Cel mai romantic dintre romantici: Robert Schumann
Într-o lună dedicată iubirii, vă prezentăm o relaţie ce a marcat istoria muzicii – o poveste între doi mari artiști care s-au iubit dincolo de opoziţia familiei și s-au sprijinit reciproc dincolo de sacrificii personale însemnate: compozitorul Robert Schumann și pianista Clara Wieck.
Pe lângă relația specială dintre cei doi, istoria pe care o spunem acum aduce sub lumina reflectoarelor un om care întruchipează romantismul în cel mai profund mod. Robert Schumann a fost un sensibil, un introvertit, un idealist, un poet-muzician sau poate un muzician-poet, un om fragil care a trăit și a creat cu toată ființa sa, într-o viață străbătută de durere. Într-un mod inedit, există mari personalități a căror viață personală este atât de specială și de intensă, încât poate părea că omul respectiv capătă trăsăturile unui adevărat personaj de poveste. Un astfel de personaj cu totul deosebit este și Robert Schumann (1810-1856), compozitorul german adesea considerat cel mai romantic dintre romantici.
Creațiile sale deschid porțile unei abordări extrem de sincere și de personale în muzică, dar, mai mult decât atât, întreaga sa poveste de viață și personalitatea sa, felul său intim de a simți și de a privi existența construiesc un portret tipic de erou romantic. „Ceea ce sunt eu, nu o știu nici eu însumi... Dacă sunt un poet – pentru că nimeni nu poate deveni unul, cu adevărat – destinul va decide într-o bună zi”, spunea Robert Schumann într-o autocaracterizare inspirată.
Viața artistului a început într-un context extrem de favorabil dezvoltării unei personalități coborâte din idealurile romantice: pe 8 iunie 1810, la Zwickau (în regiunea Saxonia, Germania), se năștea al șaselea și ultimul copil al unei familii destul de înstărite. Tatăl său, August Schumann, era librar și editor de carte, publica enciclopedii, tradusese în germană lucrări ale unor mari scriitori (precum Cervantes, Walter Scott sau Lordul Byron) și, mai mult, se pare că el însuși cocheta cu scrisul, semnând povestiri cavalerești.
În această atmosferă definită de marii scriitori și eroi legendari, sub influența colecției bogate de cărți a tatălui său, a făcut primii pași în viață Robert Schumann. Copilăria și adolescența i-au fost definite de pasiunea pentru literatură și, în paralel, de interesul pentru muzică, prima părând să ocupe, inițial, mai mult spațiu în sufletul său. Robert a început să facă primele încercări literare (a schițat poezii și romane), a fondat la școală un cenaclu literar din care făceau parte colegi de clasă și a dezvoltat o admirație mare pentru Schiller și mai ales pentru Jean Paul (1763-1825), un scriitor german romantic apreciat în epocă.
Scrierile marilor poeţi și scriitori romantici l-au influenţat major pe Robert, mult mai mult decât muzica creată de marii compozitori care l-au precedat. Acest „parfum” al eroilor neînţeleși și al tărâmurilor pline de emoţie și melancolie avea să definească mai departe imaginaţia și creaţia lui Schumann.
Primii pași în lumea muzicii
La șapte ani, a început să studieze pianul cu organistul local, Johann Gottfried Kuntsch; o perioadă a luat și lecții de violoncel și flaut cu unul dintre muzicienii orașului, Carl Gottlieb Meissner. Din acești ani datează și primele sale compoziții la scară mică, în principal piese de pian și lieduri, și aparițiile ca pianist în cadrul unor evenimente școlare sau publice.
Robert a urmat liceul din Zwickau (pe care l-a absolvit la 18 ani, primind o distincție importantă), timp în care a continuat să fie un cititor avid al marilor scriitori și poeți. A cunoscut lucrările predecesorilor săi, ca Mozart sau Beethoven, dar se pare că pregătirea efectivă ca muzician nu a fost una constantă.
Tatăl său i-a susținut pasiunea pentru muzică și i-a recunoscut talentul, ceea ce s-a tradus prin mai multe demersuri: i-a cumpărat un pian cu coadă Streicher, l-a dus la spectacole și la concerte prezentate în diverse orașe germane (la Leipzig a urmărit o montare a operei mozartiene Die Zauberflöte – Flautul fermecat și la Karlsbad l-a ascultat pe celebrul pianist al epocii, Ignaz Moscheles). Mai mult, se pare că și-a dorit ca Robert să studieze cu unul dintre marii compozitori ai timpului, Carl Maria von Weber, dar demersul a eșuat din cauza decesului artistului, în 1826.
Când Robert avea doar 16 ani, asupra familiei s-a abătut o dramă: tatăl său a trecut în neființă, la 53 de ani. Mama era mai puțin receptivă la înclinațiile artistice ale fiului ei și, temându-se probabil și pentru viitorul lui, l-a îndemnat să urmeze studii de Drept după absolvirea liceului. Ceea ce Robert a încercat să facă, mai întâi la Universitatea din Leipzig și apoi la cea de la Heidelberg. În acești doi ani de căutări interioare și, probabil, nefiind convins de acest drum, Robert trăiește o scurtă perioadă boemă mai puțin benefică, devenind atras excesiv de șampanie și de țigări. Își petrecere timpul mai degrabă citind și studiind la pian decât audiind cursurile de jurisprudență.
În plus, mutarea în aceste orașe mari – care se bucurau de o viață culturală mult mai intensă decât localitatea sa natală – îi oferă lui Schumann posibilitatea de a participa la spectacole și concerte ale marilor personalități ale timpului. Unul dintre momentele care l-au marcat și i-au întărit dorința de a urma o cale muzicală a fost concertul de la Frankfurt al celebrului violonist și compozitor italian Niccolò Paganini.
Două evenimente îi influențează în mod special devenirea muzicală în această perioadă. În primul rând, descoperă creațiile lui Franz Schubert, pe care îl va admira profund și la a cărui moarte (la doar 31 de ani), în noiembrie 1828, Schumann a plâns o noapte întreagă. Tot acum se petrece și poate cea mai importantă întâlnire a destinului său.
Îl cunoaște la Leipzig pe unul dintre cel mai bine cotați profesori de pian ai timpului: Friedrich Wieck. Acesta a recunoscut imediat talentul lui Schumann și l-a acceptat ca elev, scriindu-i mamei sale: „peste trei ani, Robert va fi unul dintre cei mai mari pianiști”. Doamna Schumann nu era probabil prea încântată de situația fiului său, dar lucrurile au mers oricum mai departe.
Robert s-a dedicat studiului asiduu al muzicii, aplecând-se în paralel asupra pianului și a compoziției (unde a lucrat cu Heinrich Dorn, dirijor al Operei din Leipzig). Însă, din păcate, în primăvara anului 1833, cariera strălucită care i se prefigura ca pianist s-a încheiat înainte de a începe cu adevărat, din cauza unei afecțiuni serioase la un deget al mâinii drepte. Motivul medical exact nu este clar. Se pare că a existat o formă de paralizie. Există și păreri care susțin că acest lucru a fost cauzat de excesul de zel în a exersa la pian până la epuizare sau că primele simptome apăruseră înainte, în perioada de studenție la Heidelberg.
O altă ipoteză spune că Schumann inventase un fel de dispozitiv ca să își întărească musculatura degetului mijlociu (dorind să își sporească astfel calitățile interpretative), care l-a distrus în loc să îl ajute. Cert este că, oricare ar fi fost cauza, problema mâinii l-a determinat să întrerupă pregătirea pianistică, deși se pare că a încercat mai întâi diverse tratamente în vogă la acea vreme, inclusiv homeopatia și terapia electrică, dar fără succes.
Robert însă nu pare să fi luat situația prea în tragic, pentru că ceva îl atrăgea magnetic către compoziție, căreia i se dedică tot mai mult. Schumann trece apoi printr-o perioadă în care viața sa sentimentală este definită de iubirea pentru Ernestine von Fricken, o elevă a lui Wieck, fiica unui baron. Se pare că cei doi s-au logodit în secret, dar relația se rupe din motive neclare. Povestea îi inspiră însă una dintre primele sale creații pentru pian solo apreciate, intitulată Carnaval. Tot în acești ani, Schumann contractează una dintre bolile care făceau ravagii în epocă, sifilis, care producea complicații majore în timp și care se pare că a reprezentat una dintre cauzele decesului său, ani mai târziu. La începutul anilor 1830, au fost publicate primele lucrări tipărite ale sale (Variațiunile Abegg, Papillons, Toccata, Impromptus etc.), care au stârnit uimire și neînțelegere, dată fiind noutatea formei.
Povestea de dragoste
Întâlnirea cu Friedrich Wieck a avut și un impact major asupra vieții personale a lui Schumann: în casa profesorului său a cunoscut-o pe fiica acestuia, Clara, care, deși avea doar nouă ani la prima lor întâlnire, era deja considerată un copil supradotat căruia i s-a prezis un viitor strălucit ca pianist.
După câțiva ani, cei doi s-au îndrăgostit, mărturisindu-și reciproc sentimentele în ianuarie 1836 (când Robert avea deci 26 de ani și Clara 17 ani), eveniment ce a produs revolta tatălui fetei. Desigur că povestea extrem de pură și frumoasă dintre cei doi ne stârnește astăzi empatia, dar, la momentul respectiv, respectabilul profesor de pian care își pusese toate speranțele și toată măiestria în slujba fiicei sale își vedea brusc zădărnicite toate eforturile.
Robert Schumann își ratase cariera de pianist, cea de compozitor era încă mai mult o promisiune decât o certitudine, și firea excesiv de sensibilă (atât fizic, cât și emoțional) îl făceau pe tatăl fetei să se simtă extrem de nesigur în privința viitorului fiicei sale, pentru care sperase un destin strălucit. Cu un an înainte, pe 9 noiembrie 1835, Clara debutase în celebra sală Gewandhaus din Leipzig, sub conducerea muzicală a nimeni altuia decât Felix Mendelssohn, un alt mare compozitor din istoria muzicii. A fost un moment încununat de succes pentru tânăra pianistă, căreia toată lumea îi recunoștea talentul.
În acest context, Wieck a pornit o campanie puternică de denigrare a lui Schumann, răspândind diverse zvonuri mai mult sau mai puțin adevărate; conflictul a fost atât de serios, încât s-a ajuns în instanță. Wieck a pierdut însă procesul, iar Robert și Clara s-au căsătorit în cele din urmă pe 12 septembrie 1840, cu o zi înainte ca ea să împlinească 21 de ani, vârstă la care oricum ar fi primit dreptul legal de a se căsători.
Cum însă din suferință se nasc adesea cele mai emoționante creații artistice, cei cinci ani de așteptare și durere emoțională au produs și primele compoziții foarte valoroase ale lui Schumann, cum ar fi sonatele, studiile simfonice, Kreisleriana, două albume cu piese pentru copii, Kinderszenen (Scene din copilărie) și Album für die Jugend (Album pentru tineri), și celebra sa Fantezie pentru pian în Do Major, despre care îi scria Clarei în 1838: „Nu cred că am scris vreodată ceva mai pasional decât prima mișcare. Este o plângere profundă despre tine. Poți înțelege fantezia numai dacă te transpui în nefericita vară a anului 1836, când a trebuit să renunț la tine.”
Fragmentul face parte dintr-un text publicat în numărul 277 al revistei „Historia” (revista:277), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 13 februarie - 14 martie, și în format digital pe platforma paydemic.
FOTO: Profimedia
