Adevărata moarte a lui Carol al II-lea

Eseurile jurnalistului Ion Cristoiu surprind realităţi ale trecutului românesc, vorbind despre „căderea de la putere“ şi urmările ei. „Weekend Adevărul" continuă seria articolelor cu fragmente din cărţile Editurii Adevărul lansate la Târgul Gaudeamus din toamnă. „O carte de mare actualitate, deşi se referă la trecut", cum îşi descrie autorul Ion Cristoiu volumul, „Adevărata moarte a lui Carol al II-lea" documentează şi analizează momente-cheie din istoria recentă a României.

Când Carol al II-lea o şterge din ţară cu un marfar de geamantane şi, pe deasupra, cu un cont zdravăn în băncile americane, un grup de legionari încearcă să-i găurească ţeasta. Toate mărturiile ne dezvăluie iuţeala cu care fostul Dictator de mucava, până mai ieri stăpânul ţării, s-a trântit pe podeaua trenului care străbătea în viteză gara Jimbolia.

După unii, el s-a aruncat peste Duduia, pentru a proteja cu trupul său, devenit de prisos, preţiosul trup al Metresei. După alţii, s-au trântit unul lângă celălalt. Chestie de fidelitate a memoriei, dar şi de atitudine faţă de controversatul personaj. Oricum, din toată tărăşenia, disputată în planul amănuntelor minore, rămâne ca fapt sigur tentativa legionară de a-l pedepsi prin focuri de puşcă pe responsabilul de dezastrul ţării.

Parcurgând destinul din exil al fostului Rege, îţi dai seama însă că lichidarea fizică ar fi fost o sancţiune mult prea blândă pentru nenorocirile provocate ţării. Supravieţuirea s-a dovedit până la urmă adevărata şi binemeritata pedeapsă. Condamnat să stea în exil, departe de puterea pierdută pentru totdeauna, Carol al II-lea suferă de un singur gând: să revină în fruntea ţării. Chiar din start, de când părăseşte tronul, el îşi lasă o portiţă de ieşire. (...)

Cele mai bizare mişcări sufleteşti

Jurnalele intime pot consemna cele mai bizare mişcări sufleteşti ale autorului. Cu sau fără gândul că vor deveni cândva publice, autorul îşi transcrie, scrutându-se necruţător, fantasmagorii de o noapte, care-l vor stânjeni, citindu-le, a doua zi, dimineaţa. Din acest punct de vedere, tresăririle disproporţionate ale lui Carol al II-lea la hachiţele Istoriei sunt normale câtă vreme ele rămân în stadiul de consemnare în Jurnal. Lucrurile se schimbă când acelaşi Jurnal ne dezvăluie că fostul Rege nu numai că-şi trece pe hârtie exaltările, dar, mai mult, acţionează făţiş sub puterea lor.

Credinţa lui Carol al II-lea într-o revenire pe tronul ţării e devastatoare. Fostul Rege nu numai că interpretează iluzoriu evenimentele, dar, mai mult, se agită pentru a le exploata în folos propriu. Date fiind condiţiile din exil, compunerea şi expedierea de epistole rămâne principala sa formă de acţiune.

Autorul Însemnărilor îşi face un stil de viaţă din a-i bombarda pe mai-marii momentului cu telegrame şi scrisori în care-şi dă cu părerea. Pe 24 septembrie 1941 îi scrie lui George al VI-lea, Regele Angliei, pentru a-şi exprima admiraţia faţă de vitejia de arme a britanicilor.

Aceeaşi admiraţie, de astă dată faţă de greci, şi-o dezvăluie în epistola trimisă lui George al Greciei. Moartea lui Roosevelt îl face să compună rapid scrisori către văduva marelui dispărut şi către guvernul american; scrisori elogioase despre personalitatea fostului preşedinte al S.U.A. La încheierea celui de-al Doilea Război Mondial sunt pisaţi cu telegrame de felicitare Churchill şi De Gaulle. Churchill e felicitat călduros sub motiv că „aţi luptat cu atâta curaj şi atâta dârzenie pentru victorie".

Orbit de dorinţa reîntoarcerii

Orice personalitate publică mai acătării beneficiază de o maşinărie de protocol care produce şi expediază, în ritm mecanic, de bielă-manivelă, telegrame şi scrisori cu emoţiile de rigoare demult tipărite şi multiplicate mecanic.

La Carol al II-lea, lucrurile stau altfel. Fostul Rege pune sentiment în telegramele şi scrisorile scrise de el însuşi, cumpănite până la ultima virgulă. Sunt vedete ale muzicii uşoare care primesc zilnic betoniere de scrisori de la admiratori, dar mai ales de la admiratoare. Niciuna n-o emoţionează pe vedetă, din simplul motiv că respectiva nici nu le citeşte. De dia­logul cu fanii se ocupă Departamentul de Marketing. Cel mai adesea, oamenii de aici compun scrisori de răspuns celor mai crânceni admiratori, ştampilându-le cu iscălitura vedetei. Destinatarul-mecanic la un service auto sau chelneriţă la pensiunea unui motel-se clatină tot de emoţie la primirea misivei. Cam asta e şi situaţia lui Carol al II-lea. Fostul Rege al României, cel ale cărui toane vârau în supuşi spaima de moarte, dictatorul cântat de marii scriitori ai ţării, se comportă mai rău ca o vânzătoare de dulciuri din Arkansas!

Joi, 25 decembrie 1941, de Crăciun, Jurnalul ne explică acest obicei de a-i bate la cap pe mai-marii lumii:„Spre a păstra legăturile, spre a lua altele, am reînceput anul acesta obiceiul suveran de a telegrafia de Anul Nou. O droaie de depeşe am trimis lui Bertie, Georgie, Mignon, regele Haakon, regina Wilhelmina, Roosevelt, De Gaulle, Sikorski, Beneş ş.a.m.d. E o piatră de încercare, să văd ce răspunsuri vor veni".

Puţini îi răspund. Şi atunci, în formule seci, protocolare, cum e, de exemplu, epistola lui Roosevelt din 6 ianuarie 1942, drept răspuns la scrisoarea prin care Carol îşi expusese solidaritatea cu poporul american după atacul de la Pearl Harbour: „Dragă prietene, Scrisoarea dumneavoastră din 8 decembrie, scrisă imediat după atacul brutal şi barbar lansat de japonezi împotriva Statelor Unite, simbolizează indignarea pe care trebuie s-o simtă lumea în faţa acestui act al ţărilor agresoare. Vă mulţumesc sincer pentru acest mesaj". Par­curgând-o, îţi sar în ochi aspectul pur protocolar, cuvintele de tablă, care nu spun nimic, scrise parcă de o maşinărie de răspunsuri la scrisorile admiratorilor.

Lui Carol al II-lea îi scapă acest amănunt. Orbit de dorinţa reîntoarcerii pe tron, el vede în epistolă un nou semn că mai-marii lumii îl iau în calcul.

Un gazetar cunoscut

Ion Cristoiu, unul dintre cei mai cunoscuţi gazetari români, semnează în cotidianul „Adevărul" texte de opinie. Numele lui Ion Cristoiu se leagă de unul dintre cele mai importante produse ale presei româneşti postrevoluţionare. Este vorba de „Evenimentul zilei", pe care Cristoiu l-a fondat în 1992.

"Moartea lui Roosevelt îl face pe Carol al II-lea să compună rapid scrisori către văduva marelui dispărut."