image

Pasiunile lui Ion Luca Caragiale. Triunghiuri amoroase fără scrupule, care au făcut istorie

Ion Luca Caragiale, unul dintre cei mai mari dramaturgi ai literaturii române, a fost un mare admirator al femeilor frumoase. S-a lăsat împins de pasiunea sa pentru femei în triunghiuri amoroase fără scrupule, care au făcut istorie. Nu s-a dat înapoi din a-și trăda prietenul, pe Mihai Eminescu, pentru o aventură cu Veronica Micle și nu s-a sfiit să-i pună coarne lui Constantin Nottara, vrăjindu-i soția, pe actrița Amelia Welner.

Se spune că, după literatură, vinul și femeile ar fi fost celelalte două pasiuni ale marelui Caragiale. În spatele dramaturgului creator al celebrelor piese „O scrisoare pierdută” sau „O noapte furtunoasă” a stat un bărbat șarmant cu mare lipici la dame.  Un prim episod amoros din viața lui Ion Luca Caragiale s-a petrecut în 1883.

„Caragiale, în primăvara anului 1883, pregătea, în colaborare cu I.C. Negruzzi libretul comediei muzicale Hatmanul Baltag a cărei partitură fusese încredințată lui Eduard Caudella. În casa acestuia a cunoscut-o pe Fridolina, precum și pe Adela, fiică a doamnei Clara Caudella, dintr-o altă căsătorie”, aflăm din „Viața lui I L Caragiale” semnată de Șerban Cioculescu.   

Leopoldina Reinecke alias Fridolina, așa cum o poreclise Caragiale, i-a furat inima dramaturgului. Nevoit să facă naveta des la Craiova și îndrăgostit teribil, Caragiale le încredința prietenilor rămași la Iași sarcina de a îi transmite informații despre femeia dorită.

„Ce fațe Fridolina? O doresc de-mi seacă sufletul… Cu ochii ei albaștri, cu capul ei frizat”, îi scria dramaturgul în aprilie 1883 lui Petre Missir.

Inima tinerei era însă dăruită unui maior care o ceruse în căsătorie și dăduse bir cu fugiții. Caragiale obișnuia să trimită cu trenul de la Craiova buchete de violete pe care amicul său Missir avea sarcină să le ducă Fridolinei. Dramaturgul îndrăgostit nutrea dorințe de căsătorie cu tânara de la Iași, însă prietenii l-au trezit la realitate.  

Când i s-a pus în vedere că perspectiva unei căsătorii cu Fridolina ar însemna întreținerea întregii familii a acesteia, dramaturgul a renunțat la amorul neîmpărtășit.  

Un copil dintr-o relație ilegitimă  

Un an mai târziu, după episodul amoros neîmpărtășit de la Iași, dramaturgul a cunoscut-o pe Maria Constantinescu, o tânără angajată a fabricii de tutun „Belvedere”. În 1884, Caragiale lucra ca funcționar la Regia Monopolurilor din București. Din scurta aventură cu Maria Constantinescu s-a născut primul său copil, în 1885.

Pe Mateiu Caragiale l-a recunoscut ca fiu, însă relația dintre cei doi amorezi s-a încheiat la scurt timp după nașterea copilului.  

Aventură cu nevasta lui Constantin Nottara  

Pasiunea pentru femei l-a împins pe Caragiale în triunghiuri amoroase în care a jucat rolul de amant. În 1889 a ajuns în centrul unui scandal care a făcut deliciul rubricilor mondene din ziare, după ce s-a încurcat cu actrița Amelia Welner, soția lui Constantin Nottara. Cei doi soți Nottara jucau la Teatrul Național, al cărui director a fost pentru scurt timp Ion Luca Caragiale. Vrăjit de frumusețea actriței, Caragiale n-a mai ținut cont de soț.   

Partidele amoroase se derulau chiar în casa lui Nottara și aventura a culminat cu prinderea amantului Caragiale în patul conjugal. Întors acasă pe neașteptate dintr-un turneu, Nottara a dat peste Caragiale în dormitor purtându-i papucii de casă și halatul.

"Coane, am înțeles să-mi iei nevasta, dar și halatul, și papucii?!", ar fi exclamat Nottara.

Scandalul s-a finalizat cu demisia lui Nottara de la Teatrul Național, iar ziarele vremii titrau: “Balamuc la Teatrul Național din cauza boroboațelor directorului”.  

Cum i-a pus coarne lui Eminescu  

Introdus de Eminescu la Junimea din Iași, Caragiale a cunoscut-o pe Veronica Micle și între cei doi se înfiripă o relație amoroasă ascunsă. Eminescu, rămas redactor la ziarul „Timpul”, ajungea mai rar la Iași și relația cu Veronica se derula mai mult prin intermediul scrisorilor de amor. Blonda pasiune a lui Eminescu a căzut în brațele flegmaticului Caragiale, fără ca poetul rămas la București să bănuiască ceva. Dramaturgul a fost cel care i-a mărturisit infidelitatea lui Titu Maiorescu, atunci când acesta l-a informat că Eminescu are gânduri de însurătoare cu Veronica.

image
Titu Maiorescu, Veronica Micle și Mihai Eminescu

„Caragiale află de intențiile poetului și, cuprins prima dată de remușcare, se prezintă la Maiorescu și îi vorbește deschis asupra acestor intenții ale poetului. El îi împărtășește teama că Eminescu e în stare să comită faptul și că ar trebui împiedicat de la aceasta, deoarece Veronica avea mulți prieteni intimi printre care și el, Caragiale”, dezvăluie cartea „Tragicul destin al unui scriitor”, care prezintă biografia lui Caragiale.  

Maiorescu a păstrat secretul trădării lui Caragiale până în momentul în care Mihai Eminescu însuși a venit să-l anunțe că e pe cale să se însoare cu Veronica. „Eminescule, iartă-mă, te rog, de sfâșierea pe care știu că ți-o pricinuiesc, dar aceea pe care ți-ai ales-o drept tovarășă de viață nu merită această cinste, nu merită! Înainte de d-ta a fost prietena altora, a fost și a lui Caragiale. Mi-a mărturisit-o chiar el”, i-ar fi spus Maiorescu poetului înșelat, după cum avea să relateze I. Al. Brătescu Voinești. „Canalia!” a fost tot ce-a mai putut spune poetul la adresa amicului său care l-a tradat, după aflarea infidelității Veronicăi.  

După aflarea infidelității, Eminescu îl amenință pe Caragiale cu duelul, însă cei doi nu ajung la confruntare fizică. Reia relația cu Veronica și, pentru o vreme, o ascunde de ochii junimiștilor de teamă bârfelor care s-ar fi putut isca.

„Pe domnul în chesiune l-am bruscat în societate, dar a tăcut frumușel ca un om de nimic ce este. Am consultat pe un om cunoscător de afaceri ce trebuie să fac pentru a cere scrisorile tale. El mi-a spus că tu trebuie să i le ceri. În caz că nu ar voi să le dea, căci e liber a nu voi aceasta, pot să-l silesc să-mi dea satisfacțiune. Te rog, dar, cere-i scrisorile și răspunde-mi apoi dacă ți le-a trimis sau nu. Nu te mai îndoi că e de absolută rea-credință. E un om care nu poate fi altfel“,  îi scria Eminescu Veronicăi, după reluarea relației.

Iar infidela Veronica, iertată de poet, se scuza:  „ ...am vrut să mă înșel pe mine însămi și prin o prostie am vrut să cred că te-am uitat, însă dorința nespusă ce aveam a te întâlni și regretul că nu te zărisem măcar un timp, două săptămâni, era o dovadă vie și puternică că sufletul meu era încă plin de tine. Prostia era făcută. Să nu mă acuzi pe mine, căci eu sunt atât de dreaptă, încât nici ție nu voi să-ți aduc bănuieli și imputări. Așa a fost să fie, era scris, era destinat”.

„Hai, ai să-l faci pe Eminescu să se bată cu mine, să mă împuște!“  

Singurele întâlniri între Veronica și Caragiale, după aflarea infidelității, au fost doar prilej de acuzații și reproșuri.

„Într-adevăr, recunosc că ființă mai arhicanalie, după cum ai numit-o tu, nu există. L-am întâlnit azi. Mi-a zis că eu nu ți-am spus, nu ți-am mărturisit păcatul meu decât ca să sfărâm prietenia ce există între tine și el. Apropos, zice: «Hai, ai să-l faci pe Eminescu să se bată cu mine, să mă împuște!...» și câte alte prostii. E un adevărat spion. Mi-e groază de tot ce poate fi capabil acest om, dar să-l lăsăm în pace“, îi scria Veronica lui Eminescu despre Caragiale.  

Caragiale n-a dezvăluit niciodată scrisorile care ar fi compromis-o public pe Veronica și se spune că dramaturgul ar fi ales asta pentru a-l proteja, de fapt, pe Eminescu, gestul fiind interpretat ca semn de afecțiune și de protecție pentru poet. Caragiale și-a cerut transferul ca revizor școlar la Argeș și n-a mai călcat prin preajma Veronicăi.  

„Mi-o dai, tată socrule?”  

Caragiale a cunoscut-o pe Alexandrina Burelly în 1888. Dramaturgul avea 36 de ani și începuse să aibă gânduri de însurătoare. După ce a văzut-o pe Alexandrina într-o seară la teatru, Caragiale s-a interesat de familia acesteia, iar a doua zi s-a prezentat în fața arhitectului Gaetano Burelly.

“A doua zi dimineața, cu noaptea-n cap, după multe ore de nesomn, cine sună la ușa arhitectului? Caragiale îndrăgostit. «Mi-o dai, tată socrule?”, povestește Cella Delavrancea în volumul “Dintr-un secol de viață”.

image

Cei doi s-au logodit în 1888, iar nunta a avut loc în ianuarie 1889. Alexandria i-a rămas alături lui Caragiale până la finalul vieții.

”Mama era foarte gospodină și-și îmbogățea averea casnică prin schimburi în natură cu chivuțele. Când tata căuta vreo haină veche, de care i se făcuse dor, mama mărturisea scuzându-se: «Dar nu mai era de purtat, n-o mai puteai pune și nu știi ce farfurii frumoase cu dungi roz am luat pe ele». Dacă tata era bine dispus – totul se sfârșea cu glume și râsete, dar dacă tata avea o zi rea, discuția se transforma în adevarată tragedie, exact ca în nuvelă”, scrie Ecaterina Logadi , fiica dramaturgului în cartea ”Din amintirile mele despre tata”.  

Ultima pasiune a dramaturgului  

Cella Delavrancea a fost ultima pasiune a dramaturgului. După ce i-a stârnit lui Caragiale admirația ca adolescentă de 14 ani, Cella l-a revăzut și l-a vrăjit pe dramaturg ca tânără femeie frumoasă la 25 de ani. Era vârsta la care talentata pianistă dădea deja concerte în afara țării.

Cella Delavrancea (foto: Wikimedia Commons)
Cella Delavrancea (foto: Wikimedia Commons)

Ajunsă la Berlin, a fost găzduită chiar în casa bunului prieten al tatălui său, Caragiale. Între cei doi s-a înfiripat o relație pe când Cella nu împlinise 25 de ani, iar Caragiale avea 60. În memorii, pianista recunoaște că l-a cunoscut intim pe nenea Iancu:

„Destinul m-a făcut să-l cunosc. Este un ins colosal – abordează totul cu aceeași perfecțiune – în filosofie, muzică, artă dramatică. N-am cuvinte să-ți exprim căutarea, stupefacția, gravitatea admirației mele în fața unei inteligențe ca a sa. Nu-l văzusem decât acasă unde cea mai mare parte a timpului discuta cu Ticu, iar eu nu deveneam activă decât la pian făcându-i plăcere, dar în aceste zile petrecute la el într-un apartament înecat în covoare turcești, am putut să-l cunosc și să-l binecuvântez. Destinul m-a făcut să-l cunosc atât de intim”. 

Tot în ”Dintr-un secol de viață” pianista mărturisește ultimele impresii despre Caragiale, înainte de moartea fulgerătoare a acestuia. Se spune că Cella ar fi fost cea lângă care Caragiale a murit în ziua de 9 iunie 1912.

„În ultimul an de viață am stat două luni la el. Era concentrat în gândul unei noi creații. Se plimba prin casă, fuma necontenit. Nota un cuvânt, ștergea un rând întreg, și dacă nu reușea să exprime ce vroia, venea la noi. «Hai, Aghiuță, cântă-mi din Beethoven». În muzică își găsea destindere. Nimic nu prevestea că-și trăia ultimele zile. Ne ținea cuvântări despre literatură și muzică cu talent de critic rafinat.”

Sursa: adevarul.ro

Mai multe pentru tine...