Destinul tragic al unei Regine: Elena de România
Pentru prinţesa Elena a Greciei, intrarea în familia regală a României prin căsătoria cu principele moştenitor Carol nu a fost aducătoare de noroc. Ţara a fost, pentru ea, şirul unor nesfârşite dureri, estompate de o singură mare bucurie: fiul ei, Mihai. Şi-a făcut însă datoria faţă de ţara adoptivă, pe care a iubit-o, dar care acum ştie prea puţine despre ea. Regina Mamă Elena, o femeie de o discreţie aproape ieşită din comun, este astăzi unul dintre cele mai puţin cunoscute personaje din istoria familiei regale.
Prinţesa Elena s-a născut la Atena în ziua de 2 mai 1896. Provenea dintr-o ramură dinastică ce avea legături strânse cu familiile regale europene. Tatăl ei, Constantin I, rege al Greciei între 1913-1917, respectiv 1920-1922, era moştenitorul caselor regale din Danemarca şi Rusia, în timp ce mama ei, Sofia de Prusia, reprezenta latura occidentală a monarhiei europene prin alianţa cu familiile regale din Marea Britanie şi Germania.
Reşedinţa preferată a familiei era Palatul Vechi din Atena, unde locuiau bunicii paterni ai Elenei, George I şi Olga Constantinova a Rusiei. Însă locul cel mai drag al copilăriei Elenei nu a fost casa bunicilor, ci Palatul de Vară de la Tatoi, unde luxul oraşului era înlocuit cu un stil de viaţă aproape spartan. Pentru Constantin şi Sofia, experienţa acestei reşedinţe nu era una plăcută, în ciuda peisajului de vis de care se bucurau. Pentru micuţa Elena, însă, amintirile lămpilor cu petrol şi cele ale băilor în butoi au dat un parfum aparte experienţelor estivale, pe care le aştepta de fiecare dată cu încântare.
În anii copilăriei, Elena a avut o relaţie specială cu fraţii ei mai mari, George şi Alexandru, iar odată cu venirea pe lume a lui Paul, micul prinţ a devenit preocuparea zilnică a tinerei. Fratele Paul este cel de la care i se trage porecla de Sitta: copilul nu putea pronunţa cuvântul sister (engl., soră) şi îi spunea, prin urmare, Sitta, aşa cum îi vor spune şi viitoarele rude din România.
Grecia: un tărâm de vis, plin de suferinţe
Un moment tragic în viaţa familiei regale elene s-a înregistrat în iulie 1916, când Palatul de Vară de la Tatoi a fost incendiat. Un grup de atentatori a profitat de starea precară de sănătate a lui Constantin I, afectat de o cumplită boală de plămâni. Atunci, prinţesa Elena a privit neputincioasă cum amintirile copilăriei ei au ars fără ca nimeni să le poată salva. Tatăl, deşi grav bolnav, a reuşit să scape de văpăile mistuitoare care au cuprins palatul din lemn. Ulterior, Palatul de Vară avea să fie refăcut şi locuit, între 27 septembrie 1922 şi 25 martie 1924, de un alt cuplu regal, format din George al II-lea, fratele Elenei, şi Elisabeta de România, fiica Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria.
În luna decembrie a anului 1916, cu acordul tacit al Angliei şi al Franţei, Atena a fost asediată. Elena s-a maturizat brusc în zilele blocadei, fiind martora atrocităţilor pe care le comiteau trupele de ocupaţie ale Aliaţilor. În cele din urmă, semnalul înfrângerii definitive a facţiunii regelui (care se opunea intrării Greciei în război alături de Antanta) a fost dat de sunetul tunurilor din portul Pireu. Momentul în care vasele de război ancorate în faţa Atenei au deschis focul asupra Palatului Nou a reprezentat căderea temporară de pe piedestal a lui Constantin I. Fratele Elenei, Alexandru, a fost pus în postura ingrată de a-l da la o parte pe tatăl său şi de a-i lua locul. Restul familiei a fost nevoită să se îmbarce pe vasul „Sphakteria” la 11 iunie 1917 şi să părăsească ţara. În următorii ani, Elena a locuit în exil în Elveţia.
Dragostea există?
În 1920, Elena a călătorit în România alături de sora sa, Irene, Elisabeta a României şi principele moştenitor Carol. Aici urma să se desfăşoare comuniunea caselor regale din România şi Grecia prin cununia lui George cu Elisabeta. La prima lor întâlnire, Elena l-a perceput pe Carol drept distant, deloc galant. A văzut în el o persoană foarte retrasă, remarcând însă că avea aerul unei firi romantice. Contactele dintre cei doi nu au fost numeroase, căci în trenul regal trimis de la Bucureşti, Carol s-a făcut nevăzut şi aşa a rămas timp de zile bune.
Nefericitele ştiri despre moartea Regelui Alexandru al Greciei, respectiv trecerea în nefiinţă a Mariei Alexandrovna, mama Reginei Maria, i-au apropiat pe Carol şi Elena. La plecarea trenului regal din Bucureşti, în care se aflau tinerii logodnici Elisabeta şi George, alături de Elena, Irene şi Regina Maria, s-a alăturat, pe neaşteptate, şi Carol. Atitudinea lui faţă de Elena era, de această dată, cu totul schimbată: prinţul dovedea mai multă atenţie şi îi acorda tinerei o importanţă care a uimit-o pe prinţesă. S-a născut astfel ideea unei căsătorii între cei doi, deşi Elena nu putea spune că îl iubea în adevăratul sens al cuvântului. Ea spera totuşi să înveţe să-l îndrăgească în timp, tocmai datorită comportamentului său romantic.
Constantin I a acceptat cu dragă inimă cererea lui Carol de o lua în căsătorie pe fiica sa, dar Regina Sofia a avertizat-o pe Elena de riscul uniunii, de diferenţele culturale prea mari care îi separau, dar mai ales de comportamentul dual al viitorul conducător al României. Persoana care i-a spulberat Elenei orice urmă de îndoială asupra unui potenţial caracter viciat al principelui moştenitor a fost chiar Regina Maria. În stilul ei caracteristic, persuasiv, Regina a convins-o pe Elena că lucrul cel mai înţelept era să aleagă cu inima. Chiar dacă îi cunoştea defectele lui Carol, Maria a sperat totuşi că frumoasa prinţesă grecoaică a cucerit inima fiului ei pentru totdeauna.
Între timp, drumurile familiei regale a Greciei păreau să reintre pe un făgaş normal. Pe 14 noiembrie 1920, poporul grec s-a pronunţat printr-un referendum pentru întoarcerea Regelui Constantin pe tron. Astfel au putut fi aranjate mai repede cele două nunţi regale: ele au avut loc la 27 februarie, respectiv la 10 martie 1921. Primii căsătoriţi au fost George şi Elisabeta, care au făcut nunta la Bucureşti, în timp ce Carol şi Elena şi-au pus pirostriile la Atena. S-a vorbit atunci despre superstiţiile legate de momentul în care doi membri ai aceleiaşi familii se căsătoresc: în tradiţia ortodoxă, slujba religioasă trebuie să se desfăşoare concomitent sau măcar la aceeaşi oră. Nerespectarea acestui principiu părea a fi, aşadar, un semn rău privind viitorul celor două căsnicii.
O speranţă pentru România
Soţia principelui moştenitor a fost întâmpinată la Constanţa de prim-ministrul generalul Alexandru Averescu şi de reprezentanţii partidelor politice, alături de oficialităţile vremii şi de câteva mii de oameni. Momentul a reprezentat mai mult decât lărgirea familiei Regale a României, căci întreaga clasă politică vedea în gestul lui Carol începutul stabilităţii.
Noul cuplu princiar nu s-a instalat într-o aripă a Palatului Regal de la Bucureşti, ci a preferat să stea la castelul Foişor din Sinaia. Acest castel, situat pe domeniul Peleş, fusese locuinţa provizorie a Regelui Carol I şi a Reginei Elisabetei în perioada în care s-a construit somptuosul Peleş.
Nimeni nu bănuia atunci că tinerii erau despărţiţi de mai mult decât diferenţa de vârstă, Carol având 28 de ani, iar Elena, 25. Armonia dintre ei era numai aparentă, iar prevestirile Reginei Sofia au început să prindă contur cât de curând. Încă din primele luni ale căsniciei, soţul Elenei părea să renunţe la aparenţe, devenind din ce în ce mai neinteresat de ea. Tânăra se plângea deseori de dezinteresul subit al lui Carol, în timp ce acesta o vedea pe Elena ca pe o persoană cu multe contraste.
Elena a rămas însărcinată chiar în primele săptămâni după nuntă, dar a născut prematur. Soarta a făcut ca pruncul să se nască pe 25 octombrie 1921, exact la un an de la moartea fratelui mamei sale, Alexandru, regele de compromis al Greciei. În contextul îndeplinirii recente a visului României Mari, copilul a fost botezat Mihai, numele său făcând trimitere la domnitorul Mihai Viteazul. După naşterea copilului, cuplul princiar s-a mutat de la Foişor la Bucureşti, acolo unde aveau mai multe facilităţi pentru creşterea micuţului Mihai.
În ciuda mariajului de aparenţă cu prinţul moştenitor Carol, viaţa Elenei decurgea cu suişuri şi coborâşuri. La casa din Kiseleff şi la castelele de pe Domeniul Peleş îi avea alături pe cei dragi, iar mama ei venea de câte ori avea ocazia, oferindu-i astfel dese momente de bucurie.
Anul 1924 a reprezentat o transformare politică decisivă pentru Grecia prin trecerea de la monarhie la republică. Asta a însemnat şi că George al II-lea şi soţia lui, Elisabeta, şi-au pierdut titlul regal şi au fost forţaţi să plece în exil. Cuplul regal grec a preferat să vină la Bucureşti, aşadar Elena a ajuns să aibă în jurul ei întreaga familie. Îi mai lipsea un singur lucru important: afecţiunea lui Carol.
O căsătorie eşuată
În viaţa Regelui Carol al II-lea au existat două Elene. Prima a fost soţia sa timp de şapte ani şi mama fiului său. Cea de-a doua, Elena Lupescu, i-a fost timp îndelungat amantă şi, spre finalul vieţii lui, soţie.
În perioada mariajului, Carol şi Elena au încercat să întreţină vie relaţia lor, dar de la micile tatonări dintre ei s-a ajuns la o prăpastie de netrecut. La un moment dat, relaţia lor ajunsese să fie ca şi inexistentă. Cum legătura sa extramaritală a devenit cunoscută, Carol s-a temut de repercusiuni şi a sfătuit-o pe amanta lui să părăsească ţara pentru a mai diminua din vâlva publică generată în jurul lor. Acţiunea lui a fost, de fapt, un plan care i-a permis să o urmeze pe Elena Lupescu în străinătate la finele anului 1925, atunci când nimeni nu se mai aştepta la aşa ceva. Astfel, Carol a plecat din ţară şi şi-a anunţat părinţii, printr-o scrisoare, că renunţă la tron. Micul Mihai a devenit, prin urmare, prinţ moştenitor.
Odată ce s-a stabilit în străinătate, unde a trăit sub numele de Carol Caraiman, fostul principe a considerat că nu mai are nicio atribuţie faţă de soţia sa, din moment ce scopul uniunii fusese anulat prin retragerea sa din familia regală. El a cerut, aşadar, divorţul.
Prinţesa Mamă devine Regina Mamă
O dramă a lovit familia regală la finalul anului 1926, când Regele Ferdinand a fost pus la pat de evoluţia cancerului ce-i măcinase ultimii ani. În săptămânile de debut ale crizei, persoana care i-a stat mai mult alături a fost Elena. Regina Maria se afla în Statele Unite ale Americii, făcând celebrul tur de onoare ca reprezentantă a României, aşa că Ferdinand a fost îngrijit de nora sa.
Regele Ferdinand s-a stins din viaţă, după o lungă suferinţă, în ziua de 27 iulie 1927. Cu toate acestea, drumul monarhiei române nu se încheia. Privirile erau aţintite către Mihai, copilul de 6 ani care trebuia acum să reprezinte o ţară. A fost momentul ca Elena să intre în rolul de Regină Mamă. Noul statut îi oferea o nouă autoritate, fie ea şi limitată, dar îi permitea totuşi să fie privită cu mai mult respect de către români.
Cu Mihai încă minor, a fost instituită o Regenţă din care au făcut parte Principele Nicolae, Patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan (urmat, din octombrie 1929, de ministrul de Interne, Constantin Sărăţeanu). Perioada Regenţei avea să fie una controversată politic şi să se încheie, trei ani mai târziu, cu revenirea soţului Elenei.
În acei ani, Carol Caraiman a văzut o oportunitate să lanseze noi propuneri de divorţ, apelând direct la Elena, pe care o credea mai puţin intransigentă. Elena s-a confruntat atunci nu doar cu presiunile făcute de Carol din exil, ci şi cu un conflict mocnit cu Regina Maria, care se plângea că nu i se permite să se ocupe de educaţia propriului nepot. Această distanţare dintre Maria şi Elena, deşi a fost temporară, a avut consecinţe neplăcute pentru Regina Mamă, fiindcă a îndreptat-o pe Maria spre susţinerea restaurării lui Carol.
Înfrântă în propriul orgoliu şi cu un sentiment puternic de deznădejde, Elena a acceptat în final să-i acorde lui Carol divorţul. Dizolvarea căsătoriei s-a pronunţat în mod oficial la 21 iunie 1928. Decizia a fost luată de Curtea Supremă; motivul invocat – nepotrivirea de caracter.
Totul sau nimic
În noaptea de 6 iunie 1930, Regina Mamă era anunţată de întoarcerea fostului soţ în ţară şi de condiţiile în care acesta îşi negociase revenirea. Când a auzit pentru prima oară cerinţele, a simţit cum îi fuge pământul de sub picioare: i se impunea să îl primească înapoi pe Carol şi să anuleze divorţul. Demnitatea sa de femeie devenea o simplă monedă de schimb a jocului politic, însă înjosirea Elenei a mers mai departe de acest aspect. I-a fost refuzat de către Carol orice drept, cu excepţia recunoaşterii statutului de mamă a lui Mihai.
La data de 8 iunie 1930, Parlamentul l-a proclamat pe Carol al II-lea Rege al României. Din acel moment, situaţia Elenei a luat o turnură dramatică. Dorinţa de control manifestată de Regele Carol al II-lea a mers până în punctul în care i-au fost interzise Elenei orice evenimente cu caracter public. Timp de doi ani, ea a fost supusă capriciilor şi temerilor generate de camarila regală. A ieşit în public doar de două ori, iar de fiecare dată a fost martora aceleaşi scene emoţionante: românii, admiratorii ei, o îndemnau să reziste şi să lupte pentru Mihai. Degradarea Elenei a mers până acolo încât i-a fost ridicat şi titlul onorific de Colonel al Regimentului 9 Roşiori, toţi ofiţerii fiind obligaţi să distrugă însemnele şi portretele care aminteau de fosta Regină Mamă.
În schimbul plecării din ţară, Elenei i s-a promis că va primi banii necesari pentru nevoile de zi cu zi. Ea nu era însă interesată de acest aspect, fiindcă putea trăi din ajutorul rudelor sale. Voia doar să i se promită că măcar câteva luni pe an îl putea vedea pe Mihai.
Elena a plecat din România în vara anului 1931, dar nu definitiv. După aproape trei luni petrecute la Florenţa, s-a întors în ţară pentru a-i fi alături lui Mihai cu ocazia aniversării sale. Totodată, era hotărâtă să înceapă lupta de la egal la egal cu Regele Carol.
Carol al II-lea a subestimat-o pe fosta lui soţie şi nu a realizat cât de puternic era devotamentul ei faţă de Mihai. În final, el s-a văzut forţat de îndatoririle sale regale, dar şi de obligaţiile etice să emită, la 17 februarie 1932, un acord prin care garanta Elenei o serie de obligaţii şi drepturi. Se părea că Elena a câştigat lupta împotriva lui Carol, căci i s-a permis o şedere de 4 luni pe teritoriul României, respectiv 2 luni alături de Mihai în străinătate.
Un gest extrem: izgonirea din ţară
La începutul toamnei anului 1932, Elena s-a revăzut cu fiul ei la Londra. Soarta îi pregătise încă o încercare, chiar atunci când se aştepta mai puţin.
Invitaţia la Palatul Buckingham, venită din partea Regelui George al V-lea, a reprezentat o mare onoare pentru prinţul moştenitor, motiv pentru care mama sa a dorit să-l îmbrace conform modei englezeşti. Gusturile ei vestimentare erau conservatoare, dar niciodată lipsite de bun gust, astfel că i-a făcut lui Mihai un costum pe comandă adecvat ocaziei. Apariţia lor la Curtea Regală britanică a generat numeroase laude, însă Regele Carol a fost nemulţumit de ţinuta aleasă de Elena şi a dat ordin aghiotanţilor să îl aducă pe Mihai înapoi în ţară. Conştientă de absurditatea gestului, Elena a hotărât să dea un interviu în presa londoneză prin care îşi reclama drepturile materne. Drept răspuns, Regele a ameninţat-o prin terţi că urma să-i retragă cetăţenia, precum şi dreptul de a mai intra în ţară şi renta anuală. Toate aceste presiuni nu au avut niciun efect asupra caracterului puternic al Elenei, iar câteva zile mai târziu, aceasta a luat trenul spre România. Pe 25 octombrie 1932, de ziua lui Mihai, se afla înapoi în Bucureşti.
În faţa rezistenţei Elenei, Carol s-a dovedit a fi neputincios. A găsit însă un mecanism prin care să se asigure că orice mişcare greşită a fostei sale soţii era taxată şi politic, şi a început să facă presiuni asupra cabinetelor ministeriale pentru a transforma întreaga problemă într-o chestiune de stat.
Spre finalul anului 1932, în ziua de 4 noiembrie, Elena a refuzat să primească vizita a doi politicieni (Iuliu Maniu şi Nicolae Titulescu), dar Carol a sesizat oportunitatea de a o acuza de trădare. El a susţinut că Elena complota să-l detroneze şi să-i întoarcă pe politicieni împotriva lui. S-a decis expulzarea ei. Prin urmare, câteva zile mai târziu, poliţia s-a prezentat la Palatul de pe Kiseleff cu ordinul de expulzare. Elena a fost urcată în Orient Express şi trimisă în exilul care a durat mai bine de 8 ani.
În momentul izgonirii sale din România, Elena avea 36 de ani. Nu mai avea nicio speranţă că îşi va mai revedea vreodată ţara care îi spusese cândva Regină Mamă. Singura ei alinare a fost că Regele Carol şi-a respectat partea de acord cu privire la fiul lor, în sensul că i-a permis lui Mihai să locuiască alături de mama lui în străinătate timp de câteva luni pe an.
Antonescu o aduce înapoi în România
La data de 6 septembrie 1940, Carol al II-lea a fost obligat să abdice. O săptămână mai târziu, pe 13 septembrie, din România erau trimise un tren special şi o escortă aflată sub comanda directă a lui Ion Antonescu pentru a o aduce pe Regina Mamă înapoi în ţară.
Primirea Elenei în ţară a fost una fastuoasă. Ea se întorcea nu numai în calitatea sa de cetăţean, ci i se reconferea de către guvernul Antonescu titlul de Regină Mamă. Numărul de oameni care au participat la ceremoniile organizate a fost imens. Masele erau de nestăvilit: aproape în fiecare gară prin care a trecut trenul sute de persoane încercau să o vadă pe Regina Mamă, iar evenimente de amploare au avut loc pe traseul dinspre gara Băneasa, Arcul de Triumf, Mitropolie şi Palatul Regal.
În audienţă la Adolf Hitler
Elena a fost dintotdeauna o persoană tolerantă. Manifestările de ură împotriva minorităţilor din România şi asasinarea lui Nicoale Iorga şi Virgil Madgearu, din zilele de 27-28 noiembrie 1940, au determinat-o pe Regina Mamă să ceară o audienţă la Adolf Hitler. Un răspuns oficial la cererea sa a fost primit abia în luna decembrie: i se confirma aprobarea vizitei pentru data 10 decembrie 1940, la Berchtesgaden. Până în acel moment, Elena îl ştia pe dictatorul german prin prisma discursurilor sale şi a imaginii feroce, însă nu îl văzuse niciodată în carne şi oase.
În timpul conversaţiei, Hitler a fost foarte direct când s-a referit la Mihai, pronunţându-se cât se poate de clar că vârsta de 19 ani încă îl cataloga ca o persoană incapabilă să suporte pe umerii săi responsabilităţile unui rege. De partea cealaltă, Elena a încercat să profite de rangul regal pentru a aduce în discuţie subiecte deranjante pentru Hitler, dar a sfârşit prin a se simţi incomodată de comportamentul conducătorului german. În timpul mesei, ea a fost complet ignorată, fiindcă Führerul era mult mai atent la ceaiul din ceaşcă decât la discuţia de complezenţă pe care Regina încerca să o întreţină.
Regina Mamă a văzut în Hitler două feţe contrastante: prima era cea a liderului autoritar şi cu un discurs mobilizator care genera obedienţă şi înflăcărare în rândul publicului; a doua, cea a unei persoane retrase şi zgârcite la vorbă, ce prefera să se concentreze asupra idealurilor referitoare la Germania Mare. Cu ocazia întâlnirii, Elena l-a văzut pe omul din spatele propagandei, lipsit de armura de cuvinte şi de propaganda construită în jurul statutului său. Elena a înţeles atunci cât de exagerate îi erau meritele şi cât de evidente îi erau defectele.
Regina Mamă Elena, „Dreaptă între popoare”
Când sute de evrei au devenit victime ale rebeliunii legionare din 21 ianuarie 1941, Elena a simţit că nu mai putea suporta starea de nepăsare, indusă de către generalul Ion Antonescu, faţă de traumele la care erau supuşi cetăţenii români. Prin urmare, a intrat în legătură cu ambasadorul american la Bucureşti, Frank Gunther. Planul ei a fost unul destul de periculos, vizând scoaterea din ţară a câtorva zeci de familii de evrei şi trimiterea lor în Statele Unite ale Americii.
Întreaga activitate de ajutorare a evreilor din România i-a adus Elenei, în anul 1993, titlul de „Dreaptă între popoare”, conferit de statul Israel. Toţi oamenii salvaţi de iniţiativa Reginei Mamă au păstrat în inimile lor un profund respect faţă de imaginea Casei Regale române şi au transmis mai departe povestea Reginei salvatoare.
La data de 22 iunie 1941, generalul Ion Antonescu a decretat ca armata română să se alăture campaniei împotriva Uniunii Sovietice. În următorii trei ani de război, singurele momente de relaxare ale Elenei aveau să fie clipele petrecute alături de prieteni şi fiul său Mihai, chiar dacă ştia că era urmărită. Asculta, de câte ori avea ocazia, emisiunile de la postul de radio British Radio Broadcast Channel. Regina Mamă găsea alinare şi în piesele de teatru şi concertele simfonice transmise pe calea undelor.
23 august din perspectiva Elenei
Momentul prielnic pentru înlăturarea lui Ion Antonescu a fost găsit la data de 23 august 1944. Clipele de aşteptare au fost cumplite pentru Elena, ea fiind izolată la Castelul Foişor, incapabilă să comunice cu Mihai.
Noul guvern condus de generalul Sănătescu a elaborat un plan secret de transferare a Regelui şi a Reginei Mamă într-un loc sigur timp de câteva săptămâni, cel puţin până la clarificarea situaţiei frontului. În seara de 23 august, la Foişor au sosit numeroşi militari, un convoi de maşini fiind ascuns pe domeniul Peleş încă de dimineaţă. Pentru Elena era clar că se pregătea mutarea ei din castel, dar încă nu se dăduse ordinul de plecare. Acesta a venit abia la ora 3 dimineaţa, pe 24 august, când Regina Mamă a fost trezită brusc din somn şi i s-a spus să împacheteze numai strictul necesar. La ieşirea din castel maşinile militare erau ticsite cu soldaţi înarmaţi. Conştientă că urma un drum lung şi periculos, pe Elena o speria cel mai mult situaţia fiului ei, Mihai, fiindcă nu îi mai auzise vocea la telefon şi nu mai ştia nimic de el de mai bine de 12 ore.
Convoiul nu a putut merge pe drumul public, fiindcă fuseseră instituite puncte de control, iar după înlăturarea lui Antonescu soldaţii români erau priviţi cu neîncredere. Din aceste considerente, convoiul reginei a trebuit să meargă pe drumuri lăturalnice, pe poteci de munte aproape impracticabile. Numai norocul şi măiestria şoferilor au permis ca maşinile să nu se răstoarne.
Elena a ajuns cu bine la Bumbeşti, iar apoi la Dobriţa, unde s-a revăzut cu fiul ei. La întoarcerea din refugiu, trenul în care aflau Regina Mamă şi Regele s-a intersectat cu o divizie de cazaci şi blindate. Familia regală a scăpat teafără, probabil pentru că trupele fuseseră informate că în tren se aflau membri ai Casei Regale. Slujitorii lor au fost însă bătuţi cu bestialitate, iar puţinele bunuri pe care le mai aveau au fost furate.
Începutul dictaturii proletariatului
După instaurarea guvernului Groza, Elena ştia că Regele Mihai avea să fie condamnat de slăbiciune în faţa trimisului sovietic Andrei Vîşinki. De aceea, în toată perioada care a urmat după 6 martie 1945 i-a fost alături şi a încercat să-i convingă pe liderii partidelor istorice că situaţia era mult mai nuanţată. Totodată, s-a simţit obligată să trimită o mare parte din jurnalele ei în Anglia, operaţiune care a avut loc pe ascuns.
Un moment încărcat a avut loc la 10 mai 1945. Peste 30.000 de oameni au umplut în acea zi străzile Bucureştiului, fapt ce a iritat mult autorităţile comuniste. Ulterior, şi ca efect al grevei regale, Mihai şi Elena au fost plasaţi într-un con de umbră prin izolarea lor în Palatul de pe Kiseleff şi la Sinaia sub o aspră supraveghere militară. Însă credinţa românilor în monarhie nu putea fi păcălită, iar la 25 octombrie 1945, exact de ziua Regelui, când acesta împlinea 24 de ani, a avut loc o manifestaţie de solidaritate. Cei peste 50.000 de bucureşteni ieşiţi în stradă au aclamat numele Regelui şi al Reginei Mamă.
Au urmat primele semne de gâtuire evidentă a libertăţii monarhice prin interdicţii şi ameninţări adresate cercului de prieteni din jurul Reginei Elena şi a Regelui Mihai. Orice persoană care se întâlnea sau avea legături de orice fel cu familia regală era raportată şi anchetată.
În noiembrie 1947, anunţarea intenţiei de participare a Elenei şi a lui Mihai la nunta principesei Elisabeta a Marii Britanii a generat reacţii neaşteptat de pozitive în rândul comuniştilor. Plecarea suveranului a fost percepută ca un moment de glorie al partidului, căci se părea că Mihai se dă, într-un final, bătut. Elena a privit cu amuzament toate discuţiile şi simularea simpatiilor, pe deplin controlate, ale unui public forţat să iasă în întâmpinarea lor la 12 noiembrie 1947. Ceea ce a marcat-o în mod aparte a fost discuţia cu Petru Groza, care i-a spus Regelui, pe un ton amical, că urma să aibă o viaţă fericită şi îndelungată, iar de copii nu trebuia să-şi facă griji, fiindcă va avea cinci. Întâmplător sau nu, la nunta princiară Mihai a cunoscut-o pe viitoarea sa soţie, Ana de Bourbon-Parma, iar Elena a avut, întocmai cum spusese Groza, cinci nepoate.
Întoarcerea familiei regale în ţară a fost cu totul neaşteptată pentru comunişti, care se aşteptau ca Regele Mihai să rămână în străinătate. În faţa acestui impediment apărut în calea planurilor lor, s-a impus aplicarea planului de forţă majoră: abdicarea regelui.
În noaptea de 29 decembrie, Elena şi Mihai se aflau la Peleş pentru sărbătorile de iarnă. Au fost chemaţi de urgenţă la Bucureşti unde, credeau ei, urma să se discute chestiunea logodnei lui Mihai. Cei doi au fost primiţi la Palatul de la Şosea. Acolo îi aşteptau Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu-Dej. Terenul era pregătit încă dinainte ca Mihai şi Elena să sosească: în perimetrul casei fuseseră plasate trupe înarmate, în cazul în care tratativele eşuau, iar liniile telefonice erau tăiate pentru a se asigura că nimeni din palat nu comunica spre exterior. Condiţiile erau clare: fie actul de abdicare era semnat, fie Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu-Dej îi declarau pe cei doi trădători, reponsabili de spionaj şi comploturi, şi ordonau pe loc arestarea lor.
Pentru Elena, ultimele cinci zile petrecute în România au fost cele mai degradante din câte i-au fost date să trăiască. Comuniştii trimişi să supervizeze plecarea lor de pe Domeniile Peleş i-au căutat prin bagajul personal pentru a verifica dacă nu luase pe ascuns vreun bun de valoare. Gestul a revoltat-o profund, dar nu s-a putut opune deoarece statul român preluase averea regală, iar toate bunurile deveniseră proprietatea statului.
Plecarea din ţară a fost similară cu alungarea din 1932, însă de această dată urcarea în tren avea să fie definitivă. Soldaţii care formau escorta au fost obligaţi să stea cu spatele la foştii suverani, dovedind un ultim act de impietate. Totul a fost regizat de comunişti pentru a le arăta Elenei şi lui Mihai că monarhia fusese înfrântă, iar poporul – în realitate, voinţa liderilor politici – dorea republica populară.
În exil
După plecarea din România, o viață fericită pentru fiul ei a fost tot ceea ce şi-a dorit mai mult. Adevărata bucurie a Elenei a izvorât însă de la nepoatele născute din căsătoria Regelui Mihai. Prima fiică a cuplului Mihai-Ana s-a născut în 1949 şi a primit numele de Margareta; au urmat Elena, în 1951, Irina, în 1953, Sofia, în 1957, şi Maria, mezina familiei, în 1964.
Viaţa de familie a lui Mihai şi a soţiei sale a separat-o pe Elena de fiul ei, ea preferând să stea mai mult la Florenţa, la îndrăgita ei Villa Sparta, în timp ce tânărul cuplu s-a instalat la Lausanne, în Elveţia.
În anii exilului, Elena a încercat să-şi drămuiască, cu bun gust şi modestie, puţinul pe care îl mai avea după ce plecase din România. Când a rămas fără surse de venit, a primit ajutor din partea rudelor sale, în special din partea fratelui său Paul. Refugiul şi l-a găsit în casa din Florenţa, care prindea viaţă mai ales atunci când Elena primea vizitele rudelor. În lungile perioade de vacanţă, stătea aici cu fetele lui Mihai şi le învăţa să iubească România. Cea mai ataşată de ţară avea să fie Margareta, deşi aceasta nu văzuse niciodată ţara tatălui ei.
Sfârşitul unei regine
Regina Mamă a trecut în lumea celor drepţi la Lausanne în ziua de 28 noiembrie 1982. I-au fost alături în ultimele clipe Mihai, Ana, nepoatele ei, dar şi alte rude şi membri ai famililor regale europene. Dispariţia ei a lăsat în urmă o moştenire aparte în istoria Casei Regale a României. Elena a fost mai mult decât o Regină Mamă: ea a fost un simbol al puterii, nu în sensul comun al cuvântului, ci prin forţa sa, dovedită de atâtea ori, de a-şi menţine demnitatea în vremuri de restrişte.
Bibliografie:
Carol al II-lea, Între datorie şi pasiune, Însemnări zilnice, Vol. I, Editori: Marcel-Dumitru Ciucă, Narcis Dorin Ion, Editura Silex, Bucureşti, 1995
Cartland, Barbara, Viaţa scandaloasă a Regelui Carol-iubirile şi pasiunile sale, Bucureşti, Editura Sturion, 1992
Ciobanu, Mircea, Convorbiri cu Mihai I al României, Humanitas, Bucureşti, 1997
Franck, Nicoleta, O înfrângere în victorie, Humanits, Bucureşti, 1992
Hohenzollern-Veringen, Radu Principe de, Elena, Portretul unei Regine, Bucureşti, Editura Rao, 2007
Lupescu, Elena, M-au denumit jidoavca cu părul roşu; Memorii, Bucureşti, Editura Teuşu, 2013
Lupescu, Elena, Memorii, Bucureşti, Editura Jurnal de Bucureşti
