Emil Racoviță, elev al lui Ion Creangă

Emil Racoviță a fost un privilegiat în ceea ce privește educația, una aleasă de acasă, completată de panoplia profesorilor pe care i-a avut în perioada școlară.

El și-a început studiile la școala din Păcurarii Iașiului, sub diriguirea lui Ion Creangă, continuându-le la Liceul Național și încheindu-le la liceul privat Institutele Unite, unde a fost elev al renumitului geolog Grigore Cobălcescu, primul profesor de geologie și mineralogie din România, acesta dăruindu-i pasiunea pentru cercetarea naturii și convingerea că evoluția este legea fundamentală a întregului Univers. Profesori i-au mai fost, printre alții, în urbea din Copou, istoricul Alexandru D. Xenopol și chimistul Petre Poni.

Şi pentru a vă face o idee asupra ambientului care l-a format ca om și ca savant, Racoviță a fost coleg cu, printre alții, Sava Athanasiu (geolog și paleontolog, membru corespondent și, apoi, titular al Academiei de Științe, dar și membru de onoare al Academiei Române), Grigore Antipa (naturalist, biolog darwinist, zoolog, ihtiolog, ecolog și oceanolog, cel care a reorganizat Muzeul Național de Istorie Naturală, care-i poartă numele, membru al Academiei Române), Dimitrie Voinov (biolog, zoolog, histolog, citolog, fondatorul școlii românești de citologie, membru titular al Academiei Române) și Nicolae Leon (biolog și profesor universitar, unul dintre principalii susținători ai teoriei evoluționismului în România).

La 17 septembrie 1886, sub semnătura profesorului Nicolae Culianu, rectorul Universității din Iași, Racoviță va primi diploma de bacalaureat în Litere și Științe, urmând, apoi, conform dorinței tatălui său, cursurile Facultății de Drept din Paris. Numai că, fie și însoțit pe malurile Senei de părinți, nu studiile juridice reprezentau idealul și țelul său, drept pentru care a izbutit să împace „comanda” paternă și propria-i vocație, frecventând concomitent cursurile de antropologie ținute la Sorbona de Leonce Manouvrier.

Și după ce, la 20 iulie 1889, a dobândit licența în drept, a revenit la Facultatea de Științe Naturale de la Sorbona, îndeplinindu-și visul. A absolvit-o la 19 august 1891, odată cu Ion Cantacuzino, de care va fi legat printr-o strânsă și afectuoasă prietenie până la sfârșitul vieții și care l-a îndreptat, indirect, pe un alt drum al vieții. Pasionat la maximum de etologia faunei maritime, a publicat rezultatele cercetărilor sale, începând cu 1893, sub titlul generic Note de Biologie.

Concentrat apoi asupra anatomiei, morfologiei și histologiei lobului cefalic al viermilor policheți, a susținut teza de doctorat în primăvara lui 1896, sub titlul „Lobul cefalic și encefalul anelidelor polichete”, adică cei mai răspândiți viermi marini, având corpul cilindric.

Militant socialist, semnatar al fondării Internaționalei a II-a

Am evocat aici numele marelui medic și microbiolog Ion Cantacuzino, cel care dă numele faimosului institut bucureștean. Membru titular al Academiei Române din anul 1925, membru în Comitetul de Igienă al Ligii Națiunilor, al societăților de Biologie, de Patologie Exotică și al Academiei de Științe din Paris, Doctor honoris causa al Universităților din Lyon, Bruxelles, Montpellier, Atena și Bordeaux, Cantacuzino a fost, pentru Racoviță, mai mult decât un prieten.

Şi pentru a vedea cum, uneori, drumurile fie se intersectează, fie urmează aceeași direcție, să mai observăm doar că Ion Cantacuzino, pasionat și de zoologie, și-a petrecut nenumărate vacanțe la Roscoff, laboratorul marin de pe coasta nordică bretonă a Franței, de curând înființat de unul dintre profesorii săi, Henri de Lacaze-Duthiers. Fauna și flora marină de la Roscoff și de la Banyuls-sur-Mer l-au atras cu deosebire pe Cantacuzino, așa cum, peste ani, vor deveni fiefuri ale bunului său prieten Racoviță.

În atmosfera pariziană a acelor vremuri, Cartierul Latin având o savoare aparte, prin intermediul lui Cantacuzino, Racoviță a intrat în legătură cu Paul Lafargue, scriitor, activist marxist, economist, căsătorit cu a doua fiică a lui Karl Marx, și cu Jean Jaurès, om politic, parlamentar, profesor de filosofie, militant împotriva Primului Război Mondial, cofondator al ziarului „L’Humanité”, care va sfârși asasinat. Avem de-a face cu o continuare a experienței din timpul tinereții ieșene, una pregnant marcată de ideile socialiste, propagate de revista „Contemporanul”.

Apărută prima oară la 1 iulie 1881, publicația izbutise să creeze o atmosferă de efervescență spirituală, stimulată de intelectuali ca soții Ion și Sofia Nădejde, Theodor Speranția sau Constantin Dobrogeanu-Gherea. De altfel, într-un interviu acordat revistei clujene „Lupta Ardealului” spre sfârșitul vieții, mai precis la 2 mai 1947, Racoviță spunea: „Încă din liceu, la Iași, am suferit ore întregi de carceră. Voiam și noi, atunci, să schimbăm fața lucrurilor. În parte, am făcut și noi câte ceva. Aveam cu toții un spirit revoluționar și de dragoste față de semenii noștri și față de popor”.

Emil Racoviţă, un copil foarte serios

Înapoi în capitala Franței. Pentru a completa acest tablou parizian, în acei ani 1880-1890, a funcționat, la Paris, un cerc al studenților români democrați și socialiști, cu participarea fraților Vintilă C.A. Rosetti (viitor scriitor și jurnalist, unul dintre întemeietorii revistei „Dacia viitoare”) și Horia C.A. Rosetti (viitor avocat și deputat, ambii copiii lui C.A. Rosetti), precum și a altor doi frați, Alexandru G. Radovici (viitor avocat, deputat, senator, vicepreședinte al Camerei Deputaților, ministru al Industriei și Comerțului, director al Băncii Naționale din Iași) și Ion G. Radovici (doctor în medicină), dar și a lui Alexandru Bădărău (viitor primar al Iașiului și de două ori ministru conservator). Toți și-au conjugat eforturile și priceperea întru apariția revistei „Ere nouvelle” („Era nouă”).

De aici până când Racoviţă a devenit și el membru activ al Cercului studenților socialiști, apoi membru al Partidului Socialist Francez, pe care avea să-l părăsească în 1920, nu a fost decât un pas. Racoviță a aderat și la Partidul Social-Democrat din România, numai că, nefiind de acord cu poziția acestuia față de Primul Război Mondial, s-a distanțat și în final a abandonat activitatea politică, pe care a considerat-o drept „cea mai haiducească dintre meserii”.

Între 14 și 21 iulie 1889 a avut loc Congresul Muncitoresc Internațional de la Paris, care a rămas în istorie drept Congresul de constituire a Internaționalei a II-a socialiste, delegația română fiind alcătuită din, printre alții, Emil Racoviță și Dimitrie Voinov. Deşi Internaționala I fusese dizolvată de însuşi Karl Marx, numărul crescând de partide socialiste apărute în Europa, precum şi numeroasele „frământări” muncitoreşti au împins, după 17 ani, la reînfiinţarea Internaţionalei.

Cu această ocazie, Racoviță, unul dintre cei mai activi membri ai grupului, și-a pus semnătura pe manifestul de proclamare a zilei de 1 Mai ca Zi Internațională a Muncii, tot cu această ocazie fiind legiferată ziua de muncă de opt ore. Și atât de mult a crezut Racoviță în toate idealurile sale, inclusiv în cele politice, încât, după mai mulți ani, a decis să împartă țăranilor din Șorăneștiul natal pământul moștenit de la părinții săi, inclusiv pădurea, oprindu-și în proprietate doar casa copilăriei, devenită acum muzeu, și 11 hectare de teren.

Acest text este un fragment din articolul „Emil Racoviţă, o carieră extraordinară”, publicat în numărul 45 al Revistei Historia Special (revista:special/45) este disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 18 decembrie 2023 - 25 martie 2024, și în format digital pe paydemic.com.