Eichmann, omul din spatele Holocaustului
Se cunosc multe lucruri despre Adolf Eichmann. Capturarea sa din 1960 a ajuns pe prima pagină a ziarelor din întreaga lume, iar procesul său, desfăşurat la Ierusalim în anul următor, s-a transformat într-un eveniment internaţional. Fotografiile cu Eichmann purtând toate însemnele naziste, sau cele cu el în cuşca de sticlă, au făcut ocolul globului. Dar viaţa şi cariera lui Eichmann mai ridică şi astâzi nenumărate întrebări. Există un tip anume de individ destinat să devină ceea ce francezii numesc un «génocidaire»? Antisemitismul şi ura rasială au fost elemente esenţiale în formarea oamenilor care au stat în spatele genocidului ?
La Ierusalim, Eichmann a fost descris drept arhitectul genocidului. Astfel, primele cărţi dedicate acestui subiect în perioada imediat următoare procesului au ajuns să exagereze rolul său. Chiar şi biografiile care au pus la îndoială însemnătatea rolului său în cadrul soluţiei finale l-au văzut pe Eichmann drept modelul tip al executantului. Este teza deja celebră a lui Hannah Arendt, conform căreia Eichmann spunea adevărul când susţinea că nu a fost decât o rotiţă în marea maşinărie a exterminării, un simplu birocrat, asemănător unui robot, lipsit de gândirea proprie. Rezumată în formula «banalitatea răului», această teză a influenţat generaţii întregi de intelectuali şi istorici.
(Imagine de la proces:Eichmann în cuşca de sticlă)
Din această perspectivă, asasinarea în masă a evreilor a fost, mai mult decât o reîntoarcere la barbarie, o operaţiune raţională, sofisticată, executată de către o birocraţie modernă. Germania nazistă era un stat puternic centralizat şi ierarhizat în care puterea şi autoritatea erau propagate de sus în jos. Masacrul a fost opera unor profesionişti în uniforme negre impecabile, oameni care au trimis alte fiinţe umane în adevărate uzine ale morţii în baza unor decizii luate în numele «ştiinţei rasiale», a eugeniei şi a raţiunii economice.
Cartea Hommes ordinaires, semnată de Christopher Browning (1992), se ocupă de asasinatele prin împuşcare din Polonia anilor 1942-1943;lucrarea a condus la prima breşă în teoria conform căreia genocidul a fost opera impersonală a birocraţiei. Ulterior, foarte multe cercetări s-au concentrat asupra conduitei germanilor la toate nivelele elaborării şi punerii în practică a politicii antisemite în interiorul Reichului. Aceste cercetări au scos la iveală faptul că orizontul acestei politici nu a fost de la bun început exterminarea în masă şi, mai mult, că nu antisemitismul a fost singurul factor determinant, ci şi alte considerente de ordin economic, logistic, de securitate.
Cum a devenit Eichmann un«génocidaire»
Adolf Eichmann se naşte în 1906 la Solingen, un mic oraş industrial din Renania. În 1913, tatăl său, contabil, găseşte o nouă slujbă şi se mută cu cei şase băieţi ai săi în Austria, la Linz. Mama sa moare în 1916, iar tatăl lui se recăsătoreşte într-un timp relativ scurt. Tatăl lui Eichmann era membru activ al Bisericii Evanghelice, iar Eichmann însuşi va rămâne membru al acesteia până în 1937, mult după ce majoritatea ofiţerilor SS rupseseră legăturile cu religia.
Tănârul Eichmann a fost dominat de tatăl său. Era un copil leneş şi un elev mediocru (va părăsi şcoala înainte de a-şi lua vreo diplomă). Tatăl său, care şi-a creat propria întreprindere de extracţii petroliere, i-a găsit de-a lungul timpului mai multe slujbe în acest domeniu. Profesia l-a purtat pe Eichmann pe întregul teritoriu al Austriei, acesta fiind vânzător de produse petroliere. El a învăţat să identifice centre de comunicare nevralgice, să planifice şi să organizeze livrări, să vândă uşor produse şi să-i facă pe oameni să-i urmeze ordinele cu stricteţe. Patronii lui Eichmann erau evrei şi îl apreciau, motiv pentru care acesta a fost şi promovat. Însă în 1933, când Austria era lovită grav de criza economică, Eichmann a fost concediat, motiv pentru care acesta s-a hotărât să plece în Germania pentru a-şi urma noua pasiune:politica.
În timpul procesului său, Eichmann a susţinut permament că a fost mereu apolitic. Dar convingerile sale erau de fapt ancorate adânc. Provenea dintr-o familie germană profund naţionalistă;tatăl său îl înscrisese în mişcarea naţionalistă Wandervogel. În plus, el însuşi s-a alăturat, la începutul anilor 1920, organizaţiei Heimwehr, o asociaţie paramilitară puternic antimarxistă şi antisemită. Profund naţionalist, Eichmann îi detesta pe naziştii austrieci adepţi ai unei politici pasive. Situaţia s-a schimbat în anii '30, când noi oameni au venit la conducerea partidului. Atunci, NSDAP-ul austriac devine o forţă politică suficient de puternică pentru a-l atrage pe tănârul ambiţios şi dornic de a servi Volksgemeinschaft, comunitatea etno-naţională, încarnarea utopică a naţiunii.
În aprilie 1932, Eichmann a fost contactat de un membru SS pe nume Ernst Kaltenbrunner, o stea în devenire a politicii şi un avocat de renume. Invitaţia de a se alătura partidului nazist a fost irezistibilă pentru Eichmann, care devine membru al NSDAP şi al SS. Din acel moment, legătura sa cu ideologia va deveni indestructibilă. În câteva luni, acesta devine activist în SS-ul austriac. În 1933, când partidul nazist a fost interzis în Austria, Eichmann pleacă în Germania, unde petrece câteva luni într-o unitate SS austriacă înainte de a fi trimis la Dachau. Devine apoi membru în Sicherheitsdienst(SD), serviciul de securitate al partidului creat în 1931 şi condus de Reinhard Heydrich.
În câţiva ani, SD-ul a devenit instrumentul cel mai dinamic şi mai nemilos al „politicii evreieşti”. Însă în 1934 acesta nu juca încă niciun rol în problema evreiască, avea un buget restrâns şi era doar una din multele organizaţii naziste rivale între ele. După ce a lucrat o perioadă scurtă de timp în departamentul însărcinat cu problema francmasonilor, Eichmann a fost remarcat de Leopold Itz Edler von Mildenstein, şeful secţiunii evreieşti a SD-ului. După ce a călătorit în Palestina, acesta a început să creadă că emigrarea evreilor către locul lor de origine era soluţia „problemei evreieşti”. Von Mildenstein a devenit mentorul lui Eichmann, îndemnându-l să studieze societatea şi istoria evreiască. Leopold von Mildenstein era de părere că evreii erau un element străin Volksgemeinschaft, dar totuşi dispreţuia antisemitismul vulgar reprezentat de Julius Streicher sau Goebbels.
Aşadar, în câţiva ani, Eichmann a adoptat versiunea cea mai radicală a ideologiei naziste. El a devenit reprezentantul perfect al acelei generaţii de tineri convinşi că misiunea lor era restaurarea măreţiei Germaniei şi ştergerea amintirii înfrângerii din 1918. Prima lor sarcină trebuia să fie regenerarea poporului german (volk). Ei defineau Volksgemeinschaftîn termeni biologico-rasiali. Regenerarea presupunea deci fie o politică pronatalistă, fie măsuri pentru ameliorarea rasei. Aceasta cerea şi excluderea elementelor străine care reprezentau un pericol la adresa purităţii rasiale, iar evreii erau cea mai mare ameninţare. Antisemitismul devine astfel un articol de credinţă pentru aceşti tineri.
Căutarea unei soluţii-de la emigrare forţată...
În 1937 Eichmann este promovat, dar SD-ul era încă o anexă marginală a SS-ului. În această perioadă, SD-ul îşi construieşte reputaţia de a fi expert în problema evreiască, iar Eichmann iese în evidenţă. În timp ce Streicher şi Goebbels se foloseau de metode din ce în ce mai severe, dar dezordonate, contra evreilor, SD-ul promova ideea emigraţiei acestora. Din acest motiv, Eichmann pleacă în Palestina în octombrie 1937, dar autorităţile britanice nu îi vor permite o staţionare la Haifa mai lungă de 48 de ore. Această călătorie a contribuit la transformarea lui Eichmann într-un expert în problema evreilor şi emigraţiei acestora. Însă pentru nazişti ideea naşterii şi dezvoltării unui stat evreiesc independent era de neconceput, astfel că SD-ul trebuia să încurajeze emigrarea către ţări îndepărtate unde evreii trebuiau să trăiască în sărăcie.
În martie 1938, când Germania anexează Austria, un regim de teroare se abate asupra evreilor austrieci. Eichmann a fost însărcinat să plece la Viena pentru a rezolva de la faţa locului problema comunităţii evreieşti. El a reorganizat întreaga procedură de emigraţie. A concentrat toate birourile serviciilor guvernamentale într-un palat confiscat de la familia Rothschild. Toţi evreii puteau obţine un paşaport şi viză de plecare, dar toate averile le erau confiscate. În scurtă vreme, biroul de emigrări din Austria a devenit unul model. În câteva luni, 150.000 de evrei au părăsit Austria. În realitate, nu politica de emigrare eificientă i-a convis pe aceştia să plece, ci regimul de teroare la care au fost supuşi.
După Kristallnacht, Eichmann se întoarce în Germania pentru a aplica aceeaşi politică acolo. În plus, tot el urma să se ocupe de emigrările din teritoriile cehe ocupate în primăvara lui 1939. În luna octombrie a aceluiaşi an, Eichmann a fost numit şeful diviziei IVB4 a RSHA (Reichssicherheitshauptamt– biroul de securitate al Reichului). După începutul războiului, emigrarea a devenit însă imposibilă. Atunci, Eichmann începe să studieze posibilitatea deportării evreilor într-un teritoriu transformat în „rezervă”. Regiunea Lublin din Polonia părea potrivită pentru acest scop, dar mijloacele necesare lipseau, iar SS-ul avea atunci alte priorităţi. Începând din 1940, Eichmann a supervizat expulzarea brutală a sute de mii de polonezi, mutaţi pentru a face loc în teritoriile anexate etnicilor germani. El devine astfel un specialist în politica utopică de germanizare, şi a căpătat competenţele logistice necesare specializării sale în probleme de transport şi mutări de populaţie.
În vara lui 1940, după înfrângerea Franţei, Eichmann revine la planul de deportare a 4 milioane de evrei, de data aceasta către Madagascar, colonie franceză. Acest plan a fost însă abandonat. Când Germania începe războiul contra Uniunii Sovietice, în iunie 1941, Himmler şi Heydrich aveau în minte alt proiect:deportarea evreilor către zona cercului polar şi abandonarea lor acolo. Între timp, în est, la îndemnul celor doi, trupele Einsatzgruppenîncepeau masacrarea comunităţilor evreieşti. Ţinut la curent cu aceste fapte, Eichmann nu a jucat însă niciun rol. Himmler şi Heydrich au decis să mute populaţia evreiască în ghetourile din teritoriile poloneze şi sovietice, ucigându-i pe cei inapţi de muncă. Eichmann era cel responsabil cu buna desfăşurare a operaţiunilor. În toamna şi iarna din 1941-1942, acesta a asistat la operaţiuni de gazare la Chelmo, la împuşcări în masă la Minsk, şi a vizitat Auschwitzul. Deja la acea dată decidenţii nazişti se hotărâseră să nu mai aştepte sfârşitul războiului pentru a-i deporta pe evrei, ci să recurgă la asasinarea în masă a acestora.
...la soluţia finală:exterminarea.
Punerea în practică a exterminării în masă a fost subiectul conferinţei de la Wannese din ianuarie 1942, conferinţă reunită la iniţiativa lui Heydrich şi organizată de Eichmann. Acesta şi-a asigurat cooperarea mai multor ministere, a partidului nazist şi a SS-ului pentru „Soluţia finală”. Specialist în chestiuni de logistică şi politică antisemită, Eichmann a devenit şi centrul de coordonare a proiectului şi principalul actor în procesul de exterminare. Ulterior, Eichmann va declara că a fost şocat de perspectiva unei eliminări fizice a evreilor, şi că se simte exonerat de orice responsabilitate deoarece era vorba de ordine venite de la cei mai importanţi oameni din stat.
De la începutul anului 1942, colaboratorii săi au fost trimişi în toată Europa ocupată pentru identificarea, marcarea şi concentrarea evreilor în lagăre de tranzit înainte de deportarea lor în est către centrele de exterminare. în 1942-1943, Eichmann a fost marele maestru din spatele enormei maşinării care a trimis în lagăre evrei din Germania, Austria, Cehia, Franţa, Olanda, Belgia, Slovacia, Grecia şi Italia. În 1944, după ce forţele germane au ocupat Ungaria, Eichmann a călătorit la Budapesta pentru a coordona exproprierile şi deportările evreilor. Aproape 437.000 de evrei au fost deportaţi din Ungaria, iar o mare parte dintre aceştia au murit la Auschwitz-Birkenau. Când regimul lui Horty a hotărât încetarea deportărilor, Eichmann a refuzat să le pună capăt, şi se pare că i s-a opus şi lui Himmler în decembrie 1944, când acesta i-a ordonat să pună capăt genocidului.
Eichmann nu a fost o figură centrală a partidului nazist. Până în 1939, el nu a luat nicio decizie cheie cu privire la politica evreiască şi nici nu avea cum să ştie, la acel moment, cât de departe va merge aceasta. Primele practici de exterminare au fost puse în practică de alţii şi executate independent de biroul său. Abia din iunie 1941 el devine complice la masacrele în masă, devenind principalul organizator al exterminării evreilor la scară europeană.
Se pare că Eichmann a învăţat să urască într-o manieră impersonală şi controlată. El a fost motivat de o utopie, crezând că poate duce la dispariţie – fie ea prin emigrare, deportare sau exterminarea – populaţia evreiască a Germaniei şi, mai mult, a Europei. A dorit să contribuie la restaurarea Germaniei şi recrearea unei comunităţi naţionale „sănătoase”;a fost animat de convingerea că elementele impure trebuie eliminate, evreii în primul rând. În viziunea nazistă asupra lumii, aceasta era o politică raţională şi ştiinţifică. Odată ce Germania a ajuns în mijlocul războiului total, evreii ameninţau nu doar puritatea naţiunii, ci chiar supravieţuirea acesteia.
