Anne Robert Turgot : un liberal al Vechiului Regim

Dacă pentru posteritate Voltaire sau Montesquieu reprezintă cele mai de seamă figuri liberale franceze din Secolul Luminilor, Anne Robert Jacques Turgot, baron de Laume (10 mai 1727 – 18 martie 1781), este cel care a exercitat poate cea mai marcantă influenţă asupra vieţii sociale şi politice a Franţei spre finalul secolului al XVIII-lea.

Activitatea sa intelectuală şi politică, originalitatea contribuţiilor sale teoretice şi ecoul ambiţiosului său program de reforme administrative liberale – din nefericire, avortat – asupra spiritului Revoluţiei din 1789, fac din Turgot unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai liberalismului din Franţa secolului al XVII-lea.

Începuturi

Născut într-o familie de negustori, Turgot urmează studii teologice, mai întâi la seminarul Saint-Suplice şi apoi la Sorbona, dar la încheierea acestora refuză să îmbrăţişeze o viaţă ecleziastică şi alege o carieră de magistrat şi functionar regal ocupând rând pe rând poziţiile de substitut, apoi consilier al Parlamentului din Paris (1752), maître des requêtes(1753), membru al Camerei regale (1754), intendent al generalităţii Limoges (1761) şi, în sfârşit – pentru o scurtă dar notabilă perioadă – pe cea de ministru al marinei şi controlor al finantelor publice (1774-1776).

Opera lui Turgot este reprezentativă pentru spiritul enciclopedic al Secolului Luminilor şi tratează o varietate de teme din domenii diverse, de la teologie la ştiintele naturii, filologie sau filozofie. Este un oaspete frecvent al celor mai importante saloane iluministe pariziene şi un apropiat al filozofilor (de altfel, contribuie cu câteva articole nesemnate la Enciclopedialui Diderot), însă contribuţia sa intelectuală cea mai durabila se manifestă în economie, o disciplină ştiintifică nouă în epocă ale cărei baze sunt puse de un grup de intelectuali cunoscuţi sub numele de fiziocraţi.

Critici vehemenţi ai mercantilismului şi apărători fervenţi ai libertăţii comerţului, fiziocraţii sunt autorii primei teorii economice sistematice care, în ciuda punctelor sale slabe, prefigurează economia clasică fondată de Adam Smith. Există, conform şcolii fiziocrate întemeiată de François Quesnay, o ordine naturală guvernată de legi proprii care alcătuiesc domeniul dreptului natural. Economistului îi revine tocmai rolul să descopere aceste legi ale naturii care trebuie respectate atât de suveran cât şi de supuşi, şi consacrate de dreptul pozitiv. Astfel, libertatea şi proprietate, de pildă, sunt două drepturi naturale, iar schimbul liber de titluri de proprietate constituie o lege naturală care trebuie respectată de toată lumea. Avuţia unei ţări, în opinia fiziocraţilor, constă în totalitatea bunurilor reale de care locuitorii săi pot dispune şi nu, cum credeau mercantiliştii, în cantitatea de metale preţioase tezaurizate de stat. Cu toate acestea, sursa primordială a avuţiei în viziunea fiziocrată este producţia agricolă, comerţul şi industria reprezentând activităţi „sterile” care nu fac altceva decât să trasforme materiile prime produse de agricultură. În consecinţă, fiziocraţii sunt împotriva tuturor privilegiilor comerciale, a unei libertăţi totale a comerţului şi a unei minime intervenţii guvernamentale, finanţată printr-o taxă unică pe pământ, un program ce trebuia realizat de un despot luminat, supus dreptului natural şi învestit cu deplina autoritate de a-l face respectat.

Turgot este puternic marcat de programul fiziocraţilor şi mai ales de opera şi activitatea lui Jacques Claude Marie Vincent, marchiz de Gournay, vulgarizatorul celebrei sintagme "laissez-faire, laissez-passer" (atribuite unui alt fiziocrat, marchizul d’Argenson),   pe care îl însoţeşte, între 1755-1756, pe când acesta era intendent al comerţului, în turneele sale de inspecţie în provincie şi la moartea căruia va scrie un emoţionant Éloge à Gournay(1759). Cu toate acestea, contribuţiile teoretice ale lui Turgot sunt distincte şi depăşesc cadrul teoretic al Şcolii fiziocraţilor. În Réflexions sur la formation et la distribution des richesses(1766), Turgot introduce pentru prima dată noţiunea de capital, clarifică natura profitului şi formulează o teorie a preţurilor care anticipă legea utilităţii marginale ;într-o altă lucrare, Observations sur les mémoires de Graslin et Saint-Péravy(1767), Turgot formulează pentru prima dată legea randamentelor descrescânde ;în sfârşit, în Valeurs et Monnaies (1769), Turgot expune cea mai elaborată analiză a dobânzii la acea vreme şi recurge în analiza sa la conceptul de antrepenor, introdus în economie de contemporanul său, Richard Cantillon, un francez de origine irlandeză, cu o biografie obscură, considerat astăzi primul mare economist, autor al lucrării Essai sur la nature du commerce en généralapărută în Anglia în 1755, dar cunoscută de fiziocraţi şi de cei apropiaţi cercurilor fiziocrate încă din timpul şederii sale în Paris. O influenţă masivă asupra lui Adam Smith (pe care îl întâlneşte în timpul şederii acestuia la Paris, în anii  1760) şi a Şcolii clasice de economie în general, Turgot este în acelaşi timp fondatorul unei şcoli distincte de teorie economică, printre discipolii săi numărându-se Abatele Morellet, Condorcet şi Destutt de Tracy.

Turgot, preocupat de soarta regatului francez

Dar Turgot a fost în primul rând un om de acţiune preocupat să salveze regatul Franţei de la ruină prin îngradirea cheltuielilor publice, încurajarea initiativei private şi simplificarea sistemului fiscal. Atingerea acestor obiective presupunea nu numai înlocuirea politicilor mercantiliste încetăţenite de Jean-Baptiste Colbert, ci demantelarea instituţiilor corporatiste medievale pe care regimul însuşi era cladit. 

Turgot încearcă mai întâi să pună în aplicare programul laissez-faire al lui Gournay în generalitatea Limoges, unde este intendent pentru o lungă perioadă (1761-1774). Numit ministru în guvernul Maurepas şi confruntat cu o situaţie dezastroasă a finanţelor publice, Turgot angajează imediat o serie de reforme radicale a administraţiei întregului regat. Cel dintâi act al lui Turgot în calitate de controlor al finanţelor  publice este redactarea unei expuneri de principii a activităţii sale adresată regelui (niciun faliment, nicio creştere de taxe, niciun împrumut), după care impune o limitare drastică a cheltuielilor publice, desfiinţarea unor monopoluri tradiţionale a corporaţiilor şi a unor vămi interne, suprimarea unor sinecuri, a mai multor dări obligatorii şi taxe.

La 13 septembrie 1774, Turgot semnează decretul pentru liberalizarea comerţului cu grane, un moment crucial al ministeriatului său. Adoptarea sa provoacă o reacţie generală de opoziţie faţă de Turgot în sânul aristocraţiei şi birocraţiei de la Curte, exacerbată de consecinţele sociale ale unei recolte proaste, care avea să crească în perioada urmatoare. Susţinut în mod ferm doar de philosophesTurgot nu renunţă la programul de reforme liberale şi prezintă în ianuarie 1776 în Consiliul regelui faimoasele "Şase decrete ale lui Turgot". Deşi primele patru sunt de importanţă secundară, ultimele două, decretul privind suprimarea corvezii regale (i.e. desfiinţarea şerbiei) şi decretul privind suprimarea breslelor şi corporaţiilor, echivalează de fapt cu abolirea ultimelor vestigii ale feudalismului.

Mai mult, în preambulul celor "Şase decrete ", Turgot anunţă că obiectivul său este desfiinţarea tuturor privilegiilor şi instaurarea egalităţii fiscale între cele trei ordine, a principiilor libertăţii comerţului şi libertăţii muncii. Deşi decretele sale sunt promulgate în martie 1776, toată lumea este în acest moment împotriva sa:aristocraţia şi Parlamentul datorită abolirii privilegiilor nobiliare, Curtea regală datorită austerităţii bugetare în care se regăseşte, clerul datorită pledoarei sale pentru toleranţă şi opoziţiei faţă de obligativitatea jurămintelor pentru protestanţi,   burghezia datorită abolirii breslelor,   regina Marie-Antoinette datorită opoziţiei sale faţă de anumite privilegii acordate protejaţilor săi... Turgot are încă încrederea lui Ludovic al XVI-lea, însă acesta nu poate să ignore opinia negativă a celorlalţi miniştri şi a lui Maurepas, şefului cabinetului. Opoziţia lui Turgot faţă de proiectul prietenului şi colegului său, Malesherbes, de a convoca Stările Generale, contracarat cu un memoriu adresat regelui în care cere organizarea unei adunări alese a tuturor proprietarilor din regat, fără nicio distincţie între cele trei ordine, provoacă demisia lui Malesherbes din cabinet. Ca urmare a acestui eveniment, Maurepas şi regina reuşesc să îl determine pe Ludovic al XVI-lea să îi ceară demisia lui Turgot în data de 12 mai 1776.

Plecarea sa din minister şi dezastrul

După plecarea lui Turgot din cabinet, toate reformele sale au fost anulate în timpul ministeriatului catastrofal al succesorul său la finanţe, Jacques Necker, urmat de nu mai puţin catastrofalul ministeriat al lui Alexandre de Calonne. Criza fiscală a guvernului regal s-a adâncit. În primăvara anului 1789, pe când locuitorii comunelor Franţei redactau caietele de doleanţe iar delegaţii lor se grăbeau să ajungă la Adunarea Stărilor Generale din Paris, sentimentul schimbării plutea în aer. Eşecului lui Anne Robert Turgot de a reforma Vechiul Regim va deschide uşa Revoluţiei, care – în ciuda exceselor şi deviaţiilor ideologice – îi va pune, parţial, în aplicare ideile.