Pe nedrept uitat. Generalul Nicolae Dăscălescu
„Ocupația: în prezent agricultor, în trecut general”. Această notiță seacă, din fișa matricolă penală întocmită, la 23 noiembrie 1951, la întemnițarea lui Nicolae Dăscălescu, înregistrează fidel cotitura unui destin. Cadru militar remarcabil de la începuturile carierei, pe frontul celui de Al Doilea Război Balcanic, pe frontul Marelui Război, în fruntea Diviziei 21 Infanterie și a Corpului 2 armată în Al Doilea Război Mondial și, după 23 August, pe Frontul de Vest până în Cehoslovacia, generalul de corp de armată Nicolae Dăscălescu credea că le-a văzut pe toate. Nu le văzuse.
Acuzat de crime de război, apoi de sabotaj agricol, descris drept „element profund dușmănos Uniunii Sovietice”, va fi anchetat de autoritățile comuniste și întemnițat la Jilava – pentru ca să fie în cele din urmă eliberat, repus în drepturi și invitat să participe, în uniformă și decorații, la festivitățile noului regim. A refuzat. Dorea să fie lăsat în pace, să-și trăiască ultimii ani alături de cei dragi.
Evocarea lui Nicolae Dăscălescu în rândurile următoare are o țintă clară: reconstituirea portretului generalului, așa cum a fost – nu portretul pe care i l-au creionat la început comuniștii, în vederea compromiterii elitei militare române. Dar, mai ales, cunoașterea istoriei sale, fie și în al doisprezecelea ceas.
Am căutat răspunsuri în biblioteci, în presă, în memorii și jurnale, în discuții purtate cu specialiști ai Complexului Muzeal Național Neamț, în Arhivele Naționale ale României – filiala Neamț, în arhivele Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc. Răzbate, din toate, o uriașă calitate: indiferent de regimul politic sau de aliatul militar, generalul Dăscălescu a știut să fie și să rămână pe tot parcursul vieții om.
Nicolae Dăscălescu s-a născut la data de 16 iunie 1884, în satul Căciulești, la 12 km de Piatra-Neamț, într-o familie de țărani cu nouă copii, dintre care doar patru vor ajunge la anii maturității. Cel mai mic băiat al soților Ioniță și Ecaterina Dascălu, Nicolae a moștenit din familie „acel bun-simț sănătos, acea înțelegere creștinească față de omul necăjit și credința în Dumnezeu”. A urmat ciclul primar la școala din satul vecin, Gura Văii, alături de vecinul și prietenul său Vasile Mitrea. Vor fi colegi în liceu, ambii ajungând generali ai Armatei române.
Cu sprijinul fratelui mai mare, Nicolae Dăscălescu a venit la Piatra-Neamț, unde a urmat Liceul „Petru Rareș”, ani în care a parcurs zilnic drumul de la casa părintească la școală pe jos, aproximativ 25 km. Nu avea o situație materială tocmai bună – umbla încălțat cu opinci, spre exemplu –, dar asta nu l-a oprit să fie primul la învățătură. Bun la matematică, a început să ofere meditații, primind în schimb sume modeste de bani. Muncitor și perseverent, până la absolvirea liceului a strâns suma de 800 de lei, bani cu care s-a înscris la Școala de Ofițeri de Artilerie, Geniu și Marină din București, alături de prietenul Vasile Mitrea.
La Școala de Artilerie, Nicolae Dăscălescu a avut parte de profesori eminenți, care au asigurat nivelul ridicat al învățământului, precum Spiru Haret – mecanică, David Emmanuel – calcul diferențial și integral, locotenent-colonel Constantin Coandă – mecanică aplicată și algebră, căpitanul Eremia Grigorescu – algebră superioară, academicianul Constantin Istrati – chimie, colonelul Constantin Hârjeu (primul român format în școala militară franceză) – geometrie descriptivă, respectiv generalul Petre Vasiliu-Năsturel (istoric de vexilogie și heraldică) – artilerie.
Profesorul său de analiză matematică își va aminti despre cadetul Nicolae Dăscălescu: „Într-o după-amiază, trecând prin sălile de studiu, la tablă, elevul caporal Dăscălescu scria și explica, iar cei din grupă notau, notau și câteodată mai cereau și explicații. Așa am aflat de ce caporalul Dăscălescu nu avea rezolvată în caiet decât una sau două probleme. Caietul lui era tabla”. De altfel, avea să fie distins cu Medalia jubiliară Carol I pentru muncă, în urma unei inspecții făcute de rege la școală. După absolvirea școlii, fiind clasat al treilea din 30 de elevi, cu gradul de sublocotenent, a fost repartizat la Regimentul 8 Artilerie Roman.
În anul 1913 izbucnea Al Doilea Război Balcanic, iar România declara război Bulgariei. Printre trupele române trimise pe teritoriul bulgar se afla și Regimentul 8 Artilerie, unde Nicolae Dăscălescu, avansat locotenent, comanda Bateria a 3-a. În contextul dat de superioritatea Armatei române, trupele bulgare s-au retras, fără să provoace incidente, până la Sofia, unde au capitulat. În acea perioadă, un model pentru tânărul locotenent îl reprezenta Constantin Prezan. Viitor erou la Mărășești, Prezan comanda atunci Divizia 7 Infanterie, din care făcea parte și Regimentul 8 Artilerie.
Nicolae Dăscălescu, în Marele Război
Trei ani mai târziu, la 15 august 1916, România intra în Primul Război Mondial. Proaspătul căpitan Dăscălescu, aflat de câteva luni la Regimentul 4 Artilerie Bacău, intra în componența Armatei 4 Române, comandată de generalul Constantin Prezan.
Participă la ofensiva din Ardeal, în munții Harghitei, Pasul Ghimeș, Odorhei, Sovata, precum și la prima luptă de la Oituz. Pericolul ocupației amenințând Capitala, mai multe unități din Moldova sunt transferate pentru menținerea rezistenței. Căpitanul Dăscălescu este prezent în fruntea bateriei sale la luptele pentru apărarea Bucureștiului, dar, după ocuparea Capitalei de către germani, regimentul său se retrage în condiții grele de iarnă în zona Focșaniului.
„Familia lui suntem noi”
În vara lui 1917 se remarcă în bătăliile de la Coșna și Cireșoaia. Datorită rezistenței pe front a divizionului de artilerie pe care îl comanda, Nicolae Dăscălescu este ridicat la rangul de maior. De mai multe ori a sprijinit eficient, cu focul bateriilor sale de branduri și tunuri, atacurile Diviziei a 2-a Cavalerie, respectiv ale Batalionului Vânători de Munte. Gheorghe I. Brătianu, fiul premierului Ion I.C. Brătianu, aflat în cadrul unității militare conduse de căpitanul Dăscălescu, nota în memoriile sale de război: „Ultimul asalt, la Cireșoaia, a fost extrem de greu și sângeros”.
Tot Gheorghe I. Brătianu împărtășește o întâmplare, din decembrie 1917, despre proaspătul maior Nicolae Dăscălescu: „De ziua Sfântului Nicolae, ziua maiorului nostru, mare petrecere în adăpostul său. Deși e armistițiu, deși n-a mai călcat pe acasă din prima zi a mobilizării, maiorul Dăscălescu a rămas pe front. Cât timp un singur soldat de sub comanda lui nu va fi putut pleca în permisie la ai săi, el nu înțelege să-și părăsească unitatea. Ca și căpitanul unui vas pe timp de furtună. De fapt, familia lui suntem noi”.
La începutul anul 1918, maiorul Dăscălescu devine noul comandant al Regimentului 4 Artilerie, iar după ce România denunță pacea impusă de Puterile Centrale, va fi numit șef al Biroului de Mobilizare, apoi comandant a trei baterii din Regimentul 4 Artilerie. Ia parte la alungarea trupelor bolșevice din Bucovina, iar în anul 1919, la conducerea regimentului său, întreprinde acțiuni împotriva agresiunii maghiare bolșevice, până în dreptul Budapestei. Va fi decorat cu Ordinul Coroana României cl. a V-a (1916), Ordinul Sf. Ana (rusesc), respectiv Ordinul Coroana României cl. a IV-a (1919), pentru meritele din cadrul războiului.
„Dumneavoastră ați rămas, dintre toți șefii mei, singurul cu care păstrez încă o legătură sufletească și pot să vorbesc deschis și sincer, așa cum aș vorbi fratelui meu mai mare”
După încheierea războiului, Nicolae Dăscălescu se întoarce la Regimentul 4 Artilerie din Bacău, dar va fi numit șef de stat-major la Divizia 14 Infanterie. Superiorul său, colonelul Ștefan Grigorescu, avea să mărturisească la plecarea lui Dăscălescu: „Regret că pierd un colaborator neprețuit, care, timp de doi ani, m-a ajutat mult să ridic regimentul așa cum se găsește astăzi”. În 1921 este admis la Școala Superioară de Război, unde i-a avut profesori pe Nicolae Iorga, Simion Mehedinți și Dumitru Caracostea. Ca o dovadă a seriozității sale, se va situa pe locul al doilea dintr-un număr de 30 de absolvenți ai acestei instituții.
În anul 1923 are loc decesul tatălui său, iar la puțin timp după aceea moare și mama lui. O mărturie despre legătura dintre el și părinți este relevată de George Dăscălescu, fratele său, care își amintea: „Locotenentul Dăscălescu venea de la Roman cu un docar cu patru locuri, tras de doi cai foarte frumoși de la artilerie. Mergea la Căciulești, la casa părintească, de unde-i lua pe părinții lui pentru a-i plimba la Piatra-Neamț. Părinții se îmbrăcau în straie de sărbătoare, iar fiul iradia de mulțumire. A fost întotdeauna mândru că este fiu de țărani, și-a iubit extrem de mult părinții, pe care i-a ajutat mereu”.
„Atunci mi s-a părut un om curios...”
În acest timp va preda la Școala Militară de Infanterie cursuri de Tactica Artileriei și Istoria Românilor. În anul 1924, locotenent-colonelul Nicolae Dăscălescu conduce Divizionul 1 Artilerie Munte, apoi este numit ajutor tactic la Regimentul 89 Infanterie Brașov. Aici comandantul regimentului va nota despre Dăscălescu: „Este de o inteligență sclipitoare, cunoaște perfect regulamentele infanteriei și ale celorlalte arme, pe care le aplică în modul cel mai strălucit”.
Nicolae Dăscălescu este detașat pentru un stagiu la Marele Stat-Major și i se încredințează și Divizia II căpitani, iar în 1925 îndeplinește și funcția de subșef de stat-major al Corpului 5 Armată, fiind apreciat chiar din primul an de către generalul Lăzărescu pentru buna organizare a patrulelor de aviație la Chișinău și Filipeștii de Târg. În 1929 este avansat la gradul de colonel, ajungând șef de stat-major la Divizia Aeriană, și începe să susțină conferințe despre artilerie. În 1930, în cadrul unor manevre militare la care lua parte ca observator, generalul Rățescu avea să povestească despre el: „Atunci mi s-a părut un om curios. Deși i se pusese la dispoziție trăsura regimentului, făcuse drumul din oraș la locul exercițiului și înapoi, în total vreo 10 km, pe jos”.
În luna decembrie a aceluiași an, colonelul Dăscălescu primește o scrisoare de la doctorul I. Munteanu, din Bacău, care solicită fotografia colonelului, probabil la un dosar, ocazie în care îi scrie: „Să fiți sigur, domnule colonel, că mereu sunteți în imaginația mea și chipul dumneavoastră nu mă va părăsi niciodată”. Maiorul Corneliu Gheorghiu din Bălți avea să îi scrie colonelului Dăscălescu o scrisoare în care își spunea ofurile cu privire la activitatea militară. Printre altele, maiorul scria: „Dumneavoastră ați rămas, dintre toți șefii mei, singurul cu care păstrez încă o legătură sufletească și pot să vorbesc deschis și sincer, așa cum aș vorbi fratelui meu mai mare”.
„Niciodată nu se îngâmfa, nu refuza cercetarea problemei”
În 1931 îndeplinește funcția de șef de stat-major la Inspectoratul General al Aeronauticii. La plecarea sa de la Divizia Aeriană, generalul Ioan Sichitiu, care i-a fost și profesor, avea să noteze: „Mi-a fost un colaborator neprețuit în timpul când l-am avut șef de stat-major și cu multă părere de rău l-am văzut plecând în postul de mare răspundere ce i s-a încredințat”. Este și perioada când cei doi nepoți ai lui își încep drumul în viață, Nicolae Dăscălescu având grijă ca aceștia să-și continue studiile. Este ulterior numit comandantul Regimentului 1 de apărare contra aeronavelor (cu sediul în cartierul bucureștean Ghencea).
Despre Nicolae Dăscălescu șef de stat-major la Corpul 3 de Armată Chișinău, profesorul Constantin N. Tomescu nota: „Avea o statură înaltă, zvelt, foarte amabil, destul de citit, iar ca militar, cel mai distins, nu prin poziția sa în ierarhie, ci prin capacitatea sa de a judeca și de a dezlega problemele de tactică militară și ca organizator. [...] M-a impresionat modestia cu care dădea soluția cea mai bună; niciodată nu se îngâmfa, nu refuza cercetarea problemei și, sub alt aspect, venea cu o mulțime de informații”.
În toamna lui 1936, Nicolae Dăscălescu a fost avansat la gradul de general de brigadă, preluând comanda Brigăzii 12 Artilerie Ismail, iar din octombrie 1937, pentru o scurtă perioadă, devine secretar general al Ministerului Apărării Naționale. După plecarea de la minister, unde nu reușește să modernizeze armata din pricina unor persoane din camarila Regelui Carol al II-lea, care influențau tranzacțiile pentru înzestrare, Nicolae Dăscălescu a fost numit comandantul Brigăzii 1 apărare contra aeronavelor, funcție îndeplinită până în toamna lui 1939. În acest an avea să treacă printr-o dramă de familie: moartea fratelui său Dumitru.
Din punct de vedere profesional urmează o nouă confirmare: devine comandantul Diviziei 25 Infanterie în august 1939, din Corpul 5 Armată, având sediul la Câmpina, apoi în Buzău.
Al Doilea Război Mondial
În fruntea Diviziei 21 Infanterie și a Corpului 2 Armată
Vara lui 1940. Basarabia, Bucovina de Nord, Transilvania de N-V, Cadrilaterul sunt cedate, iar România pierde jumătate din teritorii, respectiv jumătate din populația țării. În acest context, trupele sovietice ocupă Ținutul Herța (care nu era precizat în nota ultimativă), iar pe data de 6 iulie ajung și la Mănăstirea Putna. Generalul Dăscălescu ia măsurile necesare, trimițând Escadronul 25 Călărași la fața locului, unde militarii români, conduși de căpitanul Ioan Tobă-Hatmanu, reușesc, după o noapte de lupte, să-i alunge pe sovietici dincolo de noua graniță, tezaurul și odoarele mănăstirii fiind transportate sub pază militară până la Cozia.
„Fiindcă nu am alta la mine în acest moment, îți dau, generale Dăscălescu, propria mea decorație”
Peste un an, la 22 iunie 1941, cu o armată de 3,3 milioane de oameni, alături de 3.000 de tancuri și avioane, Germania și aliații ei, printre care și România, atacau Uniunea Sovietică în cadrul Operațiunii Barbarossa. Directiva generalului Ion Antonescu – „Ostași, vă ordon: Treceți Prutul” – a fost transmisă armatei prin radio și prin intermediul cuvântului scris. Ținta: eliberarea teritoriilor românești ocupate de sovietici. În campania de eliberare a Basarabiei, generalului Dăscălescu i se va încredința comanda Diviziei 21 Infanterie, aflată atunci în zona Bârladului.
El va conduce deseori din linia întâi divizia în timpul luptelor de la Epureni, Stoenești, Hârtoape și Leca, cunoscute sub denumirea de Bătălia de la Țiganca – conflict considerat a fi fost cel mai sângeros din întreaga campanie de eliberare, ținând cont de pierderile suferite de Armata română: în jur de 8000 de morți, răniți și dispăruți.
Generalul Leventi va spune despre Dăscălescu că este „priceput, dinamic, de un calm minunat și de o judecată adâncă, de o energie fără egal, cu o dragoste de subalterni neîntrecută”. În urma sutelor de sacrificii făcute de soldații români la Țiganca și Epureni, Diviziei 21 Infanterie i s-a conferit ordinul militar Mihai Viteazul, iar mareșalul Ion Antonescu îi va oferi personal lui Dăscălescu același ordin, spunând: „Fiindcă nu am alta la mine în acest moment, îți dau, generale Dăscălescu, propria mea decorație. Te-ai învrednicit să o porți”.
Fragmentul face parte dintr-un text mai larg, publicat în numărul 270 al revistei „Historia” (revista:270), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 iulie - 14 august, și în format digital pe platforma paydemic.
FOTOGRAFIILE ŞI DOCUMENTELE CARE RECONSTITUIE DESTINUL GENERALULUI NICOLAE DĂSCĂLESCUAU FOST PUSE LA DISPOZIŢIE DE FAMILIE ŞI SE REGĂSESC ÎN BIBLIOTECA DIGITALĂ A BIBLIOTECII JUDEŢENE „G.T. KIRILEANU” NEAMȚ
Mai multe pentru tine...
