Originea familiei Caragiale. Recuperarea unei istorii autentice
„Ce tot spui, măi? Străbunicul tău a fost bucătar arnăut, plăcintar! Purta tava pe cap. De-aia sunt eu turtit în creștet!”, astfel îl apostrofa marele Caragiale pe fiul său Mateiu, încercând să-i tempereze fumurile aristocratice și obsesiile fantasmagoric-nobiliare de care acesta era bântuit.
Deci Caragiale însuși se considera arnăut, adica albanez, deși evident dintr-o familie grecizată. „Ce era? Grec, arvănit? Caragiale scriitorul se socotea idriot (dacă se poate pune temei pe confesiunile lui de levantin), adică din insula Idra, din spațiul grec, dar cu locuitori albanezi” (George Călinescu).
Oricare i-ar fi originea, Caragiale e în primul rând propriul său autor, iar viața sa, de la naștere și până la moarte, a fost valorizată de capodoperele pe care le-a creat datorită inteligenței și talentului cu care a fost înzestrat.
Dacă pentru orice alt om, cele care-i decid soarta sunt Parcele sau Moirele (zeițele destinului în mitologia greacă), pentru Caragiale locul lor a fost luat de către cei doi unchi paterni, Costache și Iorgu. De fapt, toți cei trei fii ai bucătarului Ștefan, stabilit la curtea domnitorului Ioan Caragea (de unde și numele de Caragiale), au pornit de tineri pe calea Thaliei. Cel mai cunoscut dintre ei, Costache (1815-1877), a fost elevul lui Costache Aristia, ajungând să organizeze Teatrul Național din Iași (1838), primul din România.
Devine primul director al Teatrului Național din București (Teatrul cel mare), remarcabilă realizare arhitectonică a lui Heft, inaugurat pe 31 decembrie 1852, cu piesa „Zoe sau amantul împrumutat”, un lejer vodevil, specific timpului. Costache va ajunge între 1868-1870 profesorul talentatului său nepot, dar și al propriului fiu, George, în calitatea sa de cadru didactic al Conservatorului din București, la catedra de „declamațiune”. Moare destul de obscur și uitat, în 1877, aflat ca și în timpul vieții mereu în umbra marelui său rival moldovean, Matei Millo.
Iorgu Caragiale (1826-1894) s-a dedicat și el teatrului, în calitate de actor în trupa fratelui său, Costache. „A lăsat amintirea unui mare farsor, încă de pe băncile școlii militare de cadeți, la care izbutise să fie înscris prin stăruințele familiei Manu. Cu un asemenea temperament, n-a putut ieși ofițer, preferând atmosfera veselă a culiselor și debutând în teatru la vârsta de 19 ani” (Șerban Cioculescu). Tabloul familiei n-ar fi însă complet fără cele două surori, Ecaterina și Anastasia, amândouă fete bătrâne, trăitoare alături de mama lor în casa familiei Manu, viitor primar al Bucureștilor și premier conservator.
În ceea ce-l privește pe primul născut, Luca Ștefan (1812-1870), el a fost singurul dintre frați în care n-a pâlpâit focul sacru al consacrării teatrale. Dar ceea ce n-a facut ADN-ul, a făcut dragostea. Îndrăgostit peste măsură de „Madam” Calliopi, actriță renumită, steaua Filarmonicii, Luca se căsătorește cu ea în 1839 și o urmează în turnee, urcând și el pe scenă, dar fără prea mult succes. Odată focul amorului mistuit, Luca își părăsește soția, fără a divorța oficial vreodată de ea, și începe o nouă legătură cu Ecaterina Caraboas, fiica înstăritului negustor brașovean Luca Chiriac Caraboas. Ion Luca Caragiale și sora sa, Elena, sunt deci copii născuți în afara căsătoriei, situație care se va repeta cu propriul său fiu, Mateiu, rezultat în urma legăturii sale cu Maria Constantinescu.
Dar, spre deosebire de Mateiu, Ion Luca nu pare să fi fost afectat vizibil de acest statut, atât de umilitor în epocă, cel de bastard. Cel mult un întârziat ecou al frustrărilor sale să-l regăsim în nuvela „Păcat”, apărută în 1892, în care o greșeală din tinerețe, pe care tatăl legitim încearcă să o îndrepte la senectute, poate duce la o a doua greșeală și mai gravă, un incest între fratele recunoscut mult prea târziu și sora sa. Finalul tragic – părintele omorându-și ambii copii – e demn de epoca naturalismului lui Zola, în care ereditatea explică tot și conduce destine pe care în final le distruge.
Recuperarea istoriei autentice a lui Caragiale
Pentru Caragiale, sărăcia mediului în care a fost adus pe lume pare să fi rămas cea mai pregnantă amintire: „Parcă văd... seara... Frig. Ninge, viscolește. La Ploiești. Acum cincizeci și atâția de ani... O femeie săracă, într-o odaie fără foc, se chinuiește nemâncată, pe o saltea de paie... Vântul vâjâie afară, nenorocita femeie se zvârcolește înăuntru de dureri grozave… Și toată noaptea o duce asa... De-abia către ziuă se ușurează. Naște un copil fără noroc... Ei bine, copilul ăla sunt eu”, îi va scrie patetic mai târziu lui Vlahuță, făcând oarecum rabat de la adevărul istoric.
Descrierea „à la Dickens” a împrejurărilor venirii sale pe lume nu pare deloc conformă cu statutul social pe care îl avea totuși tatăl său în acea vreme. Luca Ștefan era secretarul mănăstirii Mărgineni, își iubea femeia și, ca atare, este greu de crezut că ar fi lăsat-o să nască într-o cameră neîncălzită. „Lemne erau din belșug în pădure și călugării aveau de bună seamă grijă ca secretarul lor să nu le ducă lipsa” (Șerban Cioculescu).
De asemenea, continuă să planeze un anumit mister și asupra locului și datei de naștere a celebrului scriitor. Haimanale sau Ploiești? 29-30-31 ianuarie sau 1 februarie? Biografiile oficiale ne furnizează răspunsul: comuna Haimanale, județul Prahova, data 31 ianuarie 1852. Așa să fie oare?
Legătura lui Ștefan Luca cu frumoasa Ecaterina Caraboas datează cel mai probabil din a doua jumătate a anului 1848, moment în care cei doi se gândesc să-și întemeieze o nouă familie. Luca Ștefan este obligat să părăsească Bucureștii, unde starea sa materială era deosebit de precară. „Retragerea sa (Luca Caragialli, n.n.) la Haimanale se mai datora, poate, și faptului că frații Caragialli (Luca, Costache și Iorgu), în fapt, credincioși cauzei revoluției de la 1848, erau supuși atunci unor imputări nedrepte” (Ieronim Tătaru). Bătrânii din comuna Haimanale, interogați de către un profesor, după încheierea Primului Război Mondial, își aminteau de secretarul mănăstiresc, Luca Caragiale, renumit pentru bunătatea sa.
Casele familiei Caragiale s-ar fi aflat, deci, pe un mal în apropierea mănăstirii Mărgineni, loc de joacă pentru micul și neastâmpăratul Iancu. Oricum, orașul copilăriei pentru Caragiale va rămâne Ploieștiul, în care cel mai probabil, încă din 1858, familia scriitorului se va fi mutat. Nu este exclus chiar ca mutarea familiei să fi avut loc mai devreme, având în vedere faptul că al doilea copil al cuplului, Elena (Lenci), lui Ion Luca, s-a născut în 1855 în Ploiești, conform certificatului ei de naștere.
Asupra zilei de naștere a scriitorului, informațiile sunt divergente, majoritatea istoricilor literari vorbind fie de 29, fie de 30 ianuarie. Caragiale însuși mărturisea că s-a născut pe 30 ianuarie: „M-am născut în anul 1852, la 30 ianuarie (Trei Ierarhi), dis de dimineață”. Maestrul este însă contrazis de documentele oficiale, care indică drept dată a venirii sale pe lume ziua de 1 februarie 1852. Constantin Popescu-Cadem, unul dintre cei mai minuțioși cercetători ai biografiei caragialiene, a descoperit originalul certificatului de botez al lui Caragiale, care este fără echivoc: 1 februarie 1852. Nimic însă nu ne împiedică să presupunem că scriitorul se va fi putut naște mai devreme (30 ianuarie), iar înregistrarea oficială a venirii pe lume să fi fost făcută mai târziu de către părintele său (1 februarie).
Acest text este un fragment din articolul „Adevăratul Caragiale”, publicat în revista Historia Special, nr. 12, disponibilă în format digital pe paydemic.com.
