Ignacy Paderewski – marele pianist care a devenit unul dintre părinții independenței poloneze

Personajul evocat în rândurile de mai jos este cunoscut în Polonia dar și în străinătate ca un remarcabil virtuos al pianului, ale cărui concerte se bucurau de o mare popularitate. El și-a folosit talentul și contactele în slujba renașterii statului polonez, devenind unul dintre părinții independenței poloneze în 1918.

Drumurile Poloniei și României către independență

Istoria celor două state în secolul al XIX-lea este oarecum diferită. Împărțită între Rusia, Germania și Austria la sfârșitul secolului al XVIII-lea, Polonia s-a angajat periodic în lupte pentru câștigarea independenței. Polonezii s-au bătut în Insurecția din Noiembrie (1830), în timpul „Primăverii Națiunilor” (Revoluția de la 1848) sau în Insurecția din Ianuarie (1863). La vremea aceea, poporul român, după ani de dependență față de Austria și de Imperiul Otoman, și-a recâștigat independența ca rezultat al înfrângerii turcilor. Polonia a devenit independentă abia la 11 noiembrie 1918. Unul dintre cei care au contribuit la obținerea acesteia, eroul prezentului articol, are legături și cu România datorită concertelor susținute în întreaga Europă.

Copilăria și adolescența

Ignacy s-a născut la 18 noiembrie 1860 la Kuryłówka, în Podolia, într-o familie aparținând nobilimii mijlocii. Situat departe de civilizație, satul natal a reprezentat pentru micul Ignacy locul unor aventuri extraordinare, care îi stimula imaginația, iar livezile de meri care se întindeau cât vedeai cu ochii „umpleau aerul cu mirosul minunat al merelor, mai puternic decât parfumul celor mai înmiresmate flori”.

Deja la vârsta de trei ani a început să ia primele lecții de pian, ceea ce s-a datorat, cu siguranță, tatălui său Jan, interesat de artă și sculptură. Arestarea acestuia, de către soldații ruși, pentru participarea la Insurecția din Ianuarie a constituit un adevărat șoc pentru copilul Ignacy. Când, în timpul percheziției, a întrebat de tatăl său, unul dintre soldați l-au lovit cu un bici. După întoarcerea din închisoare, tatăl lui Ignacy a angajat mai mulți profesori pentru a-l învăța să cânte la pian. Din păcate, așa cum își amintește Ignacy, această perioadă a reprezentat o „pierdere totală de timp”. Momentul de cotitură s-a petrecut în 1868, prin aducerea unui nou profesor, Michał Babiński, veteran al Insurecției din Noiembrie. El a sădit în sufletul copilului dragostea față de „polonitate” și tradiție.

Talentul muzical dovedit de Ignacy nu se manifesta atât în interpretarea muzicii la pian, cât mai ales în crearea unor improvizații interesante. A devenit cunoscut pentru acest lucru și a dat câteva concerte în localitățile din apropiere. Prietenii tatălui său i-au oferit ajutor în formarea tânărului muzician. Ca urmare, la vârsta de 12 ani a fost înscris la Seminarul de Muzică din Varșovia. După o perioadă de studii de trei ani, a fost expulzat pentru că nu a ascultat instrucțiunile directorului, care dorea să-l angajeze în orchestră, ceea ce nici prin cap nu-i trecea viitorului pianist. După ceva timp a fost acceptat înapoi la școală. A recuperat cursurile pierdute și, în cele din urmă, a absolvit școala în 1878.

Începuturile carierei

Visul unei cariere muzicale a fost înlocuit cu activitatea pedagogică. Timp de câteva luni le-a predat tinerilor pianul. Din păcate însă, slaba perspectivă a avansării în carieră l-a forțat pe tânărul muzician să plece în străinătate, la Berlin. Între timp însă, se îndrăgostise de Antonina Korsakówna, cu care s-a și căsătorit.

În 1881, Antonina moare ca urmare a unor complicații apărute după naștere. Lăsându-și fiul în grija mamei soției sale, Ignacy a plecat la Berlin. Acolo a început să asiste la lecțiile de compoziție ținute de remarcabilul profesor Friederich Kiel [compozitor și profesor german de muzică, 1821-1885 – n.tr.]. Acesta l-a încurajat nu atât să meargă în direcția compoziției, cât mai ales să-și perfecționeze arta interpretativă „deoarece sunteți extraordinar de talentat ca pianist”.

Punctul de cotitură în cariera lui Paderewski este reprezentat de o conversație cu marele Anton Rubinstein [compozitor, pianist și dirijor rus de origine evreiască, născut în 1829 în Wychwatinez, gubernia Podolia, actualmente Ofatinți, raionul Rîbnița, Transnistria, Republica Moldova, și decedat în 1894 la Sankt Petersburg – n.tr.] care, după ce a ascultat câteva bucăți muzicale interpretate de acesta, i-a răspuns: „aveți o tehnică înnăscută și sunt sigur că ați putea face o mare carieră ca pianist”.

Pentru aceasta însă, era nevoie de mulți bani, pe care Paderewski nu-i avea. A avut însă noroc și a primit sprijin financiar de la renumita actriță poloneză Helena Modrzejewska [Cracovia, 1840-1909, Newport Beach, California, specializată în roluri ale personajelor lui Shakespeare – n.tr.]. Mulțumită acesteia a putut merge la Viena, unde a luat lecții de la remarcabilul profesor de pian Teodor Leszetycki [pianist, profesor și compozitor polonez, născut la Łańcut/Landshut în Regatul Galiției și Lodomeriei, 1830-decedat la Dresda, 1915 – n.tr.]. În timpul șederii sale la Viena, pe lângă studiu, participa și la numeroase întâlniri ale diferitelor societăți muzicale, unde l-a cunoscut, între alții, pe Johannes Brahms.

Calităţile incredibile ale lui Paderewski, într-o caricatură din epocă

Timpul petrecut în preajma lui Leszetycki nu a fost irosit în zadar, deoarece acesta l-a recomandat pe Paderewski ca profesor la școala de muzică de la Strasbourg. Acolo a lucrat timp de mai multe luni, oferind lecții de pian. Plătit foarte prost, Paderewski a fost nevoit să se întoarcă la Varșovia. În această perioadă a făcut mai multe excursii în stațiunile balneare din jur, unde a concertat împreună cu un prieten. Cu banii câștigați, s-a dus din nou la Viena și a lucrat acolo pentru a-și perfecționa stilul interpretativ.

În total, timp de patru ani, a luat câteva zeci de lecții gratuite (cu banii câștigați din concerte se întreținea la Viena) de la profesorul Leszetycki care, după mulți ani, își amintea de elevul său astfel: „este un om de caracter, căci dincolo de muncă nu vede și nu cunoaște alte scopuri în viață”. În 1887, la începutul primăverii, Leszetycki a anunțat că tânărul pianist era gata să navigheze în ape mai largi. A concertat de două ori, la Strasbourg și Viena, cu sălile pline, câștigându-și astfel faima unui artist talentat. La întoarcerea la Varșovia era deja binecunoscut și se confrunta cu o dilemă. Ce urmează? Concert la Berlin sau Paris? Paderewski a ales să meargă la Paris.

Explozia talentului

Debutul lui Paderewski din februarie 1888 a reprezentat senzația stagiunii de concerte de la Paris. Însuși Piotr Ceaikovski a venit la primul său concert. După interpretarea programului anunțat, Ignacy a bisat mai mult de o oră, iar criticii muzicali ai principalelor ziare pariziene l-au descris astfel: „acest tânăr artist îmbină forța cu grația, agilitatea cu puterea, dar mai ales are un deosebit simț al sunetului”. În aceeași primăvară a susținut câteva zeci de concerte în toată Franța. În toamna anului 1888 au urmat cele de la Bruxelles, Budapesta și Viena, adunând cronici pozitive peste tot.

Faima pe care și-a câștigat-o a ajuns și la Cracovia, unde a concertat la 2 octombrie 1889, fiind de față mai mulți renumiți artiști polonezi: Jan Matejko [născut la 24 iunie 1838, Cracovia-decedat la 1 noiembrie 1893, Cracovia; pictor renumit pentru tablourile sale care reprezintă personaje și scene din istoria Poloniei – n.tr.], Adam Asnyk [născut la 11 septembrie 1838, Kalisz-decedat la 2 august 1897, Cracovia, poet și dramaturg – n.tr.] și Jacek Malczewski [născut la 15 iulie 1854, Radom-decedat la 8 octombrie 1929, Cracovia, unul dintre cei mai importanți pictori polonezi, considerat părintele simbolismului polonez – n.tr.]. Următoarele concerte, de la Przemyśl, Tarnów și Lwów, n-au făcut decât să-i consolideze renumele în teritoriile poloneze ocupate de Austria.

Concertul de la București

Un episod interesant din cariera lui Ignacy Paderewski îl reprezintă concertul susținut la București, la 19 noiembrie 1899, la invitația reginei Elisabeta a României, pe care o întâlnise în celebrul salon de la Paris al contesei Anna Brâncoveanu de Noailles. Concertul s-a desfășurat la Palatul Regal „până la ultima fărâmă de energie”. La sfârșitul șederii sale la București, Paderewski a cântat la Ateneul Român, obținând din vânzarea biletelor peste 6.000 de franci. Ca recunoaștere a talentului său, regele român Carol I l-a decorat cu Ordinul Coroana României. A fost prima distincție de stat pe care a primit-o Paderewski.

Cucerirea Americii

În următorii doi ani, Paderewski a făcut turnee în toată Europa, câștigându-și noi admiratori. Fără îndoială, regina britanică Victoria, în onoarea căreia a organizat un concert special, se număra printre aceștia. Cu toate acestea, cea mai mare provocare îl aștepta dincolo de Oceanul Atlantic.

Pretențiosul public american îl aștepta de multă vreme. După semnarea contractului, la începutul lunii noiembrie 1891, Ignacy a aterizat la New York. În două săptămâni a susținut trei concerte, cu un succes imens, iar femeile erau înnebunite după el. A concertat în mai multe mari orașe americane, cifra totală a spectatorilor trecând peste 200.000 de persoane, iar câștigurile sale ridicându-se la astronomica sumă – pentru acele vremuri – de peste 72.000 de dolari. Spectacolele din 1893 i-au adus o mare faimă în Statele Unite, oferindu-i totodată posibilitatea de a se întâlni cu politicieni americani de la cel mai înalt nivel.

Paderewski, pe când avea aproape 30 de ani şi se pregătea să cucerească America

Șansa de a observa viața de zi cu zi a americanilor și numeroasele conversații cu emigranții polonezi l-au convins pe remarcabilul pianist de necesitatea intervenției pe lângă politicienii americani, cei mai importanți ai lumii, cu privire la tragedia polonezilor, lipsiți de țara lor de câteva decenii. Piesele lui Chopin interpretate de el trezeau sentimente patriotice printre polonezi, cu atât mai mult cu cât văzuseră cu proprii ochi libertatea de care se bucurau americanii. Puterea statului american, care devenise atunci liderul economiei mondiale, i-a dat de gândit lui Paderewski, care vedea în această țară pe viitorul eliberator al națiunii poloneze.

Lupta pentru cauza poloneză

Faima și aprecierea internațională câștigate de Ignacy Jan Paderewski au stârnit nemulțumirea marilor puteri care odinioară împărțiseră Polonia între ele. De multe ori, în timpul concertelor de la Berlin, Viena și chiar și la Varșovia, spioni acoperiți au încercat să împiedice desfășurarea concertelor, iar principala mișcare greșită i-a aparținut Rusiei, care a refuzat să-i acorde dreptul de a intra în țară pentru a merge la înmormântarea tatălui său. Ignorând toate șicanele, Paderewski și-a perfecționat tehnica interpretativă, a susținut concerte, a făcut cunoștință cu mulți reprezentanți ai aristocrației și industriei, subliniind din ce în ce mai îndrăzneț necesitatea refacerii statului polonez. De aceea, cele mai multe concerte au fost susținute în Statele Unite, unde și-a câștigat mulți prieteni devotați, atât din mediul de afaceri, dar și politicieni.

Un moment important în promovarea intereselor țării sale l-au reprezentat confruntările dintre marile puteri care-și împărțiseră Polonia între ele, precum și conflictul global iminent. În 1910, la cererea autorităților de la Cracovia, aflată în zona ocupată de Austro-Ungaria, Paderewski a dezvelit un monument în onoarea victoriei armatei poloneze asupra cavalerilor teutoni de la Grunwald (1410). Inaugurarea în sine a constituit o adevărată demonstrație patriotică, la care au venit peste 150.000 de oameni.

Izbucnirea Primului Război Mondial a constituit pentru Paderewski crearea cadrului favorabil promovării cauzei poloneze în arena internațională. În 1915 a plecat în Statele Unite pentru o nouă serie de concerte. A susținut peste 300, la care repertoriul era alcătuit din compoziții poloneze. Fiecare concert era precedat de o prelegere despre nevoia refacerii statului polonez. În anii următori, Ignacy Jan Paderewski s-a întâlnit în repetate rânduri cu președintele Woodrow Wilson, pe care l-a convins în cele din urmă să ofere un ajutor real națiunii poloneze. Talentul său și respectul de care se bucura l-au determinat pe președintele Statelor Unite să sprijine cauza poloneză. În mesajul adresat Senatului, la 22 ianuarie 1917, președintele a spus: „Cred că ar trebui să existe o Polonie unită, suverană și independentă”.

Declarația a provocat panică printre puterile care ocupaseră Polonia, acestea declarând oficial necesitatea înființării unui stat polonez, imediat după terminarea conflictului mondial. Datorită activității din exil a Comitetului Național Polonez, condus de Roman Dmowski, la care se adaugă ajutorul consistent al lui Ignacy Paderewski, s-a reușit recrutarea de pe terenul Statelor Unite a zeci de mii de polonezi care să servească în armata franceză pentru un stat polonez independent. Primii voluntari au început să sosească în Europa încă de la începutul lui 1918.

Întoarcerea în țară

La 11 noiembrie 1918, Józef Piłsudski a preluat puterea la Varșovia de la Consiliul Regenței, iar Polonia și-a recăpătat independența după 123 de ani. Un moment important pentru o bună funcționare în continuare a statului polonez a fost ziua de 27 decembrie 1918 când, după mai mulți ani de absență, Paderewski sosește la Poznań. Mii de locuitori ai orașului l-au ovaționat la Gara Principală și în piața din fața hotelului Bazar [prestigios hotel din Poznań, construit între anii 1838-1842 – n.tr.].

Administrația germană a alimentat în mod deliberat atmosfera de incertitudine, căutând momente și motive de provocare a manifestanților. Maksymilian Kubacki, participant la aceste incidente, își amintește că „soldații germani au profanat drapelul polonez asasinându-l pe Franciszek Ratajczyk chiar lângă acesta”. A izbucnit, în consecință, o revoltă care a cuprins toată regiunea Wielkopolska [Polonia Mare – n.tr.].

Ceremonia de întâmpinare a lui Ignacy Jan Paderewski și a soției sale, Helena, în gara din Poznań, la 27 decembrie 1918

Convins de Comitetul Național că anarhia riscă să cuprindă întreaga țară, Paderewski sosește la Varșovia la 3 ianuarie 1919, cu intenția de a prelua puterea. Oarecum surprins de ordinele date de Piłsudski, se întâlnește cu acesta a doua zi, prezentându-i componența noului guvern. Șeful statului a refuzat ferm, iar Paderewski, având cunoștință de lovitura de stat care se pregătea, a plecat la Cracovia. În noaptea de 4 spre 5 ianuarie, soldații aflați sub comanda maiorului Januszajtis au încercat fără succes să ocupe mai multe clădiri importante din Varșovia.

Convins de necesitatea stabilizării situației cât mai curând posibil, Piłsudski l-a invitat din nou pe Paderewski la Varșovia. Au ajuns împreună la un compromis, iar în fruntea guvernului, care era alcătuit din politicienii de stânga și de dreapta, în proporții aproape egale, a fost pus Ignacy Jan Paderewski, el reprezentând o garanție sau o supapă de siguranță pentru ambițiile politice în creștere ale lui Roman Dmowski, care se pregătea pentru participarea la Conferința de Pace de la Paris (1919).

Decizia de a institui un guvern de „uniune națională” a avut un impact enorm asupra Antantei, care urmărea cu o îngrijorare crescândă activitatea celor „două guverne poloneze”. Aprecierea enormă de care se bucura Paderewski printre elitele politice ale Occidentului îl recomanda și pentru funcția de ministru al Afacerilor Externe. Foarte curând, la 26 ianuarie, au avut loc alegeri pentru Seimul Legislativ. Patru zile mai târziu, Statele Unite au recunoscut oficial existența statului polonez, iar în februarie, Franța, Anglia și Italia. Prima ședință a Seimului a avut loc pe 10 februarie și a fost deschisă de Józef Piłsudski.

În timpul discuțiilor ce au urmat, și în paralel cu organizarea parlamentului, Piłsudski a decis să demisioneze din funcția de șef al statului. La cererea lui Ignacy Daszyński, Wincenty Witos și Wojciech Korfanty, Seimul i-a acordat lui Pilsudski puteri suplimentare până la adoptarea noii constituții. Din nefericire, legile fundamentale temporare, cunoscute sub numele de „Mica Constituție”, au pus practic toată puterea în mâinile Seimului, ceea ce a constituit sursa viitoarelor conflicte cu Piłsudski și, în același timp, motivul demisiei sale în 1922.

Primul ministru Paderewski

În expunerea sa din 20 februarie, Paderewski a apelat la calm și răbdare în ciuda vocilor sonore din sală, care cereau recuperarea, cât mai curând posibil, a regiunilor Silezia (pl. Śląsk) și Zaolzie [sau Transolza, regiune istorică din Republica Cehă de astăzi, disputată de Polonia și Cehoslovacia, în perioada interbelică; numele înseamnă „teritoriul de peste râul Olza”; mai este numită și Śląsk zaolziański, în traducere „Silezia Transolzană” – n.tr.].

În timpul dezbaterilor privind bugetul a reieșit că deficitul pe prima jumătate a anului 1919 va fi uriaș, datorită dificultăților și antagonismelor în creștere care caracterizau cele trei părți reunite [cele trei regiuni aflate sub ocupație rusească, austriacă și prusacă – n.tr.]. Adoptarea „Micii Constituții” a fost ca o palmă peste obraz pentru enormele ambiții politice ale lui Piłsudski, care a fost numit „cel mai important executant al legilor adoptate de Seim”. Deși înzestrat cu o putere foarte mare, parlamentul nu a putut funcționa corespunzător, fiind în fapt fărâmițat între diversele grupuri parlamentare, ceea ce, pe termen lung, a avut un efect devastator asupra statului polonez. Paderewski era perfect conștient de acest lucru și, atât cât a putut, a forțat adoptarea unor proiecte de legi necesare cu sprijinul Uniunii Național-Țărăniste.

În primele săptămâni ale sesiunii parlamentare, deputații au convenit asupra necesității adoptării reformei agrare, atât de utilă celor câteva milioane de țărani mici. La inițiativa lui Zdzisław Tarnowski, a fost acceptat un proiect prin care marii proprietari urmau să-și parceleze de bunăvoie pământurile, însumând câteva milioane de hectare de teren, în loturi ce urmau să fie vândute statului la un preț rezonabil. Guvernul nu a fost de acord cu această soluție, susținută de Wincenty Witos, care a considerat oferta „o bătaie de joc fără seamăn”. Discuțiile privind reforma agrară au fost extrem de agitate, fiecare grup având practic propria idee de divizare a pământului, iar apogeul s-a înregistrat în primele zile ale lunii iulie 1919, când Seimul a încercat să treacă de câteva ori proiectul de lege modificat în repetate rânduri.

O problemă foarte importantă s-a dovedit a fi împărțirea averii Bisericii, susținută foarte mult de grupările de stânga. În atmosfera agitată cauzată de cererea lui Daszyński, în care făcea apel inclusiv la marea revoluție franceză, au existat replici în care se vorbea despre „trădarea poporului” sau s-a strigat: „Rămâneți, trădătorilor, cu stăpânii!”. În cele din urmă, după câteva zile de intense dezbateri în Seim, la 10 iulie propunerea a fost votată cu o majoritate de un singur vot. Legea adoptată a fost pusă în practică prin folosirea în primul rând a terenurilor statului, la care s-au adăugat cele ale băncii țărănimii ruse și cele ale comisiei prusace de colonizare.

O problemă importantă care necesita o soluționare rapidă era lipsa unei legi fundamentale a statului. La 25 februarie, Seimul a înființat o comisie constituțională condusă de Zygmunt Seyda, un politician din grupul naționaliștilor. De fapt, cu o lună mai devreme, Paderewski înființase o comisie formată din avocați specializați în drept constituțional, care să evalueze diverse proiecte anterioare de constituții. După primirea raportului comisiei, prim-ministrul, cu ajutorul lui Stanisław Wojciechowski, ministrul Afacerilor Interne, a forțat adoptarea lui sub numele de „declarația constituțională”. În cadrul dezbaterilor, care au durat trei zile (9, 10 și 13 mai), aceasta a fost dur criticată de majoritatea grupurilor parlamentare. Ca urmare, documentul a fost modificat și, la 3 noiembrie, Wojciechowski a prezentat un proiect revizuit care prevedea un parlament unicameral (Seim), iar alegerea șefului statului urma să se facă prin vot universal. Lucrările asupra proiectului au fost întrerupte din pricina demisiei guvernului, la 27 noiembrie 1919.

Reforma administrativă și fiscală

Unificarea administrației necesita normalizarea vieții economice a țării. Efectele războiului și ale ocupației au fost devastatoare: aproximativ două milioane de case distruse, peste 3 milioane de animale și câteva zeci de mii de mașini agricole sau echipamente de producție rechiziționate.

În multe regiuni ale țării a lovit foametea și guvernul a decis rechiziționarea producției și tranzacționarea controlată a cerealelor. Din nefericire, colectarea forțată a cerealelor a avut un succes parțial, și doar în Wielkopolska [Polonia Mare – n.tr.]. Anunțată pe 29 iulie, legea privind colectarea forțată a cerealelor nu a intrat în vigoare și, ca urmare, ministrul Aprovizionării, Antoni Minkiewicz, a demisionat. Succesorii săi s-au blocat în dezbateri sterile în Seim cu privire la nivelul cotei de cereale ce ar trebui rechiziționate de la țărani.

Pe parcursul anului 1919 bugetul s-a realizat numai pe hârtie. Populația epuizată nu a fost în măsură să plătească impozitele corespunzătoare, iar haosul administrativ a făcut imposibilă colectarea eficientă a acestora în întreaga țară. Inițial, guvernul lui Paderewski a înregistrat numai înfrângeri, ceea ce a dus, printre altele, la demisia ministrului de Finanțe, Józef Englich. În schimb, succesorii săi s-au descurcat excelent cu sarcinile încredințate lor. Stanisław Karpiński a reușit să înlocuiască marca germană cu marca poloneză în fosta zonă prusacă.

Reforma a fost criticată dur din pricina implementării rapide a acesteia, dar în următorii câțiva ani ea și-a dovedit viabilitatea, facilitând unificarea economică a țării. Lipsa unei politici financiare uniforme a dus deseori la crize ale cabinetului, iar Karpiński a fost nevoit să-și prezinte demisia. Un economist proeminent, fost ministru al Finanțelor din Austria și președinte al Băncii Austro-Ungare, Leon Biliński, a primit portofoliul finanțelor. Acesta însă a pus o serie de condiții, în special în domeniul disciplinei bugetare, și a pornit cu avânt la realizarea mai multor reforme. Din păcate, după numai câteva luni, fiind în conflict puternic cu Paderewski, a demisionat, ceea ce parțial a condus și la căderea guvernului la 27 noiembrie 1919.

În opoziție împotriva regimului sanatist

Ceva mai târziu, în anii ’30, lipsa unui front antisanatist [pl. Sanacja, în traducere asanare morală; denumirea colocvială a regimului politic impus de Piłsudski în anii 1926-1929 – n.tr.] „i-a forțat” pe unii politicieni din diferite facțiuni să caute un acord dincolo de diviziunile politice. În primăvara anului 1934, în rândul politicienilor mișcării țărăniste a început să se cristalizeze ideea creării unei forțe politice sprijinite de Ignacy Jan Paderewski, care locuia la Morges (Regiunea Lacul Geneva, Cantonul Vaud Elveția).

Principalii actori ai acestei forțe politice au fost: Wincenty Witos, Maciej Rataj, Wojciech Korfanty și generalul Władysław Sikorski, acesta din urmă în conflict declarat cu adepții lui Piłsudski. Influența masivă a Partidului Țărănist asupra statului polonez l-a propulsat, oarecum automat, pe Wincenty Witos (de trei ori prim-ministru în anii 1919-1926) în poziția de lider al mișcării, acesta afirmându-și deschis opiniile de dreapta cu privire la marile problemele ale lumii. În ceea ce privește împroprietărirea țăranilor, el a pledat pentru o reformă totală, radicală, și care să fie rapid pusă în practică: „Marile domenii, după părerea noastră, nu sunt doar o relicvă în Polonia, ci și un simbol al opresiunii și robiei sociale îndelungate, la care au fost supuși țăranii. Așa cum există astăzi, acestea reprezintă un obstacol major în calea organizării relațiilor în Polonia în general, și în special în organizarea relațiilor politice”.

Radicalizarea opiniilor privind reforma agricolă i-a permis lui Witos să caute un acord cu politicienii Partidului Socialist, care se bucurau de sprijinul larg al muncitorilor. Apropierea de opinii a oferit oportunitatea unei alianțe între țărani și muncitori. O mare șansă a fost colaborarea cu Partidul Naționalist. În vreme ce Dmowski a refuzat să participe la negocierile planificate, adepții lui Józef Haller, în frunte cu acesta, asistau cu interes la nașterea opoziției antisanatiste.

Trebuie menționat că ideea discuțiilor nu era animată doar de dorința de a-l înlătura pe Piłsudski de la putere, ci și de apărarea independenței statului polonez. Politicienii care au participat la discuțiile de la Morges au căzut de acord că nerespectarea de către statul polonez a Ligii Națiunilor, semnarea de acorduri bilaterale internaționale sau ignorarea vecinilor (în special a Cehoslovaciei) ar duce în viitor la înfrângerea și invadarea Poloniei de către Germania nazistă.

La 16 februarie 1936, Haller, Witos și Sikorski s-au întâlnit la proprietatea lui Ignacy Jan Paderewski, care, de altfel, a și condus discuțiile. În timpul acestora, s-a decis că Paderewski se va afla în fruntea Uniunii Renașterii Republicii. Organizația trebuia să aibă un caracter secret, să asocieze „autoritățile naționale” și să se angajeze în lupta împotriva regimului sanatist. Uniunea a inclus reprezentanți din lumea politică, industrie și știință. Rezultatul întâlnirii a fost un program de 11 puncte care descria principalele direcții de acțiune. Witos a preluat foarte repede principala povară a luptei politice. Se pare că acțiunile sale nu au fost atât dictate de reticența față de tabăra sanatistă, cât de jocul politic care viza participarea cât mai rapidă la guvernarea țării.

Frontul Morges

Paderewski însuși nu s-a aflat în prima linie a bătăliei, în schimb a girat cu numele său o serie de manifestări, de multe ori la nivel național, cum a fost printre altele cea de-a 15-a aniversare a izbucnirii primei revolte din Silezia. La festivitățile din Katowice s-au adunat aproape 20.000 de persoane, au fost purtate pancarte cu sloganuri naționale și numele fondatorilor Frontului Morges. O altă încercare de apropiere de Partidul Național a fost făcută de generalul Haller, care, la 7 mai, i-a prezentat lui Roman Dmowski un plan de cooperare cu Uniunea condusă de el. Acesta a refuzat categoric, acuzând Frontul că printre membrii săi se află elemente masonice și filosemite.

O altă încercare de a consolida Frontul Morges și de a căuta un țel comun pentru continuarea cooperării are loc în februarie 1937, sub forma unui sondaj de opinie publicat în revista „Odnowa” [Un nou început – n.tr.]. Pe baza rezultatelor acesteia, generalul Sikorski a pregătit o declarație adecvată. Nu a fost acceptată și a fost făcută publică o declarație semnată de Ignacy Jan Paderewski.

La mijlocul lunii august 1937 a izbucnit o grevă generală, extinsă la scara întregii țări, inspirată și însoțită parțial de sprijinul lui Wincenty Witos, care se afla atunci în exil în Cehoslovacia. Manifestarea violentă a țăranilor în timpul grevei l-a forțat pe Paderewski să intervină cu un mesaj apărut în presa națională. În declarația sa, publicată în ziarul „Zwrot” [Întoarcerea – n.tr.] din septembrie 1937, i-a apărat cu fermitate pe țărani, îndemnând autoritățile să nu reprime violent greva. Temându-se de reacțiile publicului, acestea au confiscat rapid cea mai mare parte a tirajului ziarului, ceea ce dovedește popularitatea deosebită de care se bucura Paderewski. Ecoul declarației sale a fost trimiterea la președintele Mościcki a unei delegații, care i-a inclus între alții pe Lucjan Żeligowski, Eugeniusz Romer, Stanisław Grabski, Kazimierz Bartel, Bolesław Chrzanowski, Stanisław Estreicher, Cyril Ratajski și episcopul Antoni Szlagowski. Memorandumul prezentat președintelui exprima un protest împotriva legii electorale, a constituției nedemocratice și a elitismului.

Un pianist idealist

Implicarea lui Paderewski în viața politică poloneză din a doua jumătate a anilor ’30 a rezultat nu atât dintr-un calcul politic, cât mai ales din preocuparea față de problemele și soarta statului polonez. El a fost și a rămas un idealist și un romantic până la sfârșitul vieții sale, inclusiv în chestiuni politice. Entuziasmul și angajamentul său în lupta pentru cauza poloneză în timpul Primului Război Mondial au trezit admirația chiar și a unora dintre opozanții săi cei mai vocali. În mod similar, apropierea celui de-al Doilea Război Mondial l-a determinat să acționeze, în ciuda vârstei sale înaintate, în direcția creării unui guvern de unitate națională. Din păcate, a eșuat.

După atacarea Poloniei de către Germania, la 1 septembrie 1939, a făcut parte din guvernul polon care a activat în exil. În 1940 s-a dus în Statele Unite pentru ultima oară. Numeroasele contacte pe care le avea între politicienii americani i-au permis să obțină un împrumut semnificativ folosit pentru crearea forțelor armate poloneze în Franța și Marea Britanie. Se stinge din viață, din cauza unei pneumonii, pe 29 iunie 1941. A doua zi, prim-ministrul guvernului polonez în exil și comandantul suprem al armatei, generalul Władysław Sikorski, a emis Ordinul nr. 11, ale cărui ultime cuvinte au fost următoarele: „Învăluită într-un doliu adânc, națiunea poloneză suferă profund odată cu trecerea de la noi pentru totdeauna a lui Ignacy Jan Paderewski și pierde unul dintre cele mai mari spirite ale sale”.

O încercare de consolidare politică

Ca rezultat al fuziunii dintre Partidul Popular Creștin Democrat, Partidul Național al Muncitorilor și Uniunea Haller a fost format un nou partid politic: Partidul Muncitoresc. Legitimând cu numele său noul partid format, Paderewski s-a expus la atacuri puternice, nu numai din partea Partidului Național, ci și din partea Uniunii Naționale Radicale sau Uniunii Unității Naționale. Toate cele trei grupări politice au vehiculat cu tărie teza influenței masoneriei.

Noul partid a primit un puternic sprijin din partea clerului superior. Episcopii Henryk Przeździecki, Paweł Kubicki, Stanisław Lukomski și Antoni Szlagowski și-au declarat deschis simpatia pentru noua grupare, care făcea adesea referire la rădăcinile creștine. Orientarea treptată a Frontului Morges către „culorile” Partidului Muncitoresc a provocat o anumită confuzie pe scena politică. Slăbiciunea și totodată forța Frontului a constat în organizarea sa neconsolidată. Multitudinea de opinii, de la stânga la dreapta eșichierului politic, prin care se exprima sprijinul în favoarea sa, au împiedicat atacurile coordonate din partea altor grupuri politice. Tocmai din acest motiv, Paderewski, Sikorski, Haller și Witos au fost cel mai adesea defăimați și atacați în presă. Se poate spune că Partidul Muncitoresc a fost „brațul armat” care a aplicat loviturile politice, în timp ce toată activitatea sa politică s-a axat pe discuții de culise, negocieri pentru „unificarea națională” și preluarea puterii.

Ignacy Jan Paderewski (stânga), în America, în decembrie 1925

La începutul anului 1938 a apărut posibilitatea unei colaborări permanente cu Partidul Țărănesc. Într-o telegramă de Anul Nou, Paderewski își manifesta dorința ca Partidul Muncitoresc, împreună cu Partidul Țărănesc, să devină purtătorul de cuvânt al voinței majorității societății. După adunarea Partidului Țărănesc, planificată pentru 30 ianuarie 1938, nu s-a anunțat dorința de a coopera. Wincenty Witos însuși a contribuit în mare parte la luarea acestei decizii, deoarece nu dorea să se alieze cu o formațiune care de facto era slabă. De asemenea, știa foarte bine că, în cazul unei fuziuni, o mișcare a țăranilor puternic consolidată ar putea fi împărțită în mai multe grupuri mai mici și eventual dezintegrată. Pe de altă parte, Maciej Rataj s-a manifestat pozitiv față de cooperarea cu Partidul Muncitoresc. În același timp însă, el sublinia că țăranii nu trebuie să creeze fronturi și combinații politice pe hârtie, deoarece în realitate ei se adresează tuturor grupurilor politice și-și doresc un stat bazat pe mase.

În aprilie 1938, la adunarea Organizației Națiunilor Unite, desfășurată la Katowice, vicepremierul Eugeniusz Kwiatkowski a prezentat împreună cu programul național de unificare și o propunere de cooperare cu naționaliștii, țărăniștii, muncitorii și serviciile de informații. Din discursul său, nu au lipsit aluziile cu privire la caracterul schimbător al politicii lui Rydz-Śmigły [Edward Rydz-Śmigły, născut la 11 martie 1886-decedat la 2 decembrie 1941, mareșal al Poloniei, om politic, pictor și poet – n.tr.] sau Beck [Józef Beck, născut la 4 octombrie 1894, Varșovia-decedat la 5 iunie 1944, Stănești, România; ministru de Externe între anii 1932-1939, diplomat și ofițer militar, un asociat apropiat al lui Józef Piłsudski, a stabilit în mare măsură liniile directoare ale politicii externe poloneze – n.tr.]. Unii dintre politicienii Frontului Morges, inclusiv Paderewski, au salutat declarația sa.

Într-un interviu acordat tot atunci presei, fostul prim-ministru a făcut apel la părăsirea pozițiilor intransigente, cerând reconciliere și consolidare. În mai 1938, în paginile ziarului „Polska Narodowa” [Polonia națională – n.tr.] Ignacy Jan Paderewski a fost puternic atacat, fiind acuzat, printre altele, de „iudeofilie” și de pregătirea unei coaliții „sub semnul Sionului”. O altă gazetă a mișcării naționale „Prosto z mostu” [Direct de pe pod – n.tr.] a publicat un articol mai acid, în care compozitorul a fost acuzat de „folosirea masonilor și evreilor”. În ciuda campaniei dure îndreptate împotriva sa, în momentul morții lui Roman Dmowski, Ignacy Jan Paderewski și-a exprimat regretul față de dispariția acestuia. Membrii Uniunii Haller au stat de strajă lângă sicriul lui Dmowski, iar consilierii orășeni ai Partidului Muncitorilor au primit o circulară în care li se recomanda aprobarea cererilor referitoare la redenumirea unor străzi din diferite orașe poloneze cu numele lui Dmowski.

Idealist sau om de stat?

Amenințarea crescândă a Germaniei naziste l-a determinat pe Paderewski să sprijine ferm consolidarea tuturor forțelor politice și a sperat la unele măsuri conciliatoare din partea guvernului. Speranțele sale nu s-au împlinit și, abia după înfrângerea din septembrie 1939, visele acestui pianist remarcabil s-au realizat parțial: Władysław Sikorski a devenit comandant suprem al armatei și premier al guvernului în exil, iar membrii acestuia au fost reprezentanți ai tuturor grupărilor politice majore. Din păcate, acest succes a avut gustul amar al sângelui soldaților vărsat pe câmpul de luptă și al ocupării statului polonez de către Germania și Uniunea Sovietică.

Ce rol a jucat Paderewski în Frontul Morges? Nu există o opinie unanimă. Pe de o parte, a fost necesară continuarea activității și funcționării acestei grupări politice. Autoritatea enormă a lui Paderewski i-a conferit legitimitate în ochii elitei politice vest-europene, iar popularitatea de care se bucura la nivel național a reprezentat și speranța unui larg suport din partea societății. Pe de altă parte însă, Paderewski era deja un bărbat în vârstă (avea 76 de ani) și adesea, în timpul discuțiilor, se pierdea în considerații patriotice.

Funeralii impresionante pentru Ignacy Jan Paderewski, la New York, în 1941

Petrecându-și o bună parte din viață în exil, nu putea să evalueze corespunzător realitățile din țară. Unul dintre marii istorici ai perioadei interbelice, Pobóg Wladyslaw Malinowski, vorbește despre naivitatea lui Paderewski, de care s-au folosit Sikorski și Witos în jocurile politice pe care le-au pus la cale. Se pare că, în ciuda naivității sale, Paderewski a fost de fapt „omul providențial” al Frontului Morges, la fel cum a fost și în ianuarie 1919, când a devenit șeful guvernului abia renăscutului stat polonez.