⬆

Titan - Balta Albă: de la câmpul ciumaților la unul dintre cele mai verzi cartiere ale Bucureștiului

Astăzi, dacă ieși de la metrou la Titan și pornești spre lac, este greu să-ți imaginezi că peisajul pe care îl vezi are o istorie atât de recentă. Blocurile sunt de multă vreme acolo, copacii au crescut suficient încât să ascundă o parte dintre ele, iar parcul pare să fi existat dintotdeauna. Pentru câteva generații de bucureșteni, Titanul nu este nici măcar un „cartier comunist”, în sensul istoric al expresiei. Este pur și simplu acasă.

Și totuși, cu numai șapte-opt decenii în urmă, mare parte din această lume nu exista.

Acolo unde astăzi sunt bulevardele Nicolae Grigorescu, Liviu Rebreanu sau Camil Ressu se întindeau terenuri periferice, gospodării, drumuri de margine de oraș, cărămidării, gropi de exploatare și zone umede. Spre est se ridicau marile platforme industriale care aveau să schimbe radical această parte a Bucureștiului, iar orașul propriu-zis se termina cu mult înainte de actualele limite ale cartierului.

În numai două-trei decenii, câmpul avea să dispară sub unul dintre cele mai ample proiecte de locuire colectivă realizate vreodată în România. Fotografii păstrate în arhiva Uniunii Arhitecților arată deja în 1964 noul cartier Balta Albă ridicându-se lângă Complexul Sportiv 23 August, într-un peisaj în care blocurile par încă niște obiecte uriașe așezate în mijlocul unui teritoriu aproape gol.

Dar povestea locului începe cu mult înaintea betonului.

Balta Albă și povestea întunecată a Ciumei lui Caragea

Puține cartiere bucureștene au primit o legendă de origine atât de sumbră.

În 1813, Bucureștiul a fost lovit de una dintre cele mai cumplite epidemii din istoria sa: Ciuma lui Caragea, numită astfel după domnitorul Ioan Gheorghe Caragea, instalat în Țara Românească cu puțin timp înainte de izbucnirea epidemiei.

Orașul de atunci nu avea instrumentele sanitare ale lumii moderne. Odată ce epidemia s-a extins, bolnavii au fost izolați, barierele orașului au fost controlate, iar cadavrele au început să fie transportate spre periferie. În zona Dudești exista încă din 1796 un spital pentru ciumați, prevăzut inclusiv cu un lazaret cu 40 de odăi și 12 căsuțe pentru izolarea celor contaminați.

Mărturiile epocii sunt aproape greu de citit. În toamna anului 1813, cioclii traversau mahalalele cu căruțe încărcate cu morți și bolnavi, iar cei ridicați erau duși spre „câmpul ciumaților” de la Dudești sau Cioplea. Un studiu publicat de Muzeul Municipiului București citează surse contemporane care estimau peste 20.000 de morți nerecenzați complet și chiar 25.000–30.000 de decese într-un singur an, deși cifrele exacte rămân imposibil de stabilit.

De aici începe și una dintre explicațiile tradiționale ale numelui Balta Albă.

Potrivit poveștii păstrate în memoria Bucureștiului, victimele epidemiei ar fi fost aruncate în gropi comune și acoperite cu var. Pentru că terenul era jos și mlăștinos, după ploaie apa amestecată cu varul ar fi format o întindere albicioasă, de unde denumirea de „Balta Albă”. Aceasta este și explicația preluată de vechiul articol Turism Istoric.

Trebuie însă făcută o distincție importantă. Prezența ciumaților și a instalațiilor sanitare în zona Dudești-Cioplea este documentată. Legătura exactă dintre varul folosit pentru morți și apariția toponimului Balta Albă aparține mai degrabă tradiției locale și istoriei orale. Tocmai de aceea este mai corect să vorbim despre cea mai cunoscută explicație a numelui, nu despre o certitudine etimologică.

Există și o a doua poveste, mult mai puțin macabră. La începutul secolului XX ar fi existat în zonă o cârciumă lângă care, după ploi, se forma o baltă mare. Reflectând lumina soarelui, apa părea aproape albă, iar localul ar fi primit numele „Balta Albă”. Povestea apare în mai multe istorii locale ale cartierului, inclusiv în documentarea atașată.

Poate că nu vom ști niciodată cu deplină siguranță care dintre variante este adevărată. Într-un fel, tocmai această incertitudine face parte din farmecul istoriei Bucureștiului, un oraș care și-a păstrat adesea legendele mai bine decât documentele.

Înainte de blocuri: Dudești-Cioplea și periferia industrială

Titanul de astăzi nu s-a ridicat într-un spațiu complet pustiu. Zona făcea parte din lumea periferică a comunei Dudești-Cioplea, o așezare care avea propriile gospodării, terenuri agricole și drumuri înainte ca expansiunea Bucureștiului să o înghită. Sursele despre istoria zonei amintesc populația românească și comunitățile bulgare stabilite aici, precum și caracterul încă rural al unei bune părți a teritoriului înainte de urbanizarea masivă.

Schimbarea decisivă a venit odată cu industrializarea estului Capitalei.

Numele Titan este legat în istoriile locale de fabrica de ciment cu același nume, apărută la începutul secolului XX. Sursele recente îl indică pe industriașul Nicolae Cuțarida în legătură cu această întreprindere. Dincolo de detaliile genealogiei industriale, important este faptul că numele fabricii a supraviețuit și, în timp, a ajuns să denumească o zonă mult mai mare decât platforma industrială propriu-zisă.

Estul Bucureștiului devenea, în perioada interbelică și mai ales după război, una dintre marile zone industriale ale orașului. Uzinele Malaxa, devenite după naționalizare „23 August” și apoi FAUR, fabrica Republica, întreprinderile Granitul și IOR și alte unități industriale atrăgeau zeci de mii de muncitori.

Problema era simplă: oamenii trebuiau să locuiască undeva.

Iar în anii 1950 și 1960, statul comunist avea să răspundă acestei probleme printr-o transformare urbană de o amploare pe care Bucureștiul nu o mai cunoscuse.