Detaliile neștiute ale asasinării lui Armand Călinescu, premierul român ciuruit de 20 de gloanțe!

Ziua de 21 septembrie 1939 a scris o pagină neagră în cartea de istorie a României. Totul se întâmpla la doar trei săptămâni după ce norii celei de-a doua conflagraţii mondiale se adunau deasupra Europei.

Joi, 21 septembrie, ora 14, Preşedintele Consiliului de Ministri, Armand Călinescu, este asasinat în timp ce se deplasa cu automobilul, de la Ministerul Apărării spre locuinţă. La intersecţia Străzii Barbu Ştirbey cu Podul Cotroceni, în faţa maşinii apare o căruţă care stă pe loc, iar din spate, automobilul în care se află premierul alături de un agent de-al său şi de şofer, este lovit de un alt automobil.

Armand Călinescu coboară să vadă ce se întâmplă, însă nici nu apucă bine să facă un pas şi este ciuruit de 20 de gloanţe trase de un comando de 8 legionari.

Imediat după comiterea atentatului, atentatorii s-au urcat într-o maşină de piaţă, după ce au somat pe şofer să oprească, demarând spre Radiodifuziune  de unde au oprit emisia în timpul Valsului Imperial şi au anunţat: „Atenţiune, Primul Ministru Armand Călinescu a fost omorât. El a fost executat astăzi de o echipă de legionari”.

armanCel care a pus la cale asasinatul este avocatul Dumitru Dumitrescu, iar cea mai mare parte a atentatorilor este formată din tineri studenţi: Popescu Traian, student anul IV la Drept, Moldovenu Ion, student la Politehnica, Ionescu R. Ion, student la Drept, Popescu Cezar şi Vasiliu Ion, desenator.

Toţi cei enumeraţi mai sus erau din judeţul Prahova. De asemenea, cercetările au mai stabilit că de planurile atentatorilor mai ştiau Ovidiu Isaia-fotograf şi Stănciulescu Marin-lăcătuş, cel din urmă fiind trimis de ceilalţi să recunoască terenul unde urma să aibă loc atentatul.

În urma descinderii poliţiei la locuinţa lor, Ovidiu Isaia, Stănciulescu Marin şi Paraschivescu Gheorghe (student Politehnica), s-au baricadat, trăgând focuri de armă asupra poliţiei, iar în final s-au sinucis.

Represiune înfiorătoare

La aflarea veştii asasinării, Regele Carol al II-lea notează: „După 6 ani nu m-am aşteptat că trebuie să însemnez o pagină de sânge în istoria politică a ţării. La ora 14, Călinescu a fost mişeleşte asasinat de o bandă de gardişti. (...)  Adevărul l-am aflat prin Urdăreanu, care, mergând  în oraş, l-a găsit pe Armand căzut jos, cu picioarele încă în maşină. (...) E ceva îngrozitor că după toate măsurile luate în ultimul timp, să se poată întâmpla asa ceva. E aşa de neromânesc această faptă, încât se vede clar că este vădită inspiraţie străină. Sunt tipice metode teroriste slave.”

Regele invoca de la bun început un complot străin, nu însă din partea germană   (care era susţinătoare a mişcării legionare), ci din partea rusă. Însă cele notate de Carol sunt la cald. Informaţii pe care acesta le avea preliminar anchetei asupra asasinatului.

Ancheta este minuţios expusă în ziarul „Universul” din data de 24 septembrie 1939, de unde aflăm că: „Lovitura vine în momente de grave preocupări externe, dar cercetările au stabilit că e vorba de un atentat al ultimelor rămăşiţe gardiste şi nicidecum cu ramificaţii externe sau cu semnificaţie internaţională”.

De altfel, măsurile imediate luate de Rege au fost din cele mai dure, amintind mai degrabă de Evul Mediu: „Această stare de lucruri nu se poate tolera, vor trebui luate măsuri drastice care să curme această chestie. Lupta s-a deschis din nou, e o luptă pe viaţă şi pe moarte, este momentul de a hotarî cine pe cine.”

Lupta s-a deschis, iar toţi cei 8 care au participat la asasinat au fost prinşi şi executaţi în locul în care au comis crima. La fel şi la nivelul ţării, au fost ucişi câte 2-3 lideri legionari din fiecare judeţ. Leşurile lor au fost lăsate în văzul lumii mai multe zile. Totalul victimelor aduse de replica Regelui au fost de ordinul sutelor, în rândul legionarilor.

arDacă în zilele noastre o astfel de măsură este inacceptabilă, atât legal, cât şi moral, la acea vreme contraofensiva faţă de legionari a fost „aplaudată” de marea parte a opiniei publice. Desigur, contextul în care se afla România nu era deloc favorabil, ceea ce face ca orice ameninţare la adresa integrităţii sale să fie aspru taxată de toate palierele societăţii.

Regele, conştient de radicalismul măsurii, notează: „Este o măsură oribilă, de fapt în afară de lege, dar care, în urma celor întâmplate, îşi are justificarea în interesul liniştei ţării. Azi nu ne mai putem juca, azi nu mai putem târgoveţi viitorul, când primejdii aşa de acute pândesc ţara din înăuntru şi din afară. Este o crimă care nu-i doar o crimă, ci şi un act de înaltă trădare în aceste vremuri.”

Trebuie menţionat faptul că la adresa lui Armand Călinescu au fost organizate mai multe tentative de atentat la viaţa sa.

Totul avea să înceapă din pricina măsurilor „energice” luate de acesta contra legionarilor şi a liderului acestei mişcări, Corneliu Zelea Codreanu. Astfel, odată cu proclamarea dictaturii regale a lui Carol al II-lea, în a cărui guvernare Călinescu ocupă portofoliul internelor, se trece la arestarea „elementelor turbulente legionare”, în frunte cu liderul Zelea Codreanu.

La scurt timp după arestarea acestora, s-a trecut la asasinarea lor în închisoare, în 1938. Acest episod avea să-l urmărească pe „Primul Sfetnic al Tronului” până în ultima clipă.

Ultimul drum al lui Călinescu era deja bătătorit de numeroase tentative asupra vieţii sale, lucru cunoscut şi de către primul ministru prin raportările primite de la Serviciile Secrete.

Testamentul lui Armand Călinescu

Conştient de pericolul în care se afla, dar şi ca urmare a numeroaselor note din partea Serviciilor de Informaţii, Armand Călinescu lasă un testament pe care l-a scris la 21 iulie 1938, cu un an şi două luni înainte de a-şi gasi tragicul sfârşit.

 În acest document vedem că averea premierului nu era una prea mare, gândindu-ne la demnităţile pe care acesta le-a ocupat. De asemenea, în acest moment, ies în evidenţă profunzimea şi devotamentul cu care acesta şi-a exercitat serviciul în slujba ţării şi a tronului. Textul integral al Testamentului îl redăm şi noi mai jos:

„În caz de moarte a mea, casele din str. Dr. Clunet 12 Bucureşti, vor fi imediat vândute, trecându-se asupra cumpărătorului datoria de la Institutul de credit hipotecar. Suma ce se va prisosi din preţ va reveni iubitei mele soţii, Adela, care o va întrebuinţa fie spre a-şi cumpăra un apartament mai mic, fie spre a achita datoria ce grevează moşia Ciupa.

Moşia Ciomăgeşti, lotul din Poiani, mobile, tablourile şi biblioteca din Bucureşti, rente de stat (1.430.000 lei) ce se va găsi în casă, rămân fiului meu. Folosinţa acestor bunuri, însă, va aparţine, pe cât timp va trăi, soţiei mele Adela.

Rog pe iubitul meu fiu, Barbu, să fie cuminte, să o respecte pe mama lui şi să se gândească la numele pe care i-l las şi pe care şi eu l-am cinstit precum l-am moştenit dela tatăl meu. Îl sfătuiesc să îmbrăţişeze cariera militară sau magistratura. Să slujească Ţara şi Tronul cu credinţă şi devotament aşa cum am făcut-o eu.

Doresc să fiu înmormântat la Curtea de Argeş alături de părinţii mei. Voi fi purtat de un car îmbrăcat în verdeaţă şi tras de şase boi. După car să meargă delegaţii satelor din județul Argeş pentru cari am luptat în viaţă cu drag!”

Ce scria presa vremii despre Armand Călinescu

Daily Telegraph, într-un articol din 1938, îl caracterizează pe vicepremierul, ministrul de interne şi ministrul apărării (cele 3 portofolii pe care Călinescu le ocupa la acel moment, fiind şeful de facto al Guvernului României), ca „Omul forte” al Cabinetului român. Iar în ceea ce priveşte consideraţiile asupra aspectului fizic, acelaşi jurnal notează:

„Domnul Călinescu câştigă în energie ceea ce îi lipşeste în înălţime. Datorită staturii scunde, este adesea comparat cu Napoleon şi Dolfuss. Şi-a pierdut un ochi într-un accident şi poartă întotdeauna un monoclu negru.”

Inteligenţă, mare putere de muncă, deosebită cultură generală, curaj unanim recunoscut, în ciuda ameninţărilor zilnice primite din partea „gardiştilor”, îndrăgostit de realism. Aceştia sunt termenii pe care îi regăsim în presa vremii, atât internă, cât şi internaţională, referitor la Armand Călinescu.

Toate acestea l-au ajutat în viitoarea carieră politică.

Când vorbim despre Armand Călinescu trebuie să spunem că acesta a avut un Cursus honorum „ca la carte”, urcând pe rând toate treptele ierarhiei politice. Acesta a început prin a activa în rândurile Partidului Ţărănesc, în 1919, fiind ales în mai multe legislaturi deputat de Argeş, între 1926 şi 1937.

În 1928 este numit prefect al Argeşului, ţinutul său natal. În 1929 este numit subsecretar de stat la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, iar în 1930 este numit subsecretar de stat la Interne.

Între 1937 şi 1939 ocupă pe rând portofoliile Ministerelor de Interne, Sănătăţii, Educaţiei şi Apărării (ad-interim). La 1 februarie 1939 este numit vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, iar la 7 martie devine Preşedinte al Consiliului de Miniştri, după moartea predecesorului său Patriarhul Miron Cristea.

Relaţia cu regele

Tot acest parcurs organic în viaţa politică românească, dar şi numeroasele calităţi, l-au determinat pe rege să îşi investească toată încrederea şi să-l facă pe Călinescu cel mai de încredere om al său şi „Primul Sfetnic al Tronului”.

Cei doi au avut o relaţie care o extrepolează pe cea instituţională, lucru pe care îl sesizăm în notele din Jurnalul lui Carol al II-lea, din care aflăm lucruri extrem de interesante privitor la ataşamentul pe care îl avea Carol pentru Armand Călinescu. Astfel, despre pierderea Preşedintelui Consiliului de Miniştri, Regele notează: „Pierderea aceasta este ireparabilă. N-am găsit la noi în ţară pe cineva care să fi corespuns mai bine misiunii cu care fusese însărcinat. Pentru mine personal este o pierdere de neînlocuit. Puteam să fiu liniştit cu el, era energic, capabil, spirit politic clar, care vedea departe şi lua măsuri potrivite situaţiilor. Pe lângă aceasta, îmi va aduce nesfârşite complicaţii politice atât înterne, cât şi externe. Înlocuirea lui va fi o problemă între cele mai grele şi delicate.  (...) M-am culcat, dar nu pot dormi, gândurile fug. Nu pot realiza că acest slujbaş atât de bun şi credincios nu mai e şi, în acelaşi timp, simt în sufletul meu nu numai durerea, dar şi un vid îngrozitor.”

Carol al II-lea: „O pierdere enormă pentru mine și pentru țară”

În continuare, în data de 22 septembrie,   Regele Carol II notează despre cât de afectată era Elena  Lupescu (Duduia), „amica” sa: „Duduia e complet frântă, eu mă ţin, dar în suflet mă doare nespus de mult”.

După două zile de „tărie regală” se produce declicul:

„Astăzi, la mine, reacţiunea s-a produs. Je me suis effondré  (fr. m-am prăbuşit) şi am plâns, într-o criză oribilă de nervi, toată după-amiaza. Încep să realizez cu adevărat ce enormă  pierdere este pentru mine şi ţară această dispariţie cu mult mai devreme a acestui om în care puteam avea încredere. Pe zi ce va trece vremea, îmi voi putea şi mai bine da seama cât va lipsi această minte vioaie, această energie de neînfrânt, această activitate creatoare şi rodnică. Rar am simţit în sufletul meu şi în mintea mea un sentiment de vid aşa de complet. Se zice că nimeni nu este indisensabil, desigur că în cele mai multe cazuri aşa este, dar iată excepţia care confirmă regula.”

Amploarea şi gravitatea istorică a situaţiei în care se află regimul autoritar instaurat de Carol II prin Constituţia din februarie 1938, sunt evocate în continuare în jurnal, în zilele ce s-au succedat de la moartea lui Călinescu:

„Cu această zi (de după înmormântarea lui Armand Călinescu la Curtea de Argeş) s-a încheiat o epocă a istoriei noastre. O epocă care dădea mari speranţe şi pe care eu ma bizuiam să pot face lucruri mari, să am o epocă de guvernare rodnică, cu un om care impunea, pe zi ce trecea, mai mult respect chiar şi celor mai învreşunaţi duşmani ai lui. Mâine ce se arată, ce zori se vor deschide pentru mine şi pentru ţară? Actualmente nu văd decât neant. Pe cine să mă bizui? Azi e în primejdie chiar regimul şi, prin regim, eu şi ideea monarhică!”

Pasajul de mai sus este unul extrem de relevant din punct de vedere istoric. Tocmai pentru că  Regele recunoaşte eşecul pe care regimul îl suferă odată cu pierderea lui Călinescu. Acest eşec fiind precedat de un altul reprezentat de regimul constituţional, desfiinţat prin noua Constituţie din 1938. Este primul semn de slăbiciune dintr-o serie ce va culmina cu părăsirea Tronului şi a Ţării, la 6 septembrie 1940.

În continuarea însemnărilor lui Carol II este vădită urma adâncă lăsată de asasinarea lui Călinescu:

 Joi 28 septembrie:  „S-a împlinit săptămâna de când s-a întâmplat marea nenorocire. Golul ce l-a lăsat Călinescu îl simt din clipă în clipă mai mult.(...) La 9, noul Guvern a depus jurământul. Mi-a trecut un fior când i-am văzut pe toţi adunaţi şi că din capul lor lipsea figura energică şi sprintenă a lui Călinescu.

Au trecut 8 zile de la acel act mişelesc şi tot nu-mi vine a crede că e posibil.

Prin jurământul de astă seară se formează al 17-lea guvern al meu în 9 ani şi al 3-lea din anul acesta; când voi ajunge oare la o stabilitate mai mare? Cu Călinescu îmi pusesem această speranţă şi, dacă nu s-ar fi întâmplat nenorocirea, el ar fi putut guverna încă mulţi ani, cel puţin 6, dacă nu mai mult.”

Sâmbătă, 21 octombrie 1939: „A trecut luna de la moartea lui Călinescu şi, pe zi ce trece şi fiecare dată când lucrez cu Argetoianu, simt mai mult lipsa lui.”

Din toate cele notate de către Rege în jurnalul său reiese clar afecţiunea pe care o avea faţă de Armand Călinescu, dar dincolo de acest fapt, sesizăm factorul deosebit pe care premierul îl constituia în stabilitatea ţării, a lui Carol şi a regimului.

Şi mai interesante sunt ultimele gânduri mărturisite de Rege în jurnalul său. Anume „cel puţin 6 ani, dacă nu mai mult”, de guvernare cu Călinescu în frunte. Ţel ce până atunci nu fusese nicidecum atins, având în vedere faptul că în 9 ani fuseseră 17 guverne.

Regele Carol al II-lea avea să intuiască bine „Începutul sfârşitului”, asasinarea constituind o lovitură decisivă creatorare de instabilitate, culminând cu abdicarea sa, doar un an mai târziu, la 6 septembrie 1940, desigur pe fondul cedărilor teritoriale.

Reacţii în presă

La auzul tragediei s-a decretat doliu naţional, şcolile fiind închise două zile.

Atât presa vremii, cât şi opinia publică au condamnat actul comis asupra Primului Ministru. Opiniile erau unanim împotriva unor astfel de acte „teroriste”, în momente în care țara avea nevoie de linişte şi stabilitate mai mult ca oricând, având în vedere evoluţiile pe plan internaţional. În acest sens ziarul Universul, în ediţia dedicată asasinării lui Armand Călinescu, notează:

„Nu e român care să nu resimtă toată îngrijorarea pe care un asemenea asasinat o inspiră în zilele grave de astăzi, când liniştea, ordinea şi solidaritatea naţională sunt imperative care trebuie să comande de la un capăt la altul al ţării.”

Vestea asasinării „Primului Dregător al Ţării” a stârnit indignare şi revoltă mai ales în cercurile universitare şi în special la facultăţile de unde proveneau studenţii asasini. Astfel, Facultatea de Drept a dispus radierea din matricolele şi registrele Facultăţii, a celor doi studenţi implicaţi în asasinat, astfel încât aceştia „să nu mai figureze alături de studenţii conştincioşi şi muncitori.”

La fel şi Consiliul Politehnicii, a dispus radierea din toate scriptele facultăţii a studentului care a participat la asasinat, menţionându-se că acesta urma să fie oricum exmatriculat din pricina neparticipării la cursuri sau la vreun examen.

De asemenea, în aceste comunicate sunt evocate sprijinul şi înţelegerea de care a dat dovadă fostul Preşedinte al Consiliului de Miniştri în materie de neobosită susţinere a învăţământului. La nivel internaţional reacţiile au fost la fel de categorice împotriva unor astfel de gesturi, precum au fost şi în ţară.

Ziarul Universul publică, la 22 septembrie 1939, o serie de reacţii internaţionale la tragicul eveniment din România, punându-l în strânsă legătură cu situaţia internaţională:

Oficiosul Vaticanului, Osservatore Romanotitrează: „Asasinarea Preşedintelui de Consiliu al României apare cu atât mai sinistră cu cât se profilează pe scena furtunoasă a zilelor în care trăim. Condoleanţele noastre naţiunei române. Ne unim, profund îndureraţi, la doliul poporului român.”

„Presa iugoslavă este unanimă în a condamna acţiunea criminală a asasinilor preşedintelui de consiliu Armand Călinescu.”

„Presa elenă condamnă în termeni energici asasinatul şi afirmă că întreg poporul elen ia parte din toată inima la durerea naţiunei române, amică şi aliată.”

„Omagiul presei belgiene pentru Armand Călinescu” este titlui din Universul care citează ziarul belgian Vinghtieme Sieclecare publică un amplu „articol consacrat memoriei premierului român, scriind printre altele”:

„Mic de statură şi palid, acest om deţinea secretul unei mari puteri de seducţiune, datorită inteligenţei sale strălucite. La tribuna Camerei era cel mai vehement şi cel mai sobru dintre oratori, într-adevăr omul necesar României, în aceste momente cruciale ale existenţei sale. România se strânge în jurul Tronului şi face faţă cu linişte situaţiei din jurul frontierelor sale.”

În continuare este condamnat asasinatul, acuzând aşa-zisa „Gardă de Fier” şi aşa-zişii „cavaleri ai morţii” de fanatism sectant.

Sigur că, privind în urmă, avem avantajul de a şti pentru cât timp a făcut România „faţă cu linişte situaţiei din jurul frontierelor sale”, ceea ce nu a durat decât un an de la tragicul eveniment.

Luptele dintre legionari și rege au distrus țara

Totul a fost un joc. De la asasinarea lui Codreanu la asasinarea lui Armand Călinescu. Un joc între ambiţiile Regelui şi legionari. Joc care nu a făcut altceva decât să erodeze  ţara. O înşiruire de evenimente tragice soldate cu victime în ambele părţi, care nu au stabilit vreun câştigător, ci a stabilit cu siguranţă învinsul: România, victima ce a căzut mai târziu pradă rapturilor teritoriale.

O victimă îmbolnăvită de facţiunile ce s-au luptat pentru putere în momentele cele mai vitale premergătoare tragediei celui de-Al Doilea Război Mondial.

Armand Călinescu a fost un pion al Regelui, însă, cu certitudine, mai putem spune că a fost un patriot, un om fidel ţării, cu o viziune benefică dezvoltării României de până în Marele Război.