FRAGMENT/ „Aliatul inamic. Descompunerea armatei ruse și pericolul bolșevizării României"

Editura Humanitas a lansat o nouă carte în colecţia Memorii/Jurnale: „Aliatul inamic . Descompunerea armatei ruse și pericolul bolșevizării României – 1917–1918 ”. Volumul completează seria dedicată Centenarului, ce a debutat pe piaţă în urmă cu şase ani.  Cartea o puteți comanda și online, de pe libhumanitas.ro

 Aleksandr N. Vinogradski, Nikolai A. Monkevitz 

Aliatul inamic 

Descompunerea armatei ruse și pericolul bolșevizării României – 1917–1918 

Selecție de texte, prefaţă și note de Șerban-Liviu Pavelescu 

Traducere din franceză de Alina Pavelescu 

Colecția Memorii/Jurnale, Humanitas 2020 

„Soldații au plecat, așadar, de pe front în masă, luând cu ei armele și banii statului, caii și vehiculele. Au luat cu asalt trenurile, asupra cărora se năpusteau ca furnicile, sau au plecat pe jos. Cei care reușiseră să pună mâna pe un cal sau pe un vehicul le încărcau cu rezultatele jafurilor lor, pe care uneori le vindeau la prețuri de nimic… Întreaga Moldovă și Basarabia erau pline de cai rusești… Soldații au fost văzuți ducând într-un sat o piesă de artilerie completă, cu tot atelajul ei, pe care au vândut-o pentru 50 sau 60 de franci. Am fost martorul acestei tranzacții, într-un târgușor la 20 de kilometri de Iași.“ – N.A. MONKEVITZ 

"A lipsit puțin ca destrămarea armatei ruse în toamna anului 1917 să nu atragă după sine și destrămarea statului român. Generalii Monkevitz și Vinogradski se aflau în corpul de comandă al armatei țariste dislocate pe frontul românesc. Memoriile lor de rãzboi – scrise la cald – descriu în detaliu faptele și atmosfera acelor luni dramatice; ele au fost până acum necunoscute publicului de la noi. Mai mult decât două mărturii despre istoria aceluiași eveniment, Revoluția Rusă, în volumul de față am reunit două viziuni diferite, două perspective complementare asupra întâmplărilor – până atunci nemaivăzute – ce au dus la disoluția uneia dintre cele mai puternice armate participante la Primul Război Mondial și, foarte rapid, la reconfigurarea istoriei europene.“ – ȘERBAN-LIVIU PAVELESCU 

Fragment

"Pe 26 iulie, înainte de răsăritul soarelui, infanteria Corpului nostru VIII și infanteria română vecină au început împreună atacul culmilor Momâii, ce păreau inaccesibile. Acest nume e purtat de un lanț de munți împăduriți și foarte accidentați, cu o înălțime de 800 de metri, care se întind între râurile Putna și Trotuș. Fără a ne ciocni de vreo rezistență serioasă, la orele zece dimineața ocupaserăm toate pozițiile inamicului pe frontul de atac. Germanii fugeau în dezordine. Pe o singură înălțime, unde artileria noastră nu putuse să ajungă cu tirul de mitralii, inamicul a mai rezistat o vreme apărându-se cu îndârjire, dar în curând toți cei care apărau acel loc au fost făcuți prizonieri. 

Acest succes relativ ușor, datorat acțiunii abile a artileriei, a umplut de entuziasm infanteria pregătită de atac. Împreună cu infanteriștii români, vecinii lor, s-au aruncat înainte ca un uragan, demonstrându-și bravura de altădată, de care se dezobișnuiseră în vremea revoluției și a interminabilelor pălăvrăgeli. Atunci au putut și comandanții să uite în sfârșit dureroasele încercări din ultimul timp. Soldații, se părea, aveau din nou încredere în superiori, îi urmau și îi ascultau de bună voie. În prima zi a ofensivei, infanteria noastră a avansat 10 kilometri sau chiar mai mult, ocupând toate liniile de tranșee ale inamicului și luându-i o mare cantitate de guri de foc, de mitraliere și alte feluri de pradă. Rareori i-am văzut pe germani abandonând un câmp de luptă cu atâta grabă; în general, rezistau cu încăpățânare. Tunuri, afeturi de tun, cutii cu muniție, mari rezerve de provizii și proiectile, toate acele materiale abandonate stăteau mărturie a fugii lor disperate. Distrugerea completă a tranșeelor și a solidelor construcții de beton a arătat, între altele, eficacitatea tirului nostru de artilerie. N-am făcut decât relativ puțini prizonieri, nu mai mult de o mie cinci sute, fapt explicabil prin viteza cu care s-au retras germanii.

Spre seara aceleiași zile, o parte a artileriei noastre a avansat, oamenii transportând piesele pe potecile dure de munte. A doua zi, de comun acord cu generalul Averescu, trebuia să continuăm urmărirea energică a inamicului aflat în derută.

Se părea că succesul deplin al atacului nostru din 26 iulie ar fi putut avea o influență favorabilă chiar și asupra regimentelor care nu participaseră la acțiune, dar s-a întâmplat exact invers. O agitație surdă continua să domnească în rândul trupelor, care nu manifestau nici o dorință de a lua parte la victoria noastră.

Pe 27 iulie, încă din zori, regimentele noastre și cele ale armatei generalului Averescu au reluat ofensiva, fără a întâlni vreo rezistență violentă. Se simțea că inamicul era prea zguduit pentru a ne opri înaintarea. Trupele românești ale generalului Averescu mărșăluiau cu un elan, cu o energie irezistibile și în acea zi ajunseră la frontiera cu Ungaria. Peste tot erau primite cu bucurie de populația satelor eliberate de sub ocupația germanilor. Pentru regimentele românești, a fost cu adevărat un marș triumfal. Trupele ruse, foarte încurcate de pasivitatea și moralul îndoielnic al unităților care formau flancul lor stâng, înaintau cu mai puțină viteză și totuși țineau pasul fără să se oprească.

Dar în acea zi, succesele noastre aveau să ia sfârșit. În seara de 27 am primit de la comandantul suprem ordinul să oprim marșul, datorită turnurii fatale pe care o luase frontul de sud-vest. Armatele de pe acel front erau în prada unei atare panici, după rușinoasa catastrofă de la Tarnopol, încât la Marele Cartier General se temeau pentru spatele frontului românesc, adică pentru Basarabia. Într-adevăr, dacă inamicul, urmărind armata de pe frontul de sud-vest în retragerea ei, ne-ar fi surprins spatele în Basarabia, soarta trupelor din sectorul românesc ar fi fost deosebit de critică. Cartierul General al frontului românesc a înțeles pericolul și, luând măsuri pentru a evacua spatele cel mai apropiat al frontului, a recunoscut imposibilitatea de a mai continua în aceste condiții o ofensivă al cărei început ne fusese atât de favorabil.

Am primit acest ordin cu durere. Ne-am resemnat, știind cât era de justificat. Dar românii nu l-au acceptat cu aceeași ușurință. La capătul unei munci de șase luni, își refăcuseră armata; nu așteptau decât această ofensivă, ca pe o mare sărbătoare. După primele succese, exaltarea și entuziasmul lor nu mai cunoșteau limite. Aveau în față perspective surâzătoare. Și deodată, ca urmare a eșecului armatei ruse, dezorganizată de revoluție, trupele românești erau imobilizate; erau împiedicate să se bucure de fructul victoriei lor, să își regleze conturile cu inamicul. Împărtășeam indignarea generalului Averescu la vederea respectivului ordin. A declarat că nu-și putea opri trupele fără riscul de a le demoraliza, de a fi acuzat el însuși de înaltă trădare și a adăugat că nu i se va supune. Într-adevăr, timp de câteva zile, a continuat să avanseze singur cu trupele sale, neîntrerupându-și mișcarea decât după o nouă intervenție a Cartierului General românesc.

În vreme ce Armata a IV-a rusă și Armata a II-a română repurtau aceste victorii și erau apoi oprite brusc din înaintarea lor victorioasă, Armata a VI-a rusă și Armata I română continua să se pregătească de atac. Și totuși, nu au trecut la ofensivă. De ce? N-am putut să aflu. Știu doar că motivele acestei inerții trebuie căutate la Armata a VI-a rusă, nu la Armata I română. După anumite zvonuri, infanteria Armatei a VI-a ruse a refuzat să atace. Cum ordinul care ne cerea să oprim ofensiva coincidea cu data la care Armata a VI-a rusă și Armata I română trebuiau să atace, putem admite că au fost la curent cu el, ceea ce i-a determinat să nu se miște.

Inacțiunea celor două armate a avut consecințe grave pentru Armata noastră a IV-a. Ar fi putut să ne conducă spre o catastrofă îngrozitoare. E adevărat că, chiar dacă regimentele noastre își pierduseră bravura, încă mai erau în stare să reziste. Dar numai frumosul patriotism al trupelor române a salvat situația.

Liniștit de oprirea noastră și de pasivitatea totală a trupelor de pe Siret și Dunăre (Armata a VI-a rusă și Armata I română), inamicul și-a adunat în grabă forțele importante în sectorul în care Putna se varsă în Siret, la sud de Mărășești. Câteva zile mai târziu, el a lansat un atac asupra flancului nostru stâng, încercând să pătrundă în unghi de-a lungul Siretului, între cele două grupuri de armate de pe frontul românesc. O bătălie lungă și înverșunată a avut loc lângă Mărășești.

Cum am spus mai sus, trupele din flancul stâng al Armatei a IV-a ruse, asupra cărora Mackensen și-a îndreptat presiunea, nu se distingeau nici prin energie, nici printr-un moral ridicat. Neopunând aproape nici o rezistență în primele zile ale luptei, și-au abandonat în mod rușinos o parte din poziții, comițând primul act de lașitate al trupelor rusești de pe frontul românesc. Cu mare greutate s-a reușit redresarea cât de cât a situației, înlocuind unitățile rusești cu altele românești și trimițându-mi acolo vechea divizie rusească, divizia 71 care, la acea vreme, era considerată intactă. Aceste trupe au reușit să respingă imediat atacurile inamicului.

În acele zile de maximă tensiune, armata română, reconstituită grație efortului remarcabil al instructorilor francezi conduși de generalul Berthelot, a dat dovadă de un curaj, de o rezistență și de un geniu extraordinare. Împreună cu câteva unități ale Armatei a IV-a ruse, ea a ținut piept timp de zece zile asalturilor furioase și nesfârșite ale armatelor lui Mackensen, salvând încă o dată Moldova de invazia germană.

În timpul bătăliei de la Mărășești, mă găseam alături de trupele române și participam la efortul comun al soldaților lor și alor noștri. Îmi este deci îngăduit să spun că, în acele zile tragice, bravura românilor a fost admirabilă. Exaltarea oamenilor era amplificată de prezența cotidiană a regelui și a principelui moștenitor Carol care, ca niște adevărați eroi, s-au aflat tot timpul în mijlocul trupelor lor pe câmpul de luptă. Regina însăși, care lucra fără odihnă la posturile sanitare și în spitalele de campanie, se arăta adeseori în prima linie, șocând pe toată lumea prin sângele ei rece și prin cât de bine înțelegea situația. Am avut ocazia să o aud declarând, într-un sector măturat de artileria inamicului, că aceste mitralii nu o impresionau prea mult.

Trupele române, sub conducerea noului comandant al Armatei I, generalul Grigorescu, înlocuitorul lui Christescu, cu ajutorul numeroșilor ofițeri ai misiunii militare franceze, nu au cedat germanilor nici o palmă de pământ. Mai mult, l-au obligat curând pe Mackensen să își suspende atacurile, care, în pofida eforturilor lui, eșuară. Singurul rezultat la care a ajuns a fost numărul mare de vieți pierdute, în vreme ce românii și rușii s-au acoperit de glorie respingând cel mai redutabil dintre inamici.

În cursul acestor bătălii, aproape toate unitățile Armatei a IV-a ruse, sprijinite pe flancul drept de trupele Armatei I române a generalului Averescu, au intrat pe rând în acțiune. Acest general, cu trupele sale insignifiante din punct de vedere numeric, dar puternice prin valoarea lor morală, a reușit nu doar să mențină un front foarte larg, dar a luat și parte activă la bătălia de la Mărășești.

La mijlocul lunii august, această serie de lupte s-a calmat, cele mai grele lupte din anul 1917 pe frontul românesc, care le-au dat românilor dreptul să se simtă învingători. Pentru trupele rusești, în schimb, acesta a fost cântecul de lebădă. Chiar în timpul bătăliei, atitudinea unora dintre unități a fost de-a dreptul criminală. O divizie aproape completă a fugit la primul contact cu inamicul. Stătuse aproape șase luni în spatele frontului, ocupându-se exclusiv de politică și semănând spaima în rândul populației prin faptele ei reprobabile și prin actele ei de insubordonare. Generalul Ragoza, comandantul Armatei a IV-a, care a avut această divizie în subordine în timpul luptei, a făcut o anchetă ulterioară și a publicat în ordinul de zi pe armată faptele rușinoase ale acestei divizii. Dar comitetul divizionar s-a ofensat și a declarat că generalul Ragoza trebuia adus în fața justiției pentru ultragierea diviziei. Iar comisarul deputat al Guvernului Provizoriu pe frontul românesc, care printre trupele ruse era numit „tovarășul Tiesenhausen“, dar care se semna „Freiherr von Tiesenhausen“ (o fotografie pe care am văzut-o cu ochii mei îl arăta cu un grup de germani la momentul negocierilor pentru armistițiu), n-a găsit nimic mai bun de făcut decât să îi ceară generalului Ragoza să modifice ordinul de zi incriminat. Generalul a refuzat, firește, cu indignare.

Trupele ruse care au luptat la Mărășești au suferit grele pierderi. Au fost regimente din care nu au mai rămas decât între 400 și 600 de oameni. Ofițerii și soldații de elită, adevărații reprezentanți ai valorii militare rusești, au pierit aproape toți. După această acțiune, trebuia să primim întăriri importante din Rusia și le-am așteptat multă vreme cu nerăbdare, întrebându-ne cum vor fi aceste trupe complementare, care, de la revoluție, uitaseră ce însemnau manevrele și nu se mai ocupau decât de mitinguri. Au sosit într-un sfârșit și au desăvârșit ruina armatei."

Gen. Monkevitz