Suzanne Lenglen la Wimbledon

Suzanne Lenglen, prezența „divină” din lumea tenisului

📁 Istoria Sportului
Autor: Mihaela Simina

„La Divine” (Divina), cum au numit-o francezii pe Suzanne Lenglen, a fost prima jucătoare profesionistă de tenis din istorie și o sportivă emblemă a Franței. 

În 1914, la aproape patru ani de când a lovit prima oară mingea de tenis cu racheta, Suzanne Lenglen a ajuns în finala Campionatelor Franceze. Tot în aceeași perioadă a câștigat primul ei turneu internațional pe zgură, desfășurat tot în Franța (World Hard Court Championships).

Apoi a început Primul Război Mondial și jocul s-a oprit. Tânăra tenismenă și-a continuat antrenamentele. Bună mișcare, pentru că, firește, istoria avea să continue în ciuda dezastrelor provocate de conflictul mondial. Și să-i ridice mingea la fileu franțuzoaicei. Pe lângă talent și strădanie, contextul unei țări care tocmai ieșise din război, învingătoare din fericire, dar extenuată din toate punctele de vedere, i-a servit lui Suzanne Lenglen. 

Franța și francezii, ca întreaga lume de altfel, aveau nevoie să (se) joace din nou. Pentru asta era acolo domnișoara Lenglen, care în 1919 a participat la Wimbledon, a jucat finala cu Dorothy Lamber Chambers (care nu avea în palmares decât șapte victorii la Wimbledon…), a câștigat și a devenit astfel prima franțuzoaică deținătoare a trofeului turneului englez. Francezii aveau un nou simbol al mândriei naționale: „notre Suzanne” (Suzanne a noastră). Sau „La Divine”, cum avea să devină cunoscută pe tot mapamondul.

Într-un articol apărut ulterior, intitulat „Meciul meu cel mai emoționant”, Lenglen a mărturisit că, în timpul finalei de la Wimbledon, s-a simțit… constrânsă să apeleze la un mic ajutor care să îi dea puțin… curaj, să îi mențină moralul ridicat. Ce o fi fost oare? 

Răspunsul într-un set viitor, câteva rânduri mai încolo.   

Un palmares uimitor

Anul următor, în 1920, Lenglen a revenit la Campionatele Franceze și de această dată a câștigat titlul de campioană. Primul dintre cele șase pe care avea să și le adauge în palmares, consecutiv. Alături de cinci din șase cupe Wimbledon pentru care s-a luptat. Plus două medalii de aur (simplu și dublu mixt) la Jocurile Olimpice de Vară de la Anvers din 1920. 

În total, Suzanne Lenglen a adunat 241 de titluri pe parcursul carierei, a câștigat 181 de meciuri de tenis succesiv și a fost înfrântă o singură dată în perioada 1919-1926. S-a întâmplat în 1921, în New York, la Campionatele Naționale din Statele Unite ale Americii. Atunci a fost învinsă de campioana en titre Molla Mallory, o jucătoare cu un stil la fel de agresiv ca cel al franțuzoaicei. După ce a pierdut primul set și a intrat cu stângul și în al doilea, Lenglen a început să tușească, apoi să plângă, iar în cele din urmă i-a informat pe organizatori că nu poate continua jocul.

Aproape inevitabil, au urmat acuzații de simulare a bolii din partea presei și chiar a publicului. E drept, tenismena noastră avea ceva istoric în acest sens. Nu o singură dată s-a întâmplat ca, după ce acuza accidentări sau stări de rău în timpul vreunui meci de tenis, seara să fie surprinsă dansând și petrecând. Presa vuia, popularitatea-i sporea.

Anul următor, în 1922, Lenglen și-a luat revanșa în fața Mollei Mallory la Wimbledon, unde a învins-o spectaculos cu 6-2, 6-0. În (doar) 26 de minute.

Suzanne Lenglen portret (copyright: Getty Images)

„Doamnă Mallory, astăzi v-am arătat ce v-aș fi putut face anul trecut la New York”, i-a spus franțuzoaica adversarei la finalul competiției. „Domnișoară Lenglen, mi-ați făcut astăzi ce v-am făcut eu anul trecut la New York. M-ați învins”, a răspuns aceasta.

Oricum, raportul victorii-înfrângeri al jucătoarei de tenis Lenglen vorbește de la sine: 341-7, adică un procent de câștig de aproximativ 98%.

Cum a reușit această performanță? Răspunde chiar ea: „Metoda mea? Nu cred că am vreuna. Pur și simplu îmi dau frâu liber pasiunii și nu mă mai gândesc la nimic altceva în afară de joc. Încerc să lovesc mingea cu toată forța mea și să o trimit acolo unde nu este adversarul meu.”

O picătură de coniac

Istoricii sportivi și specialiștii remarcă faptul că, pe lângă tehnică și tot ce mai ține de detaliile strict sportive, muncite și antrenate, jocul lui Suzanne Langlen dezvăluia întotdeauna și o componentă de spectacol. Săriturile ei în aer, cu brațele și picioarele întinse perfect ca într-o coregrafie de balet, completau la fix loviturile de minge extrem de puternice și precise. Nu se jena nici de la comportamente mai puțin sportive, cum ar fi să izbească cu racheta de pământ sau să mai scape câte o înjurătură când se enerva. 

Și aceasta nu era singura chestiune scandaloasă, mai puțin sportivă. În oceanul de victorii al tenismenei franceze se strecura adesea și câte o picătură de coniac. Una, două, trei... . Acestea reprezentau „micul ajutor” pentru curaj și susținere a moralului de care pomeneam mai sus, la meciul de la Wimbledon din 1919. În pauzele dintre seturi, domnișoara Lenglen sorbea câte o înghițitură de coniac, în loc de apă. Însuși Papa îi pasa cu precizie sticluța cu licoare ori de câte ori era nevoie.

Sticluță din aceea mică, plată, din metal, știți, nu? În care nu vezi ce este, dar nici greu să îți imaginezi nu îți e. Nici oficialităților din tenis nu le-a fost și, în timp, au descoperit obiceiul mai puțin sportiv al franțuzoaicei, pe care, firește, l-au dezaprobat și interzis. Ce putea să facă sportiva? S-a adaptat la... joc. Sticluța de metal a fost scoasă de pe teren și a fost înlocuită de cuburi de zahăr îmbibate în coniac, care ajungeau în sticlele de apă pe care Lenglen le bea la competiții. Sigur că obiceiurile de acest gen au creat și un val de controverse care se mai revărsa din când în când, rar totuși, peste sportivă. Și sigur că acesteia nu îi păsa. O interesau doar jocul și victoriile ei. Și încă ceva. Aparițiile.

La Divine și-a imprimat numele în istorie nu doar ca sportivă de top, ci și ca femeie cu o personalitate puternică, pe cât de îndrăzneață, pe atât de atractivă, într-o epocă pe măsură, cea a jazz-ului (The Roaring Twenties). Pentru toate acestea era nevoie de o îmbrăcăminte adecvată, pe măsură. Lenglen l-a însărcinat pe Jean Patou să îi facă echipamentul de tenis: fustă plisată cu gleznele la vedere (articol ce va deveni un fel de marcă a jucătoarei), bluză cu mâneci scurte, ciorapi susținuți de jartieră și o bandană din tul de mătase. Corsetul: out.

Până la acel moment, tenismenele jucau îmbrăcate din cap până în picioare; să joci cu brațele și cu gambele la vedere era un evident act de cutezanță (și unul care îți ușura mult jocul, de altfel). Completați cu ruj roșu aprins, cu un machiaj puternic și cu o tunsoare stil bob. Câteodată sportiva sosea la meciurile de tenis purtând haină de blană. O apariție. Un echipament cât o modă, o jucătoare cât o epocă.

Știa asta și Ernest Hemingway. Scriitorul avea o admirație aparte pentru Lenglen, care i-a fost și o sursă de inspirație în romanul The Sun Also Rises (tradus în română cu titlul Fiesta), din 1926, în care își descrie personajul Robert Cohn astfel: „Probabil îi plăcea să câștige la fel de mult ca lui Lenglen”.

FOTO: Getty Images

Fragmentul face parte din articolul „Game. Set. La Divine”, publicat în numărul 244 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 13 mai - 14 iunie, și în format digital pe platforma paydemic.

Historia 244
Cumpără acum!
Mai multe pentru tine...