Portretul eroului la tinereţe: când Mahatma Gandhi a învăţat despre nesupunerea civică
„Suflet mare”, aşa se traduce Mahatma. Înainte ca India să fie statul independent de astăzi, a existat un tânăr cu suflet mare care şi-a dedicat viaţa luptei pentru independenţă, pentru drepturile politice şi civile ale indienilor şi pentru ca cei din clasele sociale defavorizate – care însemnau un procent semnificativ al populaţiei – să ducă o viaţă mai bună. Mahatma Gandhi este considerat părintele Indiei moderne. Doctrina protestului paşnic împotriva injustiţiei, conceptul satyagraha, este patentată de omul care a cucerit inimile oamenilor prin virtute, înţelepciune şi stilul de viaţă simplist.
Mohandas Karamchand Gandhi s-a născut pe 2 octombrie 1869, în Porbandar, în Gujarat (vestul Indiei). Ultimul copil al lui Karamchand Gandhi şi a celei de-a patra soţii a sa, Putlibai, Mahatma nu s-a evidenţiat în copilărie decât prin timiditate şi notele mediocre primite la şcoală. La vârsta de 13 ani, Gandhi s-a căsătorit cu Kasturba, în urma unor aranjamente ale părinţilor.
În Londra, mai bine vegetarian decât dandy
După terminarea studiilor universitare, Mahatma a plecat la Londra. În septembrie 1888, la vârsta de 18 ani, îşi lasă soţia în India, împreună cu fiul lor nou-născut, şi pleacă la Londra pentru a se pregăti să devină avocat.
În primele trei luni în Capitala Imperiului, a încercat să se acomodeze la societatea britanică, să devină un dandy:şi-a cumpărat costume noi, şi-a atrenat accentul britanic, a învăţat franceza, a luat lecţii de dans şi de vioară. După cele trei luni în care buzunarele sale erau golite de astfel de activităţi, uşor frivole, Gandhi a luat o hotărâre. Era o pierdere de timp şi, nu mai puţin, de bani. Astfel că şi-a petrecut următorii trei ani de şedere la Londra studiind şi ducând un stil de viaţă simplist.
Tot în Londra a devenit şi adeptul alimentaţiei vegetariene (înainte, în copilărie, obişnuia să mai mănânce, din când în când, carne. Mai tâziu, a declarat că regretă a fi consumat produse din carne). Deşi majoritatea colegilor săi indieni mâncau carne, Gandhi a decis să rămână fidel promisiunii făcute mamei de a rămâne vegetarian şi peste mări şi ţări. Aflat în căutare de restaurante vegetariene, Gandhi a descoperit şi s-a alăturat Societatea Vegetarienilor din Londra. Era o aglomeraţie de intelectuali care i-au adus la cunoştinţă lui Gandhi diverşi autori, precum Henry David Thoreau sau Lev Tolstoi.
Acelaşi grup l-a inspirat să citească Bhagavad Gita, un poem epic pe care hinduşii îl consideră un text sacru. Noile idei şi concepte pe care le-a aflat din paginile acestor cărţi au pus bazele credinţelor sale de mai târziu.
A trecut cu brio examenul pentru a fi acceptat în avocatură, la 10 iunie 1891. S-a întors în India peste numai două zile. În următorii doi ani a încercat să practice avocatura în India, dar a descoperit, destul de devreme, că nu avea cunoştinţe temeinice ale dreptului indian şi nici prea multă încredere în sine în timpul proceselor. În 1893 a primit un post la o firmă indiană din Durban, Africa de Sud.
Africa de Sud, un imperiu al discriminării
La vârsta de 23 de ani, Gandhi şi-a părăsit, din nou, familia şi s-a îmbarcat cu destinaţia Africa de Sud. În mai 1893 ajunge în Natal, oraş administrat de Marea Britanie. Plecase cu speranţa de a câştiga bani şi de a învăţa ceva mai multe în domeniul avocaturii. Dar ceea ce s-a întâmplat aici a depăşit oricare dintre aşteptările lui. Acesta a fost punctul de pornire al transformării sale dintr-un individ tăcut şi timid într-un lider puternic şi energic al luptei împotriva discriminării.
Era de aproape o săptămână în Africa de Sud când i s-a cerut să facă o călătorie lungă de serviciu, din Natal până în capitala provinciei Transvaal, administrată de olandezi. Avea să călătorească atât cu trenul, cât şi cu autobuzul. Când s-a urcat în primul tren al călătoriei sale, de la staţia Pietermartizburg, oficialii căii ferate i-au spus lui Gandhi că trebuia să se mute în clasa a treia, deşi avea bilete pentru clasa întâi. După ce a refuzat să se mute, un poliţist şi-a făcut apariţia, de niciunde, şi l-a dat jos din tren.
Dar acest eveniment avea să fie abia primul dintr-o serie mult mai lungă de injustiţii la care avea să fie supus Gandhi în călătoria sa. Discutând şi cu alţi câţiva indieni aflaţi în Africa de Sud (numiţi, peiorativ, „coolies”), şi-a dat seama că experienţa sa nu era nici pe departe una izolată, ci, mai degrabă, parte a unei situaţii generalizate, larg răspândite. În timpul primei nopţi a călătoriei, aşteptând în frig în staţia de tren după ce fusese dat afară din tren, Gandhi oscila între două opţiuni:să se întoarcă înapoi în India sau să lupte împotriva discriminării. Decizia a fost favorabilă celei de-a doua opţiuni, nu putea lăsa astfel de nedreptăţi să continue. Avea să lupte pentru a schimba odioasele practici de discriminare.
Gandhi, marele reformator
Şi-a petrecut următorii douăzeci de ani încercând să amelioreze viaţa indienilor din Africa de Sud, să perfecţioneze drepturile de care ei se bucurau şi să asigure respectarea acestora. Pe 22 mai 1894, a pus bazele Congresului Indienilor din Natal (CIN). Deşi, la început, era o organizaţie a indienilor bogaţi, Gandhi a muncit neobosit pentru a extinde calitatea socială a membrilor, încercând să cuprindă toate clasele şi toate castele. Gandhi a devenit cunoscut pentru munca sa în domeniul activismului, acţiunile sale fiind prezentate în presă, atât în Anglia, cât şi în India. În câţiva ani, Gandhi a devenit un adevărat lider al comunităţii indiene din Africa de Sud.
În 1896, după trei ani în Africa de Sud, Gandhi s-a întors în India, intenţionând să îi ia şi pe cei doi fii şi pe soţia sa cu el înapoi. Dar în India era o epidemie de ciumă bubonică. Pe atunci se credea că instalaţiile sanitare proaste erau cauza răspândirii epidemiei, aşa că Gandhi s-a oferit să ajute la inspectarea latrinelor – pornind cu cei mai săraci, până la cei mai bogaţi. Ironic, dar nu de neanticipat, a aflat că cei bogaţi erau aceia care aveau cele mai mari probleme cu instalaţiile sanitare.
Pe 30 noiembrie 1896, Gandhi, împreună cu întreaga sa familie, s-au îmbarcat spre Africa de Sud. Nu ştia că, în timpul cât fusese pleca din Africa de Sud, pamfletul său conţinând revendicările indienilor, cunoscut sub titlul de „Green Pamphlet” (Pamfletul Verde), fusese denaturat şi exagerat.
Când vasul pe care se afla Gandhi a ancorat în portul din Durban, a fost reţinut pentru 23 de zile, în carantină. Motivul real al întârzierii era acela că erau o mulţime de albi supăraţi care conduceau portul, iar aceştia credeau că Gandhi se întorcea cu două vase pline de pasageri indieni pentru a invada Africa de Sud. Când li s-a permis să debarce, Gandhi a reuşit să îşi pună familia la adăpost, dar el a fost atacat cu cărămizi, ouă stricate şi chiar cu pumnii. Poliţia a sosit la timp pentru a-l salva pe Gandhi din mâinile albilor înfuriaţi şi să-l ducă la loc sigur. După ce a infirmat acuzaţiile ce i se aduceau şi a refuzat să îi urmărească în justiţie pe aceia care l-au atacat, violenţele împotriva sa s-au oprit. Totuşi, întregul incident nu a făcut decât să crească prestigiul lui Mahatma Gandhi în Africa de Sud.
Când a izbucnit Războiul Burilor în Africa de Sud, în 1899, Gandhi a organizat şi administrat Corpul de Ambulanţă Indian prin intermediul căruia 1.100 de indieni au ajutat, cu eroism, soldaţii britanici răniţi. Serviciul a fost de bun augur. Dar bunăvoinţa indusă de acest sprijin al indienilor din Africa de Sud britanicilor a durat suficient de mult încât Gandhi să se poată întoarce în India pentru un an, în 1901.
Viaţa în comun. Un trai simplu
Inspirat de Gita, Gandhi a dorit să îşi purifice existenţa, urmând conceptele de aparigraha(lipsa posesiunilor)şi samabhava(echilibru). Apoi, după ce un prieten i-a dăruit cartea lui John Ruskin „Unto this last”, Gandhi a îmbrăţişat idealurile propuse de Ruskin. Cartea l-a inspirat să constituie, în iunie 1904, la periferia oraşului Durban, o societate bazată pe traiul în comun, numită Aşezarea Phoenix. Aşezarea era un experiment al traiului în comun, o cale de a elimina nevoia inutilă de posesiune şi de a trăi într-o societate care punea preţ pe egalitate. Gandhi şi-a mutat sediul ziarului său, „Opinia Indiană”, în cadrul Aşezării, iar mai târziu şi-a mutat aici întreaga familie. În afara clădirii de presă, fiecare membru al comunităţi avea un hectar de pământ pe care putea construi o locuinţă. În afară de agricultură, toţi membrii comunităţii erau educaţi şi urmau să ajute la realizarea ziarului.
În 1906, considerând că viaţa de familie îi răpeşte timp şi energie pentru exploatarea întregului său potenţial de avocat public, Gandhi a depus jurământul Brahmacharya (un jurământ de abstinenţă faţă de relaţiile sexuale, chiar şi cu propria soţie). Nu a fost un jurământ uşor de ţinut, dar Gandhi a încercat, cu stoicism, să şi-l ţină tot restul vieţii. Gândindu-se că o pasiune le alimentează pe celelalte, Gandhi a decis să îşi limiteze dieta pentru a îndepărta orice pasiune ce l-ar putea distrage. Astfel că a trecut de la vegetarianism la mâncăruri care nu erau deloc picante şi, de obicei, negătite, o alimentaţie bogată în fructe şi nuci. Postul, credea el, îl va ajuta să îşi inhibe dorinţele trupeşti.
Satyagraha
Gandhi a crezut că, după depunerea jurământului Brahmacharya, se putea concentra mai mult pe munca sa. Astfel a elaborat conceptul satyagraha, la sfârşitul anului 1906. Explicată într-un mod simplist, satyagrahaeste rezistenţa pasivă. Totuşi, Gandhi considera că expresia englezească de „rezistenţă passivă” nu exprima adevăratul spirit al rezistenţei indiene, din moment ce rezistenţa pasivă era confundată, adesea, cu aceia slabi şi era o tactică ce putea fi dusă, eventual, din furie.
Avea nevoie de un nou termen. A ales „satyagraha” care înseamnă „forţa adevărului”. Ghandi credea că exploatarea se producea atunci când atât exploatatul cât şi exploatatorul acceptau situaţia, iar dacă unul se putea ridica deasupra situaţiei existenţe şi putea vedea adevărul univeral, atunci acela avea puterea să producă schimbarea. (Aici, adevărul poate fi înţeles ca „drept natural”, oferit de natură, de univers, care nu trebuie impus de om.)
În practică, satyagrahaexprima o rezistenţă concentrată şi puternică, paşnică, direcţionată împotriva nedreptăţilor. Un satyagrahi, acela care adera la conceptul satyagraha, se împotrivea injustiţiei prin refuzul de a urma o lege nedreaptă. Astfel, nu s-ar fi înfuriat, ar fi acceptat, voluntar, să sufere atacuri fizice la adresa sa şi să i se confişte proprietatea, nu ar folosi limbaj licenţios pentru a-şi defăima oponentul. Un practicant satyagrahanu ar profita niciodată de orice fel de handicap al oponentului. Scopul nu era să existe un câştigător şi un învins al acestei bătălii, ci, mai degrabă, se dorea că toţi să vadă, într-un final, şi să înţeleagă „adevărul” şi să accepte să anuleze legea nedreaptă.
Gandhi a folosit pentru prima dată termenul de satyagrahaîn Africa de Sud, la începutul anului 1907, când a organizat opoziţia faţă de Legea pentru Înregistrarea Asiaticilor. În martie 1907, legea a fost promulgată, iar toţi indienii – tineri, bătrâni, bărbaţi şi femei – trebuiau să fie amprentaţi şi să aibă asupra lor, tot timpul, actele de înregistrare. În spiritul satyagraha, indienii au refuzat să se lase amprentaţi şi au pichetat birourile de înregistrare. Au fost organizate proteste în masă, minerii au intrat în grevă, mulţi indieni au trecut, ilegal, din Natal în Transvaal. Mulţi dintre manifestanţi au fost bătuţi şi arestaţi. Inclusiv Gandhi. Aceasta avea să fie prima sa pedeapsă cu închisoarea dintr-un şir lung. După şapte ani de proteste, în iunie 1914, legea a fost abrogată. Gandhi dovedise că protestul paşnic poate avea succese răsunătoare.
După 20 de ani, în India
După 20 de ani petrecuţi în Africa de Sud, ţinând steagul luptei împotriva discriminării, Gandhi a decis că era timpul să se întoarcă în India, în iulie 1914. În drumul spre casă, îşi propusese să facă o scurtă oprire în Anglia. Dar Marele Război a izbucnit când el se afla pe drum, aşa că a hotărât să rămână în Anglia şi să organizeze un nou corp de ambulanţă pentru a-i ajuta pe britanici. S-a întors în India în ianuarie 1915, îmbolnăvindu-se de la aerul britanic.
Lupta şi victoriile lui Ghandi în Africa de Sud fuseseră răspândite prin presa de pretutindeni, astfel că atunci când a ajuns acasă a fost primit ca un erou naţional. Deşi venise entuziast, doritor de reforme şi în India, a fost sfătuit de un amic să aştepte un an, să călătorească prin India pentru a se obişnui cu oamenii şi cu problemele lor.
Dar celebritatea nu l-a ajutat să vadă condiţiile în care trăiau cei săraci în adevărata lor anvergură. Din contră. Încercând să intre în anonimat cât mai mult, a început să poarte dhoti(îmbrăcăminte bărbătească formată dintr-o singură piesă) şi sandale – aceasta era costumaţia obişnuită pentru marea majoritate a populaţiei. Acesta i-a rămas stilul vestimentar până la sfârşitul vieţii.
În anul său de călătorii de observaţie, a întemeiat o altă aşezare comună, în Ahmadabad, şi a numit-o Sabarmati Ashram. A trăit aici în următorii 16 ani, alături de familia sa şi alţi câţiva membri ai Aşezării Phoenix.
Numele lui este Mahatma
Tot în timpul primului an înapoi în India, Gandhi a primit titlul onorific de Mahatma, „suflet mare”. Se spune că poetul indian Rabindranath Tagore, câştigător al Premiului Nobel pentru Literatură în 1913, ar fi fost cel care l-a botezat astfel pe Gandhi şi a popularizat numele. Titlul reprezenta sentimentele a milioane de ţărani indieni care vedeau în Gandhi un om trimis de divinitate. Totuşi, Gandhi nu a fost foarte entuziasmat de onoruri. Nu i-a plăcut niciodată acest titlu, căci asta însemna că el era special, în vreme ce el se considera un om obişnuit.
Referinţe:
