Povestea lui Alexandru V. Beldiman, fondatorul cotidianului „Adevĕrul“

Coborâtor dintr-un neam boieresc, dar cu sufletul rezonând la dramele ţărănimii, fire pasională şi revoluţionară, prieten apropiat al lui Cuza-Vodă şi demnitar pe vremea acestuia, Alexandru V. Beldiman a fost unul dintre acele spirite vizionare care au intuit încă de la început importanţa şi puterea presei în procesul de fundamentare a statului român modern. Opera lui de căpătâi: cotidianul „Adevĕrul“

Alexandru V. Beldiman s-a născut în anul 1831, la Iaşi, ca fiu al boierului moldovean Vasile Beldiman şi nepot al Vornicului Alexandru Beldiman, autorul cărţii „Eteria sau Jalnica tragodie“. Este trimis de mic în Elveţia apoi la Paris, pentru studii, chiar în timpul mişcărilor revoluţionare. După ce se întoarce în ţară, se căsătoreşte cu principesa Smaranda (Emma) Kalimaki, fiica fostului Domnitor al Moldovei, cu care a avut doi fii: Alexandru, între 1896 şi 1916 ambasador la Berlin, şi Edmond, fost ofiţer şi prefect de Dâmboviţa.

Luptă pentru Unirea de la 24 ianuarie 1859 şi a se dovedeşte a fi un partizan înfocat al colonelului Alexandru Ioan Cuza, care va deveni mai întâi domn al Moldovei, apoi şi al Munteniei. Beldiman îl urmează pretutindeni şi se stabileşte, odată cu acesta, în Bucureşti. Este numit prefect al judeţului (foto sus) şi aplică legea rurală, aşa cum şi-o dorea Cuza: cu folos maxim pentru ţărani.

În data de 10 februarie 1866, Cuza este înştiinţat de un trimis al gazetarului Cezar Bolliac, de la „Trompeta Carpaţilor“, că împotriva sa se pregăteşte un complot. A doua zi, domnitorul îi cere lămuriri lui Beldiman, iar acesta, după o inspecţie prin mahalale, îl asigură că situaţia se află sub control. Însă, către dimineaţă, cinci ofiţeri intră în dormitorul domnesc şi îl obligă pe Cuza să semneze actul de abdicare. Şapte ani mai târziu, Domnul Unirii va muri departe de ţară.

Primul „Adevĕrul“, sub zodia ghinionului

Plin de amărăciune, Alexandru V. Beldiman se întoarce la Iaşi unde, în anul 1872, fondează ziarul „Adevĕrul“. „Prim redactor“ al publicaţiei este A. D. Holban. Chiar după primele numere, Beldiman, apărător fanatic al ideii de perpetuare a unei domnii pământene şi adversar al aducerii pe tronul ţării a unui principe străin, este dat în judecată şi „ţinut în prevenţie“ mai mult de trei luni, din cauza atacurilor vehemente la adresa Coroanei şi în special asupra regelui Carol I. Procesul este strămutat la Roman unde juraţii, reprezentaţi de Vasile Alecsandri, îl achită. După numai 13 ediţii, ajuns la ruină financiară, Beldiman hotărăşte să oprească apariţia „Adevĕrului“.

Până în 1884, Beldiman hotărăşte să se ocupe exclusiv de educaţia fiilor săi. Din acel an însă revine şi se stabileşte în Capitală, unde începe din nou să scrie la „Războiul“, unde semnează cu pseudonimul „Un Moldovean“.

Cu sprijinul mai mult moral al lui Alexandru, fiul fostului domnitor Cuza, face să reapară, la Bucureşti, în data de 15 august 1888, cotidianul „Adevĕrul“. Alex. V. Beldimanu ocupă funcţia de „director politic“ iar „prim redactor“ al cotidianului, tipărit în format mic („No 6“) şi în condiţii tipografice slabe, este Grigore Ventura şi principal colaborator-fiul acestuia, Constantin Ventura. Redacţia şi administraţia se aflau pe strada Doamnei nr. 15 bis, deasupra tipografiei „Thiel&Weiss“. Ziarul apare fără niciun capital, pe baza unui credit de câteva zile oferit de tipograful Grigore Luis, „cu o redacţie alcătuită din oameni de inimă şi buni scriitori, dar lipsiţi ei înşişi de rutina şi îndemânarea gazetărească“.

În polemică dură cu propriul său fiu

Mille punctează dramatismul iniţiativei lui Beldiman: „Deşi în pragul bătrâneţei, deşi aproape infirm şi, pe deasupra, sărac, Beldiman se dedă muncii aprige a gazetăriei, cu care nu era obişnuit, şi care istoveşte şi pe ziariştii de profesie. Concentrând asupra gazetei toate puterile lui intelectuale şi sufleteşti, Beldiman loveşte fără cruţare în cei din clasa lui, se desparte de prieteni şi rude, ba - când e vorba de ideile lui - nu-şi cruţă nici familia. Astfel, el nu s-a dat în lături nici de la o polemică cu fiul său, care conducea pe atunci un ziar liberal. Şi toate acestea numai pentru idee, fără să aibă vre-un interes practic. Pe atunci «Adevĕrul» abia putea să producă lefurile personalului inferior. Beldiman nu numai că nu scotea nimic, dar vâra în gazetă ultimul ban din averea lui proprie. În prima iarnă a Adevĕrului, Beldiman a purtat haine de dril în timpul verei!“.

„Să te fereşti, Române!, de cuiul strein în casă!“

Beldiman subliniază o dată în plus orientarea ziarului, în articolul „Ce voim“: “(...) O declar sus şi tare: Nu voim conspiraţiune, nu voim revoluţiune, nici pronunciamente. Dar rog pe bărbaţii noştri politici, din toate partidele, să citească cu atenţiune istoria veacului în care trăim. Ei vor vedea în Orient, într-o ţară, care are multă apropiere cu a noastră, o altă dinastie streină care, după trei-zeci de ani de domnie, a căzut ca prin farmec fără zguduire, numai şi numai pentru că nu a voit a fi apărătoarea intereselor şi demnităţei naţionale. Voim revizuirea Constituţiunei şi chiemarea Poporului la urnă. El, după o experienţă de două-zeci şi doi de ani, se va rosti între Dinastia streină şi Domnia pământeană. Îi vom aminti atunci faptele glorioşilor Domni pământeni; îi vom arăta starea de descompunere, de corupţiune, în care a căzut această ţară sub un Domn strein.

Plebiscitul să fie liber, dară liber în toată sfinţenia acestui cuvânt, şi sunt convins că de la Dorohoi la Turnu Severin, întreaga ţară va repeta cu mine versul sublim şi plin de adever, al nemuritorului nostru poet: Să te fereşti, Române! de cuiul strein în casă!“ Acest vers al lui Alecsanri va deveni deviza ziarului şi va fi publicată pe frontispiciu. Cuiul era dinastia de Hohenzollern.

Primele performanţe

Evoluţia ziarului este anevoioasă. După patru ani, reuşeşte să publice săptămânal şi în premieră câte o caricatură, care-i ironiza pe potentaţii zilei. Clişeele erau făcute din străinătate, fiindcă nici un zincograf din Bucureşti nu avea îndrăzneala să-şi lege numele de o asemenea iniţiativă.

Dar iată şi alte premiere înregistrate de ziarul lui Beldiman în presa vremii: în iunie 1894, după alegerea lui Casimir Perier ca preşedinte al Republicii Franceze, „Adevĕrul“ publică o „telegramă directă“ cu această informaţie, semnată de V. Jaclard, redactor la „Justice“. A doua zi, în data de 18 iunie 1894, publică portretele lui Sadi Carnot şi Casimir Perier. Tot în 1894, atinge un tiraj de 10.000 de exemplare, devenind „cel mai răspândit ziar politic“.

„Adevĕr“-uri paralele

După patru luni de la fondare, „Adevĕrul“ apare pe un format mărit: „No 10“. În 11 decembrie 1889, prin articolul „Pentru republica română“, „Adevĕrul“ anunţă că părăseşte ideea Domniei pământene şi că va promova ideea republicană. În martie 1890, prinţul Alexandru Cuza moare pe neaşteptate.

La începutul anului 1892, „Adevĕrul“ trece printr-o mare lovitură: administratorul ziarului, Toma Basilescu, care se declarase proprietar, pleacă luând cu sine registrele de abonaţi, de anunţuri publicitare precum şi toţi banii din seif, şi scoate alt ziar, cu acelaşi titlu, cu acelaşi format şi cu acelaşi număr de ordine.

Beldiman continuă să-ţi scoată ziarul său, după ce în numărul din 24 martie le oferă cititorilor o explicaţie în legătură cu „incidentul Basilescu“. După un timp în care au apărut paralel, iar „Adevĕrul“ lui Beldiman se tipăreşte în 32.000 de exemplare, cei doi ajung în faţa unui „juriu arbitral“, care îi recunoaşte dreptatea lui Beldiman şi îl obligă pe Basilescu să iasă de pe piaţă. Un fost ofiţer, J. Jecu, vine în locul lui Basilescu, iar lucrurile se reglează. Ziarul apare în două ediţii, una dimineaţa şi alta seara, iar duminica se publică „Adevĕrul literar“. Redacţia se mută pe strada Academiei nr. 24, în camera din faţă. În cea de-a doua se păstra colecţia ziarului şi tot de acolo se făcea expediţia.

În septembrie 1893, coloratura socialistă a ziarului devine evidentă: Anton Bacalbaşa este numit „prim redactor“, iar Ioan Teodorescu, C.D. Anghel, Traian Demetrescu şi Eugen Vaian - redactori permanenţi. Constantin Mille colaborează benevol, dar abia în 5 ianuarie 1894 îşi publică primul articol sub semnătură. Începe colaborarea cu „Adevĕrul“ şi C. Stere, care semnează cu pseudonimul „Observator ipohondric“.

Mille primeşte ştafeta

5 ianuarie 1895. O veste-bombă: după încheierea unui contract ferm, Beldiman îi cedează „Adevĕrul“ lui Constantin Mille. Printr-una dintre clauzele acestui contract, Mille îşi asumă obligaţia să le plătească soţilor Beldiman o rentă viageră: 800 de lei pe lună fostului proprietar şi 700 de lei pe lună doamnei Emma Beldiman. Convenţia va fi respectată cu stricteţe până la sfârşitul vieţilor celor doi soţi. „Am ales pe d. Const. Mille ca să’i trec proprietatea ziarului «Adevĕrul», pentru că d-sa este un intransigent în politică; fiindcă onorabilitatea d-sale este mai presus de orice bănuială; şi, în fine, pentru că am convingerea că «Adevĕrul» va rămânea un organ independent al cauzei democratice“, îşi va motiva decizia Beldiman. ;

Primul front de ziar în bernă

Joi, 19 februarie 1898, frontul ziarului „Adevĕrul“ anunţă: „Alex. V. Beldimanu nu mai este. Bătrânul nostru director şi fondator al ziarului «Adevĕrul» şi-a dat ultima suflare, eri, Marţi, ora 6 seara“. Ştirea era însoţită de un portret grafic, realizat după o fotografie făcută cu două luni în urmă.

Energicul director al ziarului suferea de mai mult timp de o „ataxie locomotrice“, şi trecuse prin câteva atacuri cerebrale. Trupul neînsufleţit este depus la domiciliul său, în camera de suferinţă, şi este acoperit cu flori şi coroane. Vreme de patru zile, „Adevĕrul“ relatează amănunţit despre pelerinajul neîncetat prin camera funerară. La domiciliul defunctului şi în „Sala de depeşi“ a „Adevĕrului“ se deschide câte un „registru de condoleanţe“, iar sutele de mesaje de doliu apar în paginile ziarului. Este înmormântat în curtea Mănăstirii Ciorogârla.

„La lucru!“

După înmormântarea lui Beldiman, în ediţia din 22 februarie 1898, editorialul semnat de Const. Mille poartă titlul „La lucru!“:

„L-am lăsat în groapa neagră şi am plecat din nou la muncă. Sunt oameni cari au fericirea de a-şi putea să-şi plângă morţii. Când însă eşti în luptă, când soarta te-a aşezat în primul rând, de multe ori faci punte din cadavrul celui iubit şi treci înainte. Fericit te simţi când cel puţin duşmanul îţi dă răgaz să-ţi înmormântezi pe cei căzuţi şi să le cinsteşti memoria. Dintre aceştia suntem şi noi, amicii mei! N-avem timp să plângem şi iată-ne din nou în aceeaşi cameră de redacţie, iată-ne întruniţi pentru lupta de mâine. (...) Şi lupta e mare şi sfântă. Totul e de dat acestei ţări: cultură, conştiinţă de sine, libertate şi dreptate. Se pare că un vânt miazmatic a ucis ori şi ce energie; toţi par morţi, neputincioşi, înfrânţi înainte de a începe lupta. În zăpăceala spiritelor şi în laşitatea claselor stăpânitoare, în această orgie în care minţile sunt turburate şi nesigure, un om a avut curajul să ridice un steag pe care era scris Adevĕrul. (...) Idealul e frumos şi mare. Bătrânul va fi mulţumit de noi şi noi, amicii mei, fericiţi că într-o ţară, în care entuziasmul şi vigoare sunt moarte, luând exemplul lui, am putut rămâne cinstiţi, cu o credinţă încă, siguri de sfinţenia şi izbânda cauzei noastre“.

_{Sursa: adevarul.ro}