Carol cel Mare, p─ârintele mitologic al Europei Occidentale jpeg

Carol cel Mare, p─ârintele mitologic al Europei Occidentale

Carol cel Mare a r─âmas ├«n memoria posterit─â┼úii cu titlul de ├«mp─ârat, primit la Roma, ├«n diminea┼úa de Cr─âciun a anului 800. Mul┼úi istorici au considerat acest eveniment un fel de ÔÇ×certificat de na╚ÖtereÔÇŁ al Europei. ├Äncoronarea imperial─â nu a fost ├«ns─â un accident istoric, ci a reprezentat ├«ncununarea alian┼úei dintre regatul francilor din Galia ╚Öi Biserica de la Roma. Stabilit─â ├«nc─â de la sf├ór╚Öitul secolului al V-lea, prin cre╚Ötinarea regelui Clovis, aceast─â asociere a evoluat timp de secole ╚Öi s-a dovedit extrem de profitabil─â pentru ambele p─âr┼úi.

Ca orice construc┼úie politic─â, formarea Uniunii Europene a generat o serie de mituri fondatoare, iar istoria lui Carol cel Mare s-a dovedit foarte util─â ├«n acest scop. ├Än anul 2000, istoricul italian Alessandro Barbero a publicat o carte cu un titlu c├ót se poate de sugestiv:Carol cel Mare, un p─ârinte al Europei. 

Istoricul italian justific─â aceast─â sintagm─â prin faptul c─â ├«ncep├ónd cu domnia lui Carol s-a constituit pentru prima dat─â ├«n Europa un spa┼úiu politic unitar (cu centrul ├«n vestul continentului), profund diferit de cel al Imperiului Roman. ÔÇ×Ca s─â-i cit─âm pe cei care r─âm├ón, poate, cei mai mari istorici ai secolului XX, dac─â ┬źEuropa s-a ivit c├ónd Imperiul Roman s-a pr─âbu╚Öit┬╗ (Marc Bloch), ea ├«╚Öi dob├ónde╚Öte doar mai t├órziu chipul adev─ârat:este ┬źimperiul lui Carol cel Mare, care a dat form─â pentru prima dat─â la ceea ce numim Europa┬╗ (Lucien Febvre)ÔÇŁ (1). Cu toate c─â este un sus┼úin─âtor ├«nfocat al ideii c─â primul ├«mp─ârat al francilor este ÔÇ×p─ârintele EuropeiÔÇŁ, Barbero recunoa╚Öte cu onestitate c─â fiecare genera┼úie de istorici ├«╚Öi construie╚Öte propria imagine despre trecut, iar ecua┼úia dintre imperiul lui Carol cel Mare ╚Öi na╚Öterea unui spa┼úiu european nu a suscitat ├«ntotdeauna consensul (2). ├Äntemeierea Imperiului Carolingian a reprezentat apogeul alian┼úei dintre puterea politic─â ╚Öi militar─â a francilor ╚Öi papalitate. Dezvoltarea acestei alian┼úe a fost str├óns legat─â de ├«nstr─âinarea tot mai mare a suveranului pontif ╚Öi a popula┼úiilor italice de ├«mp─âratul de la Constantinopol.

Untitled 1 13 jpg jpeg

Stăpânirea francilor în Galia

Regele Clovis, cel care i-a convertit pe franci la romano-catolicism, ├«nc─â de la sf├ór╚Öitul secolului al V-lea, a reu╚Öit s─â supun─â toate triburile germanice care invadaser─â Galia la sf├ór╚Öitul Imperiului Roman, realiz├ónd pentru prima dat─â o uniune politic─â sub autoritatea sa. ├Äns─â aceast─â unitate nu era menit─â s─â dureze, fiind subminat─â de obiceiul germanic de a ├«mp─âr┼úi mo╚Ötenirea ├«ntre fiii regelui. Regatul lui Clovis s-a f─âr├ómi┼úat ├«ntr-o puzderie de mici state, cunoscute sub denumirea de regate merovingiene, dup─â numele str─âmo╚Öului dinastiei, Meroveu. ├Än majoritatea regatelor, puterea efectiv─â a trecut ├«n m├óna unor a╚Öa-numi┼úi majordomi (din latin─â ÔÇô maior domus=mai marele casei), personaje energice, care oficial guvernau ├«n numele regilor, ├«ns─â au ajuns s─â-i ├«nlocuiasc─â de facto pe suverani.

Nucleul viitorului Imperiu Carolingian a fost reprezentat de regatul situat ├«ntre r├óul Moselle ╚Öi fluviul Rin (denumit ÔÇ×regatul de r─âs─âritÔÇŁ ÔÇô Austria sau Austrasia), singurul ├«n care francii alc─âtuiau majoritatea popula┼úiei, iar limba uzual─â era de origine germanic─â. ├Än 688, majordomul Austrasiei, Pepin de Herstal (str─âbunicul lui Carol cel Mare) a reu╚Öit s─â-╚Öi impun─â autoritatea ╚Öi ├«n Neustria (ÔÇ×Regatul nouÔÇŁ), puternicul stat format ├«n nord-vestul Galiei, ├«n jurul Parisului. De╚Öi, formal, existau ├«n continuare dou─â regate ╚Öi doi suverani, tot nordul Galiei era guvernat de un singur majordom, Pepin, care a pus bazele dinastiei Pepinizilor, denumit─â ulterior Carolingian─â. Func┼úia de majordom a fost mo╚Ötenit─â de fiul nelegitim al lui Pepin, Carol, poreclit ÔÇ×MartelÔÇŁ (n.r. ÔÇô ÔÇ×CiocanulÔÇŁ, ├«n franceza veche). Contestat ini┼úial, Martel a reu╚Öit s─â se impun─â definitiv dup─â victoria de la Poitiers (732) ├«mpotriva arabilor care nimiciser─â regatul vizigo┼úilor din Spania. De╚Öi nu ╚Öi-a asumat niciodat─â titlul de rege, Carol Martel s-a comportat ca un adev─ârat suveran franc, iar la moartea sa (741) statul a fost ├«mp─âr┼úit ├«ntre cei doi fii ai s─âi, Pepin (poreclit mai t├órziu ÔÇ×cel ScurtÔÇŁ) ╚Öi Carloman. Regele formal, Childeric al III-lea, ├«ncoronat ├«n anul 743, dup─â ce tronul fusese vacant timp de ╚Öapte ani, nu mai avea niciun rol, nici m─âcar de reprezentare. R─âmas singur conduc─âtor al regatului francilor, dup─â ce fratele s─âu s-a retras la m─ân─âstire, Pepin a hot─âr├ót s─â revendice de drept titlul regal.

Alianţa cu Biserica Romei

După botezul regelui Clovis, francii s-au bucurat de o relaţie privilegiată cu Biserica de la Roma. Alte popoare germanice (goţi, vandali, longobarzi), care fuseseră convertite la creștinism de misionari de origine grecească, adoptaseră noua credinţă sub forma ariană. În schimb, francii au fost creștinaţi, după ce au ajuns în Galia, de misionari catolici.

Book 138 iulie mic 40 jpg jpeg

Acest aspect s-a dovedit foarte benefic pentru viitorul regatului franc. După dispariţia Imperiului Roman din Occident, în anul 476, Biserica de la Roma îl recunoștea în continuare pe împăratul bizantin, iar acesta îl considera și îl cinstea pe cel care ocupa scaunul Sfântului Petru drept primul patriarh al imperiului, înaintea celor din Constantinopol, Ierusalim, Antiohia și Alexandria (3). Relaţia dintre papă și împărat s-a degradat pe fondul neputinţei imperiului de a asigura securitatea Romei. Situaţia Italiei s-a agravat în a doua jumătate a secolului al VI-lea, când longobarzi au profitat de vidul de putere și au început să cucerească peninsula. În plus, încercările de reformă religioasă, de la monotelismul promovat de împăratul Heraclius I până la iconoclasmul impus de Leon al III-lea Isaurianul, au mărit prăpastia dintre Biserica Romei și suveranii de la Constantinopol. În lipsa sprijinului bizantin, papaltiatea s-a apropiat tot mai mult de regatul francilor, aliatul natural din Occident. Anul 751 a marcat alianţa oficială dintre papalitate și Dinastia Carolingiană. Pepin nu a îndrăznit să se proclame rege al francilor fără acordul suveranului pontif;el i-a scris papei Zaharia, întrebându-l cine ar trebui să poarte coroana, cel care poartă titlul de rege sau cel care exercită efectiv puterea?

R─âspunsul lui Zaharia, favorabil majordomului, a marcat sf├ór╚Öitul Dinastiei Merovingiene. Pepin a fost aclamat rege de adunarea nobililor ╚Öi uns cu uleiul sf├ónt de episcopul Galiei. Trei ani mai t├órziu, papa ╚śtefan, succesorul lui Zaharia, s-a deplasat personal ├«n Galia pentru a repeta ceremonia ungerii regelui. Acest gest f─âr─â precedent, cu o puternic─â ├«nc─ârc─âtur─â simbolic─â, a fost determinat direct de agresivitatea regelui longobard Aistulf, precum ╚Öi de neputin┼úa ├«mp─âratului Constantin al V-lea de a interveni ├«n sprijinul Romei. Papa ╚śtefan a apelat la ajutorul suveranului

bizantin, ├«n ciuda iconoclasmului acestuia, apoi a ├«ncercat s─â negocieze cu Aistulf. Numai dup─â ce aceste solu┼úii au dat gre╚Ö, ╚śtefan a decis s─â mearg─â personal ├«n Galia. Pepin a p─âtruns ├«n Italia ╚Öi a asediat Pavia, re╚Öedin┼úa suveranului longobard, oblig├óndu-l pe acesta s─â accepte hegemonia franc─â ╚Öi s─â-i cedeze suveranului pontif toate cuceririle din centrul Italiei.

Carol, stăpânul regatului franc

├Änainte de moartea sa (768), Pepin cel Scurt a ├«mp─âr┼úit regatul franc ├«ntre cei doi fii ai s─âi, Carol (devenit ulterior ÔÇ×cel MareÔÇŁ) ╚Öi Carloman. Conform autorului biografiei sale, Carol cel Mare ÔÇ×era mare ╚Öi robust, ├«nalt de statur─â, dar f─âr─â se dep─â╚Öeasc─â m─âsura, c─âci avea ╚Öapte picioare ├«n─âl┼úime, cu cre╚Ötetul capului rotund, ochii foarte mari ╚Öi vioi, cu nasul ceva mai mare dec├ót unul obi╚ÖnuitÔÇŁ;d─âdea ÔÇ×impresia unui b─ârbat demn ╚Öi autoritarÔÇŁ (4). Eginhard subliniaz─â c─â suveranul era deosebit de modest ╚Öi de cump─âtat. ÔÇ×Se ├«mbr─âca ├«n felul str─âmo╚Öilor s─âi, adic─â dup─â obiceiul francilor:pe trup, o c─âma╚Ö─â ╚Öi o izman─â de in;deasupra o tunic─â tivit─â cu m─âtase ╚Öi pantaloni... Uneori purta o spad─â b─âtut─â cu pietre pre┼úioase, ├«ns─â doar ├«n zilele de mare s─ârb─âtoare, sau c├ónd veneau ambasadorii str─âini. Ve╚Ömintele str─âine, oric├ót de frumoase, le respingea cu dispre┼ú... La m├óncare ╚Öi b─âutur─â era cump─âtatÔÇŁ(5). Dup─â decesul lui Carloman (771), Carol a unificat sub st─âp├ónirea sa ├«ntregul teritoriu al francilor ╚Öi a inaugurat, ├«ncep├ónd cu anul urm─âtor, o politic─â de expansiune teritorial─â ╚Öi de pacificare. ├Änt├ói de toate, marele rege a fost un r─âzboinic (6).

Book 138 iulie mic 40a jpg jpeg

Conflictul cu longobarzii

Carol cel Mare s-a căsătorit pentru prima dată în anul 770 cu fiica regelui longobard Desiderius. Însă relaţiile bune cu regatul vecin s-au deteriorat rapid. După moartea lui Carloman, regele longobard a încurajat-o pe văduva acestuia să revendice tronul pentru fiul ei. La rândul său, Carol a repudiat-o pe soţia sa, fiica luiDesiderius, la doar un an după căsătorie, pretextând că aceasta nu i-a oferit încă un fiu, și s-a recăsătorit la scurt timp cu Hildegard, fiica unui nobil franc. În plus, papa Adrian I, ales de puţină vreme, i-a scris regelui franc afirmând că Roma este ameninţată mai mult ca niciodată de longobarzi și solicitând sprijin pentru apărarea orașului. Deși în privinţa altor dușmani, mai cu seamă păgâni, Carol nu a ezitat niciodată să recurgă la arme, chiar și fără nicio provocare, în cazul conflictului cu longobarzii, regele a încercat până în ultimul moment să găsească o soluţie diplomatică.

Însă negocierile au eșuat, iar Carol a cedat stăruinţelor papei, care spera să scape definitiv de ameninţarea longobardă. În anul 773, o puternică armată francă a invadat Italia. Carol a asediat Pavia aproape un an de zile, până când regele Desiderius a fost nevoit să capituleze necondiţionat. Învingător, Carol cel Mare l-a forţat pe fostul său socru să se călugărească și a luat titlul de rege al francilor și longobarzilor (rex Francorum et Langobardorum), realizând o uniune personală a celor două regate. În anul 781, Carol l-a desemnat pe fiul său Pepin, în vârstă de numai patru ani, rege al Italiei, acesta fiind uns de papa Adrian I.

R─âzboaiele ├«mpotriva p─âg├ónilor ┼či ├«mpingerea hotarelor cre┼čtin─ât─â┼úii

După victoria asupra longobarzilor, Carol era, practic, singurul rege creștin din Occident, având în vedere că mărunţii suverani anglo-saxoni și spanioli nu exercitau decât o putere locală, în pofida titlului pe care îl purtau. Marele regat al lui Carol era înconjurat de păgâni:saxonii, care ocupau pădurile nesfârșite ale Germaniei;mai departe erau slavii și danezii;Câmpia Panonică era ocupată de avari;iar la sud, dincolo de Pirinei, se aflau arabii musulmani. Acum, mai mult decât în trecut, războaiele de agresiune purtate de franci aveau o legitimare religioasă, având binecuvântarea papei.

Cel mai dificil r─âzboi s-a dovedit cel ├«mpotriva saxonilor. ├Änceput ├«nc─â din 772, conflictul s-a prelungit aproape 30 de ani, fiind marcat de nenum─ârate atrocit─â┼úi. O╚Ötile lui Carol au p─âtruns de nenum─ârate ori ├«n Germania, un ┼úinut s─âlbatic, f─âr─â drumuri sau ora╚Öe, acoperit de p─âduri ╚Öi mla╚Ötini. De cele mai multe ori, c─âpeteniile saxone, istovite de r─âzboiul f─âr─â sf├ór╚Öit, cereau pace, ofereau ostatici, acceptau botezul ╚Öi prezen┼úa misionarilor cre╚Ötini. Dar, de fiecare dat─â c├ónd vigilen┼úa francilor sc─âdea sau Carol era angajat personal pe alt front, izbucneau revolte, garnizoanele france erau masacrate, m─ân─âstirile erau devastate. Nici teritoriul regatului franc nu era ├«n siguran┼ú─â. ├Än anul 778, c├ónd Carol se afla dincolo de Pirinei, saxonii au atacat valea Rinului, fiind respin╚Öi cu dificultate, dup─â numeroase jafuri ╚Öi distrugeri (7). Carol a condus r─âzboiul cu o cruzime greu de egalat, distrug├ónd metodic teritoriile ocupate, pentru a-i ├«nfometa pe r─âzvr─âti┼úi. De asemenea, regele franc nu a ezitat s─â apeleze la teroare pentru a-i for┼úa pe saxoni s─â se converteasc─â al cre╚Ötinism.

Legile date de Carol, în teritoriile ocupate de saxoni, prevedeau pedeapsa capitală pentru oricine ar fi adus o ofensă religiei creștine. În final, războiul împotriva saxonilor a împnis hotarele creștinătăţii apusene până la Elba. În privinţa arabilor din Spania, Carol cel Mare a păstrat în general o poziţie defensivă. Totuși, în primăvara anului 778, luptele interne slăbeau dominaţia musulmană din Spania, iar regele a profitat de ocazie pentru a organiza o expediţie la sud de Pirinei. După ce a asediat Zaragoza timp de o lună și jumătate, Carol a hotărât să se retragă, la aflarea veștii că saxonii au invadat valea Rinului. Pe drumul de întoarcere, în trecătorile din Pirinei, ariergarda armatei france a fost atacată și nimicită de triburile basce. Despre războiul lui Carol împotriva avarilor avem cele mai puţine informaţii, deși Eginhard spune că a fost cel mai important condus de el, cu excepţia celui împotriva saxonilor. Popor turcic, avarii s-au stabilit în Câmpia Panonică încă din secolul al VI-lea. Ei au rezistat timp de opt ani atacurilor francilor, însă au fost înfrânţi și convertiţi la creștinism.

Book 138 iulie mic 41 jpg jpeg

Ceremonia încoronării, marcată de ambiguitatea raportului cu papalitatea

Încoronarea imperială s-a desfășurat în dimineaţa de Crăciun a anului 800. Carol a fost chemat la Roma de papa Leon al III-lea, pentru a domoli o revoltă a locuitorilor orașului. Eginhard susţine că iniţiativa încoronării i-a aparţinut în întregime suveranului pontif, iar Carol a fost pus în faţa faptului împlinit, suveranul franc fiind foarte supărat după încoronare. Este posibil ca el să fi fost deranjat de desfășurarea inovatoare a ceremonialului. În Roma antică și în Bizanţ, împăratul era aclamat de popor, apoi încoronat. În schimb, ceremonialul la care a fost supus Carol la Roma a dat greutate intervenţiei papale. Așezând cu mâinile sale coroana pe capul noului împărat, Leon al III-lea revendica supremaţia autorităţii papale asupra celei imperiale. Această teorie este susţinută și de felul în care a fost organizată încoronarea fiului lui Carol cel Mare, Ludovic Cel Pios. În 813, cu un an înainte de moartea lui Carol cel Mare, suveranul a organizat încoronarea unicului său fiu care mai era în viaţă. Ceremonia a fost complet diferită, în comparaţie cu încoronarea sa. Ludovic nu a îngenuncheat în faţa papei, ci a fost încoronat de tatăl său, în capela palatului de la Aachen, nu la Roma. Mesajul a fost cât se poate de clar, însă era prea târziu. Ceremonia din 813 a fots ștearsă din memoria publică, eclipsată de cea din anul 800, iar imperiul nou fondat a fost apăsat mereu de ambiguitatea raportului său cu papalitatea.

Nu degeaba, peste o mie de ani, Napoleon, perfect conștient de aceste implicaţii, deși l-a invitat pe papă la încoronarea sa, și-a pus singur coroana pe cap (8).

NOTE:

1.Alessandro Barbero, Carol cel Mare, un p─ârinte al Europei, Editura ALL, 2005, p. 7.

2.Idem.

3.Henri Pirenne, Mahomed și Carol cel Mare, Editura Meridiane, București, 1996, p. 192.

4.Eginhard, Vita Karoli Magni (Viaţa lui Carol cel Mare), Editura Vremea, 2001, p. 115.

5.ibidem, pp. 119-121.

6. Ren├ęe Mussot-Goulart, Carol cel Mare, Editura Corint, 2004, p. 22.

7.Alessandro Barbero, op.cit., p. 46.

8.ibidem, p. 91.