Castelul Ugron și legenda baronului îndrăgostit
Pe culmile line ale Zaului de Câmpie, acolo unde lumina dimineții se așază cu blândețe peste coastele dealurilor mureșene, se ridică un castel cum puține poate număra Transilvania. Nu este un castel mare, nici strivitor prin proporții, dar are ceva ce depășește piatra: o poveste. Iar poveștile, atunci când supraviețuiesc generațiilor, ajung să fie mai adevărate decât istoria însăși.
Castelul Ugron – numit de localnici „castelul-calendar” – este așezat în tăcere la marginea satului, martor tăcut al dorului, orgoliului, melancoliei și poate chiar nebuniei unui singur om. Castelul Ugron, un edificiu născut nu din strategii militare sau din ambițiile unei familii nobiliare, pare și astăzi că așteaptă ceva: revenirea unui stăpân, o scrisoare pierdută, o iubire care n-a ajuns niciodată aici.
Cel care l-a ridicat, un diplomat care și-a dăruit inima fiicei țarului – o prințesă prea departe pentru lumea lui – și-a căutat fericirea printre aceste ziduri, încercând să îmblânzească timpul. A rămas acolo, în piatră și în poveste, încercarea lui.
Nașterea unui vis într-o Transilvanie a încercărilor
Istoria locului începe cu mult înainte de ridicarea castelului. În secolul al XVIII-lea, moșia ajunge în posesia familiei Ugron prin căsătoria dintre Ugron István și baroneasa Anna Bánffy. Sunt ani în care Transilvania pulsează încă sub ritmul vechilor instituții nobiliare, iar familia își păstrează demnitatea și prestigiul într-o perioadă de mari schimbări. De-a lungul timpului, domeniul se împarte între descendenți, iar partea cea mai spectaculoasă ajunge, în cele din urmă, la István Ugron, un diplomat cu o biografie care merită ea însăși un roman sau o realizare cinematografică
Baronul, politicos și elegant, dar și visător, spirit rafinat și colecționar de artă, se întoarce din marile capitale europene cu o clară nostalgie după lumea aristocratică de altădată. A servit ca ambasador al Austro-Ungariei în Imperiul Rus, iar acest episod – așa cum va spune legenda – i-a schimbat cursul vieții.
Diplomatul și Imperiul Rus: începutul unei povești imposibile
István Ugron a slujit Imperiul Austro-Ungar în capitala a tot ceea ce însemna strălucire aristocratică la finalul secolului al XIX-lea: Sankt Petersburg. Acolo, printre baluri, saloane literare și ceremoniile fastuoase ale Romanovilor, baronul ar fi cunoscut-o pe una dintre fiicele țarului Nicolae al II-lea. Povestea spune că cei doi s-ar fi îndrăgostit, în felul în care se îndrăgostesc personajele tragice: intens, dar cu o umbră prezentă în fiecare gest.
Legenda se înfiripă din șoapte și amintiri vagi, transmise pe ulițele satului, amestecând adevăr și vis. Nu există documente care să confirme întâlnirea, dar fiecare casă veche din Zau spune aceleași lucruri: că baronul s-a îndrăgostit sincer, iar prințesa – în unele variante Olga, în altele Tatiana – i-ar fi întors privirea cu aceeași lumină.
Dragostea lor însă s-ar fi lovit de zidurile invizibile ale rangului imperial. Între ei se întindea un abis de protocol, de tradiție, de obligație politică. Și totuși, baronul nu a renunțat.
A început să viseze la o reședință demnă de o prințesă. A început să viseze la timp.
Monedele de aur – iubire așezată pe pământ
Legenda aleii pavate cu monede de aur este cea care a făcut castelul faimos dincolo de istorie.
Se spune că prințesa, ca într-o încercare de a-l testa, de a vedea cât de departe poate merge devotamentul lui, i-a cerut să paveze drumul spre castel cu bani de aur. Poate că a fost o glumă aristocratică, poate un capriciu, poate o condiție reală. Dar baronul, orbit de sentiment, a primit cererea ca pe o poruncă sacră.
Muncitorii satului au fost puși la treabă: s-au săpat șanțuri, s-a tasat pământul, iar monedele au început să lucească sub soare, așezate una câte una pe drumul către viitoarea reședință.
Dar o nouă cerință a prințesei a complicat totul: monedele trebuie puse pe cant, pentru ca nimeni să nu calce pe coroana imperială.
Era o cerere simbolică, poate o formă de fidelitate dusă la extrem. Ugron a acceptat din nou. Muncitorii au reluat lucrarea. Și aici, legenda devine tragedie: aurul nu a mai ajuns. La jumătatea drumului, porunca a devenit imposibilă.
Baronul a renunțat, iar prințesa – dacă iubirea chiar a existat – s-a îndepărtat încetul cu încetul. Apoi a izbucnit Revoluția Rusă. Familia imperială a căzut sub gloanțe, iar baronul, lovit de un doliu pe care nimeni nu l-a consemnat în acte, s-a retras din viața publică. Din acest amestec de legendă și istorie s-a născut castelul.
Un castel care măsoară timpul
Construcția a început în 1908 și s-a încheiat în 1912. La proiectarea sa au contribuit arhitecți cunoscuți – Lajos Pakei, Janos Bánffy și Gyorgy Koncz –, dar întreaga viziune a aparținut baronului. El și-a dorit un castel francez în miniatură, un bastion romantic într-un sat transilvănean.
Rezultatul este un edificiu în formă de L, cu turnuri de dimensiuni diferite, cu rezalite sculptate, fațade în relief, ferestre neogotice și o impresionantă scară interioară în spirală. Totul pare desprins dintr-un cod romantic medieval, dar în realitate ascunde ceva mult mai profund. Adevărata unicitate nu stă în stilul neogotic sau neoromanic, ci în simbolismul arhitectural. Rar găsești un castel care nu doar ocupă timpul, ci îl și reprezintă. Castelul Ugron este un asemenea caz unic, fiind gândit ca un calendar arhitectural:
- 365 de ferestre – câte zile sunt într-un an
- 52 de camere – numărul săptămânilor
- 12 holuri – lunile calendarului
- 7 terase – zilele săptămânii
- 4 turnuri – anotimpurile
Este ca și cum baronul ar fi dorit să oprească, într-o clădire, ceea ce nu a reușit să oprească în viața lui: trecerea clipelor. Sau poate că a vrut să-i ofere prințesei un dar care să învingă moartea: timpul transformat în piatră. Castelul, privit atent, este un imens ceas imobil.
O locuință aproape nefolosită, dar ridicată din ambiție și melancolie
Paradoxal, baronul nu a locuit mult aici. Castelul a fost, mai degrabă, un simbol decât o reședință. O declarație, un monument dedicat unei absențe. Localnicii povestesc că venea rar, într-o liniște apăsătoare, plimbându-se printre camerele și coridoarele în care își proiectase, probabil, o viață pe care n-a mai trăit-o.
Când a murit, în 1948, timpul a început să se comporte crud cu castelul.
Metamorfoze: aristocrație, comunism, copii și tăcere
După instaurarea regimului comunist, castelul a intrat într-o perioadă de dezagregare simbolică. Tot ceea ce era elegant a dispărut: mobilierul sculptat, colecțiile de artă, obiectele prețioase au fost confiscate și duse la Turda. Castelul a fost transformat pe rând în: depozit de cereale, școală profesională, sanatoriu pentru bolnavii de TBC, centru de plasament.
Copiii au locuit acolo până în 2012. Apoi castelul a fost preluat de Consiliul Județean Mureș și, în 2017, administrarea a trecut la Muzeul Județean. Astăzi, castelul încă așteaptă proiecte de restaurare, evenimente culturale, oameni care să-l readucă la viață. Este o clădire care nu cere să fie locuită, ci să fie ascultată.
Bujorii de stepă – un miracol vegetal care păzește castelul
La câțiva pași de castel se află una dintre cele mai rare rezervații botanice din România: Bujorul de Stepă din Zau de Câmpie. Este un loc unic în lume: la 450 de metri altitudine, bujorii de stepă cresc aici în linia lor cea mai nordică, pe o suprafață de doar 3,49 hectare. Înflorește doar șapte zile pe an, o fragilitate care pare parte din aceeași poveste cu castelul: o frumusețe scurtă, dar intensă.
Rezervația adăpostește sute de plante rare, iar în mai, când bujorii roșii aprind peisajul, întreaga zonă capătă o nuanță aproape mitologică. E ca și cum, pentru o săptămână, natura amintește oamenilor că totul este trecător, dar tocmai din cauza asta prețios.
Castelul Ugron azi – un calendar care încă ticăie
În prezent, castelul se află într-o stare de așteptare: între degradare și salvare, între trecut și posibil viitor. O structură care nu a renunțat încă la povestea ei. Ferestrele, turnurile, holurile – toate par să mai numere zilele, săptămânile, lunile și anotimpurile de parcă timpul însuși ar fi rămas blocat în ziduri.
Poate că baronul Ugron nu a construit castelul doar pentru o prințesă. Poate că și-a construit, fără să știe, propriul mausoleu al sentimentelor. Un loc în care dragostea neîmplinită a devenit arhitectură, iar arhitectura a devenit memorie.
Astăzi, Castelul Ugron nu este doar un monument istoric. Este o poveste despre cât de departe merge un om atunci când iubește. Este un calendar care nu obosește să amintească trecerea timpului. Este, poate, cel mai poetic castel al Transilvaniei.
Castelul Ugron rămâne, în ciuda tuturor încercărilor, un reper al Transilvaniei – nu pentru fastul arhitecturii, ci pentru felul în care a știut să rămână viu. În el, timpul nu trece. În el, timpul se așază.
Vizita la castel a fost facilitata in cadrul proiectului de turism cultural Romania Atractiva
Articolul face parte din numărul 289 al revistei „Historia”,(revista:289) disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 14 februarie - 14 martie, și în format digital pe platforma paydemic.
FOTO: ROMÂNIA ATRACTIVĂ, ARHIVA AUTORULUI
