă și fină – un material complet vegetal, lipsit de plastic sau substanțe chimice.
„Ce rămâne în mâini este cel mai fin material organic din lume”, spune Zoltan Pal, unul dintre puținii artizani tineri care duc tradiția mai departe. A descoperit meșteșugul acum câțiva ani, când și-a dat seama că locuia alături de ultimii oameni care mai cunoșteau această artă. A învățat totul de la maestrul Imre Fabian, acum în vârstă de 74 de ani, dar încă activ, un om al pădurii care și-a moștenit priceperea de la tatăl său.
Meșteșug pe cale de dispariție
Odată practicat de peste 70 de familii din Corund, meșteșugul a fost aproape pierdut. În prezent, doar șapte gospodării mai păstrează tehnica și cunoștințele necesare. Materia primă este culeasă din pădurile de fag ale Maramureșului și Bucovinei, la altitudini de peste 1300 de metri, unde ciuperca crește pe trunchiurile arborilor bătrâni. Nu orice iască este potrivită – trebuie să aibă o consistență și o dimensiune ideală pentru a putea fi prelucrată.
Produsele obținute nu sunt doar ecologice, ci și durabile, elegante și funcționale. Pălăriile din iască oferă izolație termică naturală și lasă pielea capului să respire – o proprietate remarcabilă a materialului. Prețurile variază de la 5 lei pentru obiectele mici, până la 400 de lei pentru pălăriile lucrate manual.
De la foc la modă
Iasca a fost utilizată timp de milenii pentru aprinderea focului, iar unele surse o leagă chiar de epoci preistorice – omul din Ötztal (cca. 3300 î.Hr.), celebrul „Om al ghețurilor”, purta asupra sa o bucată de iască pentru a face focul în călătoriile sale. Proprietățile sale inflamabile o fac ideală în acest scop: atunci când este lovită cu o piatră sau cu cremene, produce scântei care pot aprinde materiale uscate.
Dar dincolo de aceste utilizări practice, iasca are și aplicații medicinale. În medicina tradițională era folosită pentru pansamente datorită proprietăților sale antimicrobiene și antiinflamatorii.
În Europa, iasca a fost mult timp utilizată și în medicina tradițională, iar unele dintre cele mai interesante aplicații provin din perioada premodernă. În secolul al XVIII-lea, medicul francez Silvian Brossard propunea folosirea iascăi pe post de hemostatic – fără recurgerea la ligaturi chirurgicale – în cazuri de hemoragii arteriale. Inspirat de un tăietor de lemne care își oprise o rană cu un fragment de ciupercă, Brossard a testat metoda cu succes pe un cavaler rănit la arteră și pe un muncitor cu un picior amputat. Descoperirea a fost confirmată de chirurgul Saveur-François Morand și recompensată în 1751 de regele Ludovic al XV-lea.
Iasca a fost utilizată și în medicina românească din secolul XX pentru oprirea sângerărilor masive. Din ciupercă se extrăgea un strat moale, fibros, care era aplicat pe tăieturi și alte leziuni. În plus, ea era folosită ca material febrifug – păstrând temperatura corporală – și ca bandaj de presiune în diverse afecțiuni. Aplicarea iascăi era, de asemenea, integrată în terapii asiatice precum moxibustia, o variantă de acupunctură în care bucățile de ciupercă erau arse lent pe pielea pacientului.
Iasca apare și în farmacopee tradiționale din Ungaria, China, India, iar literatura medicală din secolele XVIII–XIX conține zeci de referințe la utilizările sale terapeutice și chirurgicale. Astăzi, cercetări recente indică posibile efecte antivirale și imunostimulatoare ale extractelor din Fomes fomentarius, deși multe dintre aceste utilizări rămân încă în studiu.
O moștenire culturală care merită salvată
Meșteșugul iascărilor din Corund este unic în Europa. Nu pentru că alte popoare nu l-ar fi cunoscut, ci pentru că aici a supraviețuit. Bavarezii, austriecii și cehii l-au abandonat în fața modernizării, în timp ce în România, câțiva artizani încă își transmit meseria din tată în fiu. „Au venit oameni din Israel, SUA, Canada... Au vrut să reproducă meșteșugul, dar nu au reușit. Le lipsește materia primă – iasca de fag. Limita estică a fagului în Europa este granița României”, spune mândru Zoltan Pal.
Într-o epocă a consumului de masă și a materialelor sintetice, pălăriile din iască nu sunt doar un simbol al sustenabilității, ci și o mărturie vie a relației intime dintre om și natură, o punte între trecut și viitor. Este, poate, momentul ca acest meșteșug rar să fie recunoscut ca parte a patrimoniului cultural imaterial al Europei.
(Vizita în satul Corund a fost efectuată în cadrul unei vizite de documentare media, realizată în proiectul „România Atractivă”)
Articolul face parte dintr-un text publicat în numărul 282 (revista:282) al revistei „Historia”, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 17 iulie - 14 august, și în format digital pe platforma paydemic.
FOTO: ANDREI VOINEA, ARHIVA AUTORULUI
