Vaclav Havel, un om care a trăit în adevăr

Dramaturg şi activist pentru drepturile omului, Vaclav Havel a devenit preşedintele Cehoslovaciei în decembrie 1989, o poziţie unică în istoria europeană. Geniul literar, calităţile morale ireproşabile şi victoriile politice l-au făcut unul dintre cele mai respectate personalităţi ale sfârşitului de secol XX. Prin prisma muncii sale neostoite, ţara sa a fost una dintre primele state est-europene care au fost invitate să adere la NATO.

De la „burghez reacţionar” la preşedinte

Vaclav Havel s-a născut în Praga, pe 5 octombrie 1936, într-o familie bogată şi bine educată, etichetată de comunişti ca fiind „burghez-reacţionară”. Şi se poate să fi fost adevărat – familia sa fusese de generaţii una dintre cele mai influente dinastii pragheze. Bunicul său a construit faimoasa sală de baluri Lucerna, iar unchiul său înfiinţase Studioul de Filme Barrandov, care a fost pus bazele industriei de film cehe. 

Aşadar, Vaclav Havel a crescut într-un mediu privilegiat, însă într-o lume a angajamentului politic, unde se puneau întrebări şi se dezbăteau toate problemele zilnice. Bunicul din partea mamei era un diplomat cehoslovac remarcabil, care a fost sedus iremediabil de ideea unei Europe integrate. Tatăl său era restaurator, dezvoltator imobiliar şi prieten cu numeroşi scriitori şi artişti. Cel de-Al Doilea Război Mondial nu a deranjat cu mult viaţa familiei Havel, iar tânărul Vaclav a crescut înconjurat de servitori, maşini de lux şi toate beneficiile vieţii burgheze a familiei sale.

Peripeţiile bravului adolescent Havel

În 1948, comuniştii preiau puterea în Cehoslovacia şi asta schimbă radical traiul liniştit al familiei Havel. Proprietăţile şi averea le-au fost confiscate, iar părinţii lui Vaclav au fost nevoiţi să accepte diverse slujbe umile. Să fii burghez într-o lume comunistă nu era uşor şi asta au învăţat şi mezinii familiei:lui Vaclav şi fratelui său li s-a interzis să îşi continue studiile la liceu. Totuşi, el a descoperit o breşă în sistem şi a putut urma cursurile şcolii de noapte. Aşa că pentru cinci ani a muncit şi nopţile, şi zilele, având un post de asistent de laborator.

Deşi avea o adolescenţă plină de responsabilităţi, a reuşit să aibă şi o viaţă socială activă alături de prieteni care, la fel ca şi Vaclav, scriau poezii şi eseuri, discutau necontenit chestiuni filosofice şi căutau compania scriitorilor şi intelectualilor – atâţia câţi mai rămăseseră. Vaclav s-a remarcat – a fost luat în vizor, de fapt, de comunişti – în toamna lui 1956, când, la o conferinţă pentru tinerii scriitori sponsorizată de guvern, a făcut un apel pentru recunoaşterea oficială a câtorva poeţi interzişi.

Dramaturg

Între 1957 şi 1959, Havel a servit în armata cehă, unde a ajutat la înfiinţarea unei companii de teatru a regimentului. Astfel i-a fost stimulat interesul pentru teatru, iar după eliberare s-a angajat maşinist la un teatru de avangardă, Teatrul de pe Balustradă. Admirat de directorul teatrului, a fost promovat rapid, de la cititor de manuscrise la director literar, şi în 1968, la dramaturg cu drepturi depline.

Aici, Vaclav Havel a întâlnit-o pe Olga Splichalova, cu care s-a căsătorit în 1964. Soţia sa era, aşa cum declara Havel, „exact ceea ce aveam nevoie. Toată viaţa am consultat-o în tot ceea ce fac. De obicei, ea e prima care citeşte ceea ce scriu.” Printre cele mai cunoscute şi apreciate opere ale lui Havel se numără „Petrecerea din grădină” (1963), „Memorandumul” (1965) şi „Probleme tot mai mari de concentrare” (1968).

Activist pentru drepturile omului

Înflorirea culturală a Cehoslovaciei adusă de „Primăvara de la Praga” a fost încheiată abrupt de invazia sovietică, în august 1968. Havel a simţit că trebuie să facă ceva, aşa că acum şi-a început cariera de activist pentru drepturile omului, la un radio ilegal. Aici, le cerea intelectualilor occidentali să condamne invazia şi să protesteze împotriva abuzurilor noului şi represivului regim al lui Gustav Husak.

Guvernul a răspuns prin interzicerea publicării operelor lui Havel şi prin retragerea paşaportului său. Deşi a fost forţat să se angajeze la o berărie, a continuat să scrie, iar lucrările sale erau distribuite clandestin.

La fel ca mulţi concetăţeni – mai ales intelectuali şi artişti – Havel ar fi putut fugi în Vest. I s-au deschis numeroase astfel de uşi, şi chiar guvernul l-a îndemnat să plece. Totuşi, Havel a refuzat:„Soluţia acestei situaţii umane nu constă în a pleca”.

Activităţile sale de luptă pentru drepturile omului au continuat cu scrisoarea deschisă adresată „Doctorului Gustav Husak”, din aprilie 1975, în care deplângea situaţia ţării – un spaţiu care şi-a pierdut orice simţ al valorii şi în care oamenii trăiau în frică şi apatie.

14 luni cu suspendare. „Adevărul trebuie rostit cu voce tare şi în mod colectiv, indiferent de rezultate”

În ianuarie 1977, sute de intelectuali şi artişti cehi, marxişti şi anti-comunişti deopotrivă, au semnat Carta 77, prin care se protesta împotriva faptului că Cehoslovacia nu a reuşit să respecte Acordul de la Helsinki cu privire la drepturile omului. Havel a fost extrem de activ în această mişcare şi a fost ales unul dintre principalii purtători de cuvânt. În consecinţă, a fost arestat şi trimis în închisoare, la începutul anului 1977. A fost judecat pentru acte de subminare a statului şi i s-a dat o pedeapsă de 14 luni de închisoare cu suspendare. Havel nu s-a lăsat demoralizat şi a răspuns, îndârjit:„Adevărul trebuie rostit cu voce tare şi în mod colectiv, indiferent de rezultate.”

Havel şi alţi activişti, care au semnat Carta 77, au înfiinţat, în 1978, Comitetul pentru Apărarea celor Persecutaţi pe Nedrept (VONS). Membrii au fost arestaţi, iar în octombrie 1978 Havel a fost judecat şi condamnat la patru ani şi jumătate de muncă silnică. Şi-a executat pedeapsa la diverse închisori, în condiţii greu de suportat, multe descrise în cartea sa „Scrisori către Olga” (1988) – carte bazată pe scrisorile trimise din închisoare soţiei sale.

După eliberare, în martie 1983, s-a îmbolnăvit grav, aşa că atât acasă, cât şi în străinătate, a fost văzut ca un simbol al represiunii guvernului ceh, dar şi al dorinţei neţărmurite a poporului ceh de a se elibera de sub jugul comunist. Şi-a continuat activitatea de disident prin scrierea unor eseuri importante şi puternice prin care a criticat regimul totalitar şi a promovat, în schimb, conştiinţa şi valorile umane. În consecinţă, guvernul a început să îi intercepteze telefoanele, să nu îl lase să accepte premii literare în străinătate, să îl urmărească. Ba chiar i-au împuşcat până şi câinele.

În ianuarie 1989, Havel a fost din nou arestat, după o săptămână de proteste, fiind condamnat la nouă luni de închisoare. Pe 19 noiembrie 1989, pe fondul creşterii nemulţumirilor generale faţă de regimul comunist din Cehoslovacia – dar aliniindu-se întregii Europe de est – Havel a anunţat înfiinţarea unui Forum Civic. Ca şi Carta 77, acesta era o coaliţie a diverselor grupuri politice care aveau un scop comun:găsirea unei soluţii paşnice şi nepartizane.

Înlăturarea lui Husak şi a hoardei comuniste

La o săptămână de la crearea forumului, a început „Revoluţia de catifea”, care a dus la prăbuşirea regimului comunist din Cehoslovacia. Cu o viteză ameţitoare, a fost înfiinţată, fără vărsare de sânge, o nouă republică, una democratică. Havel şi Forumul Civic au jucat un rol esenţial în timpul revoluţiei, având întâlniri cu guvernul şi punând presiune prin demonstraţii în masă.

24 noiembrie 1989, Praga. Vaclav Havel (dreapta) alături de Alexander Dubcek / Associated Press

Pe 10 decembrie 1989, Husak şi-a dat demisia din postul de preşedinte. Pe 19 decembrie, Parlamentul l-a ales în unanimitate pe Havel preşedinte. După numire, Havel s-a adresat mulţimii care îl aclama:„Promit să nu vă trădez încrederea. Voi conduce această ţară spre alegeri libere.”

Noul preşedinte era un nou tip de lider: un disident presecutat, dar nicidată redus la tăcere, un om modest, un intelectual fără mofturi de politician experimentat, gata să îşi recunoască temerile pentru viitor şi uimirea pentru succesul său. Încă din primele luni a reuşit să realizeze multe. A reuşit să rămână extrem de popular atât în ţară, cât şi în străinătate:a fost primit cu mult entuziasm în Germania şi a fost respectat şi de Moscova, Gorbaciov fiind de acord cu retragerea trupelor sovietice din Cehoslovacia.

A fost aplaudat în Statele Unite, unde s-a adresat Congresului SUA, s-a întâlnit cu preşedintele şi cu numeroase celebrităţi. Guvernul său a intrat pe calea reformelor democratice în domeniul social şi economic, încercând să se adapteze cât mai rapid cerinţelor unei pieţe libere. În iunie 1990, au avut loc alegerile libere promise – primele din 1946 – iar Forumul Civic al lui Havel a câştigat majoritatea voturilor. Pe 5 iulie 1990, Parlamentul l-a reales preşedinte pentru un mandat de doi ani pe Vaclav Havel.

Havel învaţă să fie preşedinte

În primul an de mandat, guvernul lui Havel a obţinut succese considerabile şi a reuşit să evite unele reforme incomode cu care se confruntau alte ţări din estul Europei. Totuşi, existau câteva probleme stringente. Printre acestea se remarcă renaşterea naţionalismului slovac, care fusese ţinut în frâu de popularitatea lui Havel şi de constituţie, care asigura un prim-ministru slovac. O altă problemă a fost faptul că Havel nu avea experienţă în politică, iar noua poziţie a adus şi momente de disconfort. De exemplu, atunci când a eliberat prizonierii, a paralizat principala fabrică de automobile a Cehoslovaciei, care se baza pe munca deţinuţilor.

Mai mult, s-a produs o ruptură în cadrul Forumului, care s-a împărţit între partizanii ideii unei transformări rapide şi complete a economiei cehe spre sistemul pieţei libere – conduşi de Vaclav Klaus, şi cei care promovau o transformare treptată a economiei – conduşi de Vaclav Havel. Spre surprinderea tuturor, Klaus a fost ales preşedintele Forumului, în octombrie 1990. Mulţi au considerat că acesta era primul eşec politic semnificativ din cariera lui Havel.

În august 1992, parlamentul slovac a emis propria constituţie, iar Havel şi-a dat demisia din postul de preşedinte. În decembrie, parlamentul a promulgat o nouă lege, prin care Cehoslovacia era împărţită în Republica Cehă şi Slovacia, o diviziune pe care Havel a încercat să o împiedice. Dar cariera sa politică nu avea să se termine aici. În 1993, parlamentul l-a ales în funcţia de prim preşedinte ale Republicii Cehe.

NATO curtează Cehia

Transformările din cadrul fostei ţări comuniste produse sub conducerea lui Havel au avut ecouri răsunătoare şi peste hotare. Pe 8 iulie 1997, NATO a invitat Republica Cehă, alături de Polonia şi Ungaria, să fie primele naţiuni est europene care să facă parte din Alianţa Nord-Atlantică. Mandatul său de preşedinte este reînnoit în 1998, în ciuda faptului că era grav bolnav.

Associated Press relata că preşedintele Statelor Unite, Bill Clinton, le-a spus celorlalţi lideri, dintre care unii se opuneau unei expansiunii a alianţei, că „au atins cele mai înalte standarde în ceea ce priveşte reformele democratice şi ale pieţei. Au urmat aceste reforme suficient de mult timp pentru a ne da încrederea că sunt ireversibile”. NATO a hotărât să primească cele trei ţări în alianţă cu ocazia celei de-a 50-a aniversări, în aprilie 1999. Havel a văzut în această invitaţie din partea organizaţiei nord-atlantice „realizarea ce încoronează eforturile enorme ale acelor state care lasă în urmă trecutul lor comunist”.

Madeleine Albright, noiembrie 2002

Vaclav Havel iese din politică în 2003, când scaunul prezidenţial este ocupat de oponentul său Vaclav Klaus. A murit pe 18 decembrie 2011, la vârsta de 75 de ani. Cu o săptămână înainte de a muri, s-a întâlnit cu prietenul său Dalai Lama, în Praga. Iar după moarte, a primit numeroase omagii:de la preşedintele american Barack Obama, premierul britanic David Cameron, cancelarul german Angela Merkel ş.a. Fostul preşedinte polonez Lech Walesa l-a numit „un mare european”, adăugând că merita un premiu Nobel pentru Pace. Fostul secretar de stat american Madeleine Albright a declarat că „a fost unul dintre cele mai mari personalităţi ale secolului XX”, iar scriitorul Milan Kundera a spus că „opera cea mai importantă a lui Vaclav Havel este propria sa viaţă”.