Papă și matematician sau vraci? Silvestru al II-lea
Silvestru al II-lea este un personaj exotic și aproape necunoscut în România, amintit de obicei în treacăt ca făuritor al Regatului Maghiar, în anul 1000.
Regiunea Auvergne din zona central-sudică a Franței, acoperită de munți și dealuri, este faimoasă pentru revolta disperată a galilor lui Vercingetorix împotriva romanilor (cu grandioasele asedii de la Gergovia sau Alesia) și pentru gama impresionantă de brânzeturi. Acolo, lângă orașul Aurillac, s-a născut între anii 940 și 950 Gerbert, fiul unor țărani supuși ducilor de Aquitania.
Curios și ascuțit la minte, băiatul a avut o viață surprinzătoare: a ajuns în Catalonia și a dus în Europa Occidentală cunoștințele matematice și astrofizice dobândite în contact cu civilizația ebraică și musulmană din Spania. Faima sa ca dascăl l-a transformat în mentor al împăraților și regilor, apoi l-a condus către cea mai înaltă catedră a Europei Occidentale: cea a Sfântului Petru, la Roma.
Un copil al vremurilor sale
Gerbert a dus pentru o bună o parte a vieții lui traiul multor altora din Europa medievală. Încă din copilărie a fost trimis să învețe carte în mănăstirea din apropiere. Odată ajuns adolescent, în calitate de oblatus, adică oferit (lui Dumnezeu), putea alege între a se întoarce la viața de mirean și a rămâne în comunitatea benedictină în care crescuse. A preferat cea de-a doua cale: cu rugăciuni, cărți (nu foarte multe) și – conform regulilor de la mănăstire din acea epocă – cu un regim alimentar mai sărac decât al majorității țăranilor contemporani.
În mănăstirea Saint Gérard, băiatul a învățat bazele gramaticii latine și puține alte rudimente de știință laică. De altfel, locul nu era propice unor studii avansate. Cele mai apropiate centre mari de învățământ se aflau la Tours, Moissac și, mai ales, Cluny, care în secolul al X-lea reformase ordinul benedictin și propovăduise o ideologie centralizatoare a creștinismului occidental, care va da roade un secol mai târziu, în bine-cunoscuta reformă gregoriană. Norocul (sau pronia) avea să îi surâdă lui Gerbert în anul 967, când mănăstirea din Aurillac a primit vizita unui pelerin de vază: Borel, contele de Barcelona, venise în Franța pentru a-i face curte domnișoarei Letgarda, fata celui mai puternic prinț din Languedoc, contele de Toulouse, Raymond al III-lea.
După o înfrângere aproape catastrofală în fața emirului musulman de Zaragoza în anul 965, Borel s-a văzut obligat să întărească legăturile cu vecinii din nord. Astfel, cu ocazia acestei călătorii, a vizitat mai multe mănăstiri, printre care și pe cea din Aurillac. Vizitele nu avea doar scopuri religioase, căci stareții (de multe ori rude ale aristocrației locale) funcționau ca figuri importante în diplomația vremii. Sfătuit de superiorii săi, care știau cu câtă pasiune novicele citise operele matematice ale lui Boetius, dar și cât de avansate erau științele în Spania, tânărul Gerbert l-a urmat pe conte în Catalonia, unde a fost introdus în artele Quadriviumului: aritmetică, geometrie, astronomie și muzică.
Și mai important, Borel l-a prezentat pe tânărul său oaspete lui Hatto, episcop de Vich, care îi va deveni mentor, și lui Gotmar, episcop de Gerona. Acești membri ai elitei creștine aveau legături culturale la cel mai înalt nivel.
Unele cărți ale lui Gotmar, traduse în arabă, circulau în lumea musulmană până în Egipt și manuscrisele erau de multe ori oferite ca daruri de la o Curte la alta, traduse, copiate și trimise mai departe în tot bazinul mediteraneean. Prelații îl cunoscuseră în timpul unei ambasade la Cordoba și pe medicul și diplomatul Abu Yusuf ben Shaprut, șeful comunității evreiești spaniole, un mecena al secolului al X-lea care schimba cărți de filozofie cu eruditul împărat bizantin Constantin al VII-lea, cunoștea greaca, araba și latina și se ocupa de relațiile diplomatice cu micile și gălăgioasele comunități creștine din nordul Peninsulei iberice. Printre altele, l-a ajutat pe Regele Sancho I, zis „cel Gras”, să scape de puțin războinicele kilograme în plus care îi încurajaseră pe nobili să îl detroneze la Leon.
În această lume complicată, dar în continuă fermentare culturală, Gerbert absoarbe toate cunoștințele vremii și se confruntă pentru prima dată cu politica. Locul Cataloniei de Nord era, în geopolitica vremii, cel puțin ambiguu: pentru califatul din Cordoba era vorba de o provincie răzvrătită, pentru regii francezi era o marcă prea îndepărtată pentru a fi apărată; așadar, conții catalani creștini erau pe muchie de cuțit. Faptul că, oficial, Barcelona, Gerona și Vich ascultau de arhiepiscopul de Narbona, în Franța, nu plăcea deloc califilor, iar dorul de independență nu îi convingea deloc pe francezi.
Această situație întortocheată își avea originea în anul 711, când musulmanii au cucerit regatul vizigoților din Spania și principala față bisericească a Cataloniei, arhiepiscopul Prosper de Tarragona, a fugit cu ce a reușit să adune în Italia, lăsând catedra vacantă. Aventuroasa tentativă a lui Carol cel Mare de a recuceri Spania s-a limitat la câteva orașe catalane, care s-au nimerit sub patrafirul clerului francez.
Situația trebuia să fie rezolvată în anul 970, când contele Borel a făcut un pelerinaj la Roma pentru a-și spune ofurile papei și, mai ales, împăratului german (sas) Otto I. După ce făcuse ordine în Italia și oprise ultimul mare raid maghiar în bătălia de la Lechfeld, acesta părea să tindă la supunerea întregului Occident. La fel ca împăratul, Hatto și Gerbert, îmbibați de cultura clasică, visau la renașterea Imperiului Roman occidental.
Primul pas către Roma
Misiunea diplomatică a avut succes și Papa Ioan al XIII-lea i-a cedat arhiepiscopia lui Hatto. În plus, în diferitele întâlniri, atenția Curții papale a fost captată de Gerbert, tânărul călugăr din Aquitania. Richerius din Reims, unul dintre biografii contemporani ai lui Gerbert, scrie în Historia sa că, în Italia acelor vremuri, se ignorau aritmetica și muzica, motiv pentru care papa și oamenii săi l-ar fi convins pe Gerbert să rămână la Roma ca dascăl.
Nu putem spune dacă istoricul scria cu o anacronică antipatie față de italieni, dar cu siguranță în acea epocă, Roma ieșea dintr-o fază condamnată ca Saeculum Obscurum, care a fost numită de către cardinalul catolic Cesare Baronio, în secolul al XVI-lea, „pornocrație”. La Roma cel puțin, elitele (fie ele bisericești ori mirene) aveau alte priorități decât studiul muzicii.
La Roma, lui Hatto i se recunoaște titlul, iar lui Gerbert talentul, astfel încât, după plecarea contelui Borel și a prelatului, Papa Ioan al XIII-lea îl sfătuiește pe împărat să își lase moștenitorul, adolescentul Otto al II-lea, pe mâinile noului astru al culturii romane. Urbea însă nu îl mulțumea pe Gerbert, vechea capitală imperială fiind în secolul al X-lea un cumul de sate și palate fortificate, construite peste vestigiile Antichității. Era dominată de familii împărțite pe cartiere, fiecare cu biserica proprie și eventual cu propriii candidați la conclavuri (evenimente ce aveau adesea conotația unui război civil).
Această nobilime foarte iute la mânie și mai ales la cuțit (și venin) exaspera orice cap încoronat care s-ar fi stabilit acolo, în memoria vechiului fast imperial.
[...]
Gerbert avea să devină papă în anul 999. A făcut apoplexie pe 3 mai 1003, în timpul celebrării unei slujbe. Pe piatra sa funerară este amintit împreună cu elevul și suveranul său: „Amândoi au luminat vremurile cu strălucirea înțelepciunii lor”.
Memorie și propagandă
Paradoxal, deși au rămas în urma sa opere științifice interesante, ce încercau o sinteză a tradiției latine cu influența din Spania musulmană – printre care Geometria, Opera Mathematica, tratatul deja amintit, De Sphaera, și cel de logică, Liber de rationali et ratione uti –, Gerbert de Aurillac a avut parte de un fel de blestem ciudat post-mortem.
Într-o biografie din secolul al XIV-lea, redactorul anonim, roman, scrie despre Silvestru: „Se numea Gerbert, a fost călugăr în dioceza din Aurillac; apoi, lăsată mănăstirea, a făcut jertfă diavolului ca să-i iasă toate după plac, și diavolul asta i-a făgăduit”.
Legenda pactului cu diavolul s-a născut în secolul al XI-lea, la curtea acelorași împărați germani, dar are o rădăcină ciudată: sejurul real în Spania, țară exotică și musulmană, care a generat povești chiar din timpul vieții sale.
Benno de Osnanbruck, un avocat al lui Henrik al IV-lea în lupta cu papalitatea și cu reforma franceză de la Cluny, scria pe la 1090 că Gerbert, „simțind moartea apropiindu-se, ceru să îi fie tăiate mâinile și limba, căci cu ele, jertfind satanei, hulise numele Domnului”. Așadar, mitul lui Gerbert ca vândut satanei s-a născut în sânul clerului german și s-a răspândit pretutindeni.
Jumătate de secol mai târziu, Wilhelm de Malmesbury, cronicar englez, nota că Gerbert ar fi fost în posesia unei cărți de necromanție. Multe alte legende, din Franța până în Polonia, spuneau că tânărul călugăr francez s-ar fi împerecheat cu fiica unui mag în Spania, căpătând astfel inteligența ieșită din comun, că ar fi umblat noaptea prin subteranele urbei vorbind cu diavoli și alte duhuri sau că ar fi dat viață unor vietăți cioplite din lut, ar fi reînviat morții și ar fi realizat și alte vrăji.
Toată această paletă de povești a fost creată, poate și crezută, într-o perioadă ce a ținut până la Reforma protestantă, care a pictat în aceleași culori toată istoria pontifilor romani, după cum demonstrează faimoasele Centurii din Magdeburg (un fel de istorie neagră a papalității). Deși cardinalul Cesare Baronio – cel care, deloc blând cu istoria bisericii romane, inventase un cuvânt nou pentru papalitatea secolelor IX-X, „pornocrație” – a încercat să combată legendele despre Gerbert adunând sursele vremii, vocile au circulat până la deschiderea mormântului, când faimoasele mâini s-au dovedit a fi, de fapt, întregi.
În 1841, micul oraș de provincie Aurillac, în care studiase, cuprins de patriotismul romantic învăluit în medievalism al epocii, i-a dedicat Place Gerbert și o statuie, în semn de recunoștință.
Fragmentul face parte din articolul „Matematician, papă, vraci. Silvestru al II-lea”, publicat în numărul 259 al revistei „Historia”, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 august - 14 septembrie, și în format digital pe platforma paydemic.
FOTO: Getty Images
