Generalul Ion Macri, un militar dificil pe timp de pace, dar valoros la război: S-a aruncat în luptă alături de soldații pe care îi conducea

La sfârșitul anului 1916, când Armata Română suferea înfrângeri după înfrângeri, comandantul Regimentului de Căi Ferate, colonelul Ion Macri, a fost numit de generalul Prezan în fruntea unei brigăzi de infanterie. La prima vedere, părea o decizie paradoxală. Macri era un genist care nu comandase niciodată trupe de infanterie. Ce a urmat a dovedit că Prezan – și el genist – nu s-a înșelat. A ales un om care va fi la înălțimea situației în momentele critice de la Oituz și care, apoi, va îndeplini și alte misiuni dificile. Însă, cu trei decenii în urmă, puțini erau cei care credeau că tânărul ofițer Ion Macri va rezista în armată, el fiind departe de a fi un militar model. Obișnuia să comenteze ordinele superiorilor și avea inițiative personale care enervau comandanții... 

Un oltean ambițios și cu gura mare... 

În tinerețe, camarazii lui Ion Macri spuneau despre el că era un oltean ambițios și cu gura mare. Ce-i drept, mulți îl admirau. Lăsa impresia că înțelegea cu ușurință noutățile tehnice care apăreau în armată, iar capacitatea sa de muncă era uluitoare.  

Se născuse la Craiova, la 12 ianuarie 1868 (părinții se numeau Nicolae și Elisa). Din memoriul personal, care se păstrează la Arhivele Militare Române, rezultă că a venit în contact cu armata în timpul cursului superior al liceului, pe care l-a urmat la Școala Fiilor de Militari din orașul natal (1 septembrie 1883 – 1 iulie 1887). În următorii doi ani – 1887-1889 – a fost înscris la Școala de Artilerie, Geniu și Marină din București, la absolvirea căreia a fost avansat la gradul de sublocotenent și confirmat în arma geniu.

În același an – 1889 – s-a înscris la cursurile Școlii Speciale de Artilerie și Geniu, aflată tot în București. În primul an de studiu, comandantul l-a calificat drept „un bun soldat, care se distinge la instrucția de front”. Numai că „bunul soldat” a fost protagonistul unui scandal de pomină pe Calea Victoriei. Ieșind împreună cu câțiva camarazi de la un local, unde consumaseră băuturi alcoolice, s-au hotărât să se plimbe pe cea mai cunoscută arteră a Capitalei. În dreptul Palatului Regal, sublocotenentul Macri s-a oprit brusc și s-a întors către un agent de ordine publică, din dispozitivul de pază al palatului. Avea pretenția ca agentul să-l salute și, fiindcă n-a făcut-o, a început să-l muștruluiască și să-l urecheze. Oamenii s-au adunat să privească spectacolul. La fel de brusc, Macri s-a oprit și s-a îndreptat spre public, pentru a intra în vorbă cu o doamnă care îi plăcuse. Dar doamna era cu soțul, așa că s-a lăsat cu palme și pumni.

Comandantul lui Macri, locotenent-colonelul Grămăticescu, a aflat de scandal și a cerut o anchetă, în urma căreia sublocotenentul s-a ales cu (primele) 60 de zile de închisoare corecționară. În consecință, Macri, care oricum – la cei 22 de ani ai săi – nu era cu gândul la studiu, a pierdut anul. Repetând anul întâi, Ion Macri a devenit alt om. În octombrie 1891, când în armată se încheiau foile calificative, comandantul său a scris: „Și-a dat multă silință la învățătură, așa că la examenul de trecere în anul al doilea a fost nr. 1 din Secția Geniului”. Anul al doilea al Școlii Speciale este de-a dreptul incredibil. Macri a redevenit rebelul din trecut și a acumulat 65 de zile de închisoare corecționară: 60 pentru insubordonare și încă cinci pentru că a plecat, din proprie inițiativă, cu drezina pe calea ferată în pauza unei ședințe de instrucție. Cu toate acestea, a încheiat anul pe locul întâi al Secției Geniu din Școala Specială.  

La 1 iulie 1892 a fost repartizat la Regimentul 1 Geniu din București (monumentul din Cotroceni, cunoscut sub numele de Leul, se află pe locul în care se afla intrarea în cazarma acestei unități). Ar fi trebuit să fie avansat la gradul de locotenent, șefii lui din Școala Specială au decis să fie eliminat de pe tabelul de înaintare la vechime (va deveni locotenent în anul următor). Comandantul Regimentului 1 Geniu l-a primit cu scepticism și l-a ținut sub observație. Cum, la trupele de geniu, munca fizică era de bază, nu a fost greu să-l țină pe Macri obosit. Așa că, pentru început, l-a repartizat într-o subunitate de reparat drumuri și poduri.

Ion Macri a început să se transforme, treptat, într-un ofițer în care se putea avea încredere. Probabil că a contribuit la maturizarea sa și faptul că, în 1893, s-a căsătorit cu o domnișoară pe nume Zoe H. Ionescu (în documentele studiate nu sunt informații dacă a avut sau nu copii). În 1894 era văzut ca fiind „serios și energic”. Desigur, a mai avut ieșiri în decor. La 25 octombrie 1895 a primit opt zile de arest pentru că, la popotă fiind, locotenentul Macri s-a certat cu un camarad, de față cu alți ofițeri, inclusiv un căpitan. Comandantul Regimentului 1 Geniu a considerat că locotenentul a dovedit lipsă de respect pentru căpitan, care era mai mare în grad, și a fost un exemplu prost pentru ceilalți ofițeri, care erau mai mici în grad.

În 1897 îl găsim pe Ion Macri repartizat la Regimentul 2 Geniu, având gradul de căpitan, pentru ca la, 16 decembrie 1899, să revină la Regimentul 1 Geniu, cu gradul de maior. Și, din nou, are probleme... La 4 august 1900, comandantul regimentului l-a pedepsit pe Macri cu șase zile de arest pentru că, fiind la masă cu un subordonat, i-a permis acestuia să se îmbete. După care, subordonatul respectiv, a mers în oraș, unde a făcut „un mare scandal public”.

Era însă admirat în regiment. Își îndeplinea sarcinile încredințate și era un militar format pentru câmpul de luptă. În dosarul său găsim consemnat, în dreptul anului 1902: „trage bine cu pistolul și revolverul. Mânuiește bine sabia și floreta”. Iar în anul următor comandantul a scris: „Foarte activ, tipul milităros, conștient de datoria sa, însă cam mult și de drepturile sale, pe care și le cere când i se pare a fi știrbite”.

Întemeietor al aviației militare 

Ion Macri pare să fi fost ofițerul tipic făcut pentru război. Era competent și energic, dar se simțea îngrădit de o rutină insuportabilă pe timp de pace. E drept, comandanții l-au ținut ocupat. Din 1892 și până în 1911 a devenit unul dintre cei mai solicitați tineri ofițeri geniști ai armatei române. A fost comandant al mai multor subunități (construcții, pontonieri, telegrafie, căi ferate) și a ajuns să cunoască foarte bine domeniile de activitate specifice armei. A lucrat la podul de la Colentina – București, a condus construcția unor cazărmi din Bacău, Buzău și Ploiești, a comandat grupul de militari români care, în 1906, a restaurat monumentele din Bulgaria dedicate celor care au luptat în Războiul de independență (1877-1878). A predat cursuri la Școala de Artilerie și Geniu și la la Școala de Infanterie și Cavalerie; de asemenea, a publicat două lucrări de specialitate („Atribuțiunile și serviciile trupelor de geniu la cetăți” și „Călăuza ofițerului la construcția podurilor în marile linii de comunicații de cale ferată”). 

În 1911 a fost numit șef al grupului primilor ofițeri voluntari la Școala de Aviație de la Chitila a avocatului Mihai Cerkez. Din acest grup, numai doi sublocotenenți vor obține brevetul de aviator: Ștefan Protopopescu și Gheorghe Negrescu. În aceeași perioadă, Macri a fost trimis în Franța pentru a se documenta în legătură cu progresul aviației.

Când, la 1 aprilie 1912, s-a înființat la Cotroceni Școala Militară de Zbor, maiorul Ion Macri a devenit directorul acesteia (astfel, el poate fi considerat unul dintre întemeietorii aviației militare române). Prințul George Valentin Bibescu și-a dorit și el această funcție, mai ales că era posesor al brevetului de aviator încă din ianuarie 1910. Cum însă Bibescu – pentru a fi eligibil – a refuzat să devină ofițer activ, Macri a fost desemnat director. În excelenta sa lucrare memorialistică, Din amintirile unui vechi aviator, Gheorghe Negrescu, povestește că, pierzând șansa de a conduce Școala Militară de Zbor, Bibescu a cedat armatei, contra cost, toate avioanele pe care le avea (urmărind ca, din banii obținuți, să-și cumpere altele noi). „Unele cotidiene de atunci au anunțat că Bibescu a donat avioanele sale Ministerului de Război, dar maiorul Macri, care a rămas apoi conducătorul aviației, trăznea și fulgera contra acestor publicații, știind bine cum și cât se plătiseră avioanele respective. Nu știu dacă Ministerul de Război a încercat să dea o dezmințire, dar știu că maiorul Macri, care a intervenit la ziare să restabilească adevărul, nu a obținut această rectificare” a scris Negrescu.

La 1 aprilie 1913 a fost avansat locotenent-colonel și numit comandant al Batalionului 1 Pionieri (București). În timpul participării armatei române la Campania din 1913 (Bulgaria), Macri a fost comandantul Batalionului de Căi Ferate, atașat Comandamentului General al Etapelor. A făcut o impresie pozitivă. După încheierea campaniei, a fost trimis în Dobrogea, unde a condus lucrările pentru realizarea căii ferate Medgidia – Cobadin (septembrie 1913-iulie 1914).

Apogeul carierei 

La intrarea României în Primul Război Mondial, colonelul Macri a devenit comandantul Regimentului de Căi Ferate. Militarii din subordinea sa au acționat în zona de război, având misiunea de a reabilita tronsoanele distruse de lupte. La sfârșitul anului 1916, în mod mai puțin obișnuit, a primit comanda unei brigăzi de infanterie. În 1917 a participat la Bătălia de la Oituz în fruntea Brigăzii 14 Infanterie (din Divizia 7). Brigada sa a oprit mai multe atacuri inamice în zona dealului Coșna; colonelul Macri s-a aflat permanent în mijlocul trupelor, având postul de comandă foarte aproape de linia întâi. Pentru ziua de 6 august 1917, când a avut loc atacul combinat al Armatelor 9 germană (la Mărășești) și 1 austro-ungară (la Oituz), găsim consemnat: „atacat și întors la flancul stâng spre Coșna, unde escadroane din Regimentul 1 Cavalerie [pe jos] au fost respinse și au părăsit frontul, colonelul Macri, fără a se alarma, cu sânge rece și fără șovăire, a făcut față spre Pădurea Bradului, comandând personal unitățile de rezervă și împingându-le până la Pârâul Bradului”. Prin acțiunea sa a restabilit situația în sectorul său și a salvat mai multe baterii de artilerie române, care erau pe punctul de a fi capturate de inamic (se notează și faptul că Macri a fost rănit în acțiunea respectivă, dar nu sunt alte detalii).  

Pentru anul 1918, în dosarul său personal este consemnat faptul că brigada pe care o comanda a dezarmat trupele Corpului II rus în regiunea Pașcani-Iași. Este vorba, bineînțeles, de un episod al efortului armatei române de a dezarma și evacua trupele ruse, care, impregnate de bolșevism, creau dezordine în Moldova.

În ianuarie 1919, a înființat Regimentul 2 Căi Ferate și a întemeiat Trupele de Comunicații, fiind și primul comandant al acestora, având gradul de general de brigadă. Tot în această perioadă – imediat după Unirea proclamată la 1 Decembrie 1918 –, pe fondul unor lipsuri generate de efortul de război din anii precedenți, au apărut blocaje economice grave. Generalul Ioan Rășcanu, ministru de Război în anii 1919-1921 (în guvernele Văitoianu și Averescu), a notat: „încetarea oricărei activități în minele de cărbuni din Banat și Transilvania și, deci, întreruperea aproape completă a 

circulației pe calea ferată, cerea o mână de fier (...) care să predea țării, în cel mai scurt timp, producția zilnică necesară de combustibil. În mod natural, privirile s-au îndreptat asupra generalului Macri. Și speranțele tuturor au fost cu prisosință răsplătite. Câteva zile mai târziu, grație intervenției energice a acestui ofițer, în calitate de președinte al Comisiei Minelor din Transilvania și Banat, s-au predat căilor ferate și industriilor țării sutele de vagoane de cărbuni de care zilnic aveam nevoie, întreaga lor activitate fiind reluată”.

În 1920 generalul Ion Macri a fost numit director al C.F.R.-ului, într-o perioadă foarte dificilă, în care rețeaua de transport era dezorganizată complet de război. Referitor la acest episod, generalul Rășcanu a notat: „Un alt impas al țării face să se recurgă din nou la capacitatea și energia generalului Macri. Căile ferate (...) încep a avea o activitate din ce în ce mai redusă, circulația e neregulată, grevele lucrătorilor se înmulțesc, lucrul stagnează, nimic din parcurile imense de material rulant nu este predat circulației. Generalul Macri este pus în capul Direcției CF și foloasele acestei fericite alegeri nu întârzie o clipă a se arăta. Începând prin a satisface cererile lucrătorilor, le înființează economate, depozite, le procură efecte de 22 milioane dolari, înființează orfelinate, le repară locuințele, le dublează ajutoarele, îi organizează în sindicate naționale, în sindicate de ordine. Personalul, o dată mulțumit, ofițerul își consacră toată puterea sa de muncă pentru readucerea căilor ferate la cât mai aproape de normal. Un suflu nou începe a anima întreaga activitate a căilor ferate: se dă spre refacere în toate atelierele și uzinele statului și cele particulare, mașini și vagoane și zilnic sunt predate circulației însemnate cantități de material rulant. Se trimite în străinătate personal tehnic pentru cumpărarea și repararea de mașini, vagoane și, în puțin timp, stocul nostru s-a mărit cu peste 400 locomotive. Se alimentează cu combustibilul necesar toate depozitele noastre și se asigură furnizarea lui pe tot anul. Se regulează circulația și se îmbunătățește, prin crearea de trenuri accelerate; se reorganizează administrația, unificându-se cu aceea a ținuturilor alipite. Într-un cuvânt, totul în plină refacere, în plină activitate, în continuă îmbunătățire”.

În aprilie Ion Macri 1922 era comandantul Diviziei 10 infanterie, care se afla dislocată pe graniță, în Basarabia (în această perioadă, la 15 martie 1923, a fost avansat la gradul de general de divizie). A condus această mare unitate până la trecerea în rezervă, la 1 octombrie 1929. În ultimii ani din carieră s-a stabilit la Brăila, unde era comandamentul diviziei. A decedat în această localitate în anul 1937, fiind înmormântat în Cimitirul Sf. Constantin.