Scenariul „Luceafărului“: durerea lui Eminescu după descoperirea amenturii Caragiale - Veronica Micle

În spatele „Luceafărului“ stă „un scenariu“ desprins din viaţa reală a lui Mihai Eminescu. Poezia a fost scrisă după descoperirea amantlâcului dintre Caragiale şi Veronica Micle. În poezie, personajul „Luceafărul“ ar fi însuşi Eminescu, în vreme ce Cătălina şi Cătălin au fost inspirate de Veronica şi Caragiale. Titu Maiorescu a fost inspiraţia pentru personajul „Demiurgul“.

Cea mai cunoscută poezie din literatura română, capodopera poetului Mihai Eminescu a văzut lumia tiparului în 1883, când a fost publicată în Almanahul Societăţii Studenţeşti ”România Jună” din Viena. Biografii lui Eminescu au descoperit faptul că poemul a fost început în 1873. De-a lungul anilor, poezia a fost scrisă, rescrisă şi finisată de mai multe ori până la publicarea din 1883. 

Analizând viaţa marelui poet, biografii lui Eminescu au ajuns la concluzia că în spatele triunghiului amoros Luceafărul-Cătălina-Cătălin s-ar ascunde în realitate un triunghi amoros al cărui protagonist a fost însuşi Eminescu. Astfel, poezia ar fi fost scrisă de Eminescu, după ce a descoperit infidelitatea Veronicăi Micle, care avusese o aventură cu Caragiale, bun prieten al lui Eminescu. Teoria a fost expusă pentru prima dată de I. Al. Brătescu Voineşti. Potrivit acestuia, personajele din Luceafărul ar putea fi uşor identificate, dat fiind contextul dramei trăite de poet. 

„Luceafărul n-ar fi altul decât Eminescu, izolat în spaţii, «nemuritor şi rece», Cătălina – Veronica Micle, Cătălin, fecior de casă şi paj, n-ar fi altul decât Caragiale, iar Demiurgul – esteticianul Maiorescu. Geneza «Luceafărului» ar sta, aşadar, într-un conflict erotic şi faptul pare confirmat azi prin producerea mărturiilor lui Brătescu-Voineşti care a văzut în ea, încă din 1892, expresia unei mari suferinţi a poetului“, mai dezvăluie cartea din 1939.

Teoria potrivit căreia „Luceafărul“ ar fi fost inspirată din tragedia amoroasă trăită de poet este susţinută şi de scrisorile dintre Veronica şi Eminescu, dar şi dintre Veronica şi Caragiale.

Buni prieteni

Mihai Eminescu şi Ion Luca Caragiale s-au cunoscut pe vremea când poetul a fost cooptat în trupa de teatru a lui Costache Caragiale, unchiul lui Ion Luca. Tinerii au legat o frumoasă prietenie şi se spune că vreme de un an au fost nedespărţiţi. Caragiale îl admira pe Eminescu şi spunea despre el că „Era nefiresc de frumos... Prea frumos să fie adevărat”. Eminescu îl considera pe Caragiale „Un adevărat dandy. Îmbrăcat bine, elegant şi cu multe cunoştinţe despre literatură, dar şi un mare iubitor de teatru“. 

Drumurile celor doi s-au despărţit când Eminescu a plecat la Viena. S-au regăsit câţiva ani mai târziu în redacţia ziarului „Timpul“ din Bucureşti şi la Junimea. Caragiale începe să publice în ziarul „Timpul” la sfârşitul anului 1877, Eminescu fiind cel care a intervenit la Ioan Slavici, directorul ziarului, pentru angajarea fostului său amic. „În momentul când se pune angajarea lui Caragiale la «Timpul», Eminescu se exprimă cu magistrala-i intuiţie: «Nu există în Bucureşti un om mai capabil în ale gazetăriei şi artei ca I. L. Caragiale!»“ , notează B. Jordan şi  Lucian Predescu, autorii cărţii „Tragicul destin al unui scriitor“, apărută în 1939.

Caragiale este angajat şi, tot graţie lui Eminescu, cel care l-a încurajat, începe să-şi dezvăluie în articole adevărata vervă satirică. Cei doi revoluţionează redacţia ziarului „Timpul“, schimbând modalitatea de lucru, mânaţi de pasiunea pentru meşteşugul cuvintelor. Având firi şi temperamente diferite, de multe ori, între cei doi amici se iscau conflicte care duceau la supărări ce ţineau zile în şir. Zilele de lucru în care nu erau certaţi se încheiau seara, în oraş, unde Eminescu şi Caragiale, în faţa unei carafe de vin, continuau discuţiile despre artă, filosofie şi literatură.

„Alteori, îşi povesteau amănuntele vieţii lor intime şi, desigur, Eminescu va fi scăpat vreo vorbă despre dragostea sa aprinsă pentru Veronica Micle pe care o părăsise la Iaşi şi căreia îi trimitea regulat scrisori de dragoste“, mai notează autorii cărţii de la 1939.

Caragiale a părăsit redacţia ziarului „Timpul“ în 1878. În acelaşi an, având deja un nume în literatură, Caragiale îşi face intrarea în Junimea de la Iaşi, condusă de Titu Maiorescu. Se spune că dramaturgul a fost atras către Junimea tot de Eminescu. 

Amantlâc Caragiale-Veronica

La Junimea din Iaşi, Caragiale a cunscut-o pe iubita lui Eminescu şi între cei doi s-a înfiripat o relaţie amoroasă. Eminescu, rămas redactor la ziarul „Timpul”, ajungea mai rar la Iaşi şi relaţia cu Veronica se derula mai mult prin intermediul scrisorilor de amor. Blonda pasiune a lui Eminescu a căzut în braţele flegmaticului Caragiale, fără ca poetul rămas la Bucureşti să bănuiască ceva. Caragiale i-a mărturisit infidelitatea lui Titu Maiorescu, atunci când acesta l-a informat că Eminescu are gânduri de însurătoare cu Veronica.

„Caragiale află de intenţiile poetului şi, cuprins prima dată de remuşcare, se prezintă la Maiorescu şi îi vorbeşte deschis asupra acestor intenţii ale poetului. El îi împărtăşeşte teama că Eminescu e în stare să comită faptul şi că ar trebui împiedicat de la aceasta, deoarece Veronica avea mulţi prieteni intimi printre care şi el, Caragiale”, dezvăluie cartea „Tragicul destin al unui scriitor”, care prezintă biografia lui Caragiale.

Maiorescu a păstrat secretul trădării lui Caragiale până în momentul în care Eminescu însuşi a venit să-l anunţe că e pe cale să se însoare cu Veronica. „Eminescule, iartă-mă, te rog, de sfâşierea pe care ştiu că ţi-o pricinuiesc, dar aceea pe care ţi-ai ales-o drept tovarăşă de viaţă nu merită această cinste, nu merită! Înainte de d-ta a fost prietena altora, a fost şi a lui Caragiale. Mi-a mărturisit-o chiar el”, i-ar fi spus Maiorescu poetului înşelat, după cum avea să relateze I. Al. Brătescu Voineşti.

Scuzele Veronicăi: ”Am vrut să mă înşel pe mine însămi şi prin o prostie am vrut să cred că te-am uitat”

După aflarea infidelităţii, Eminescu îl ameninţă pe Caragiale cu duelul, însă cei doi nu ajung la confruntare fizică. Reia relaţia cu Veronica şi, pentru o vreme, o ascunde de ochii junimiştilor de teamă bârfelor care s-ar fi putut isca.

„Pe domnul în chesiune l-am bruscat în societate, dar a tăcut frumuşel ca un om de nimic ce este. Am consultat pe un om cunoscător de afaceri ce trebuie să fac pentru a cere scrisorile tale. El mi-a spus că tu trebuie să i le ceri. În caz că nu ar voi să le dea, căci e liber a nu voi aceasta, pot să-l silesc să-mi dea satisfacţiune. Te rog, dar, cere-i scrisorile şi răspunde-mi apoi dacă ţi le-a trimis sau nu. Nu te mai îndoi că e de absolută rea-credinţă. E un om care nu poate fi altfel“,  îi scria Eminescu Veronicăi.

Iar infidela Veronica, iertată de poet, se scuza: „ ...am vrut să mă înşel pe mine însămi şi prin o prostie am vrut să cred că te-am uitat, însă dorinţa nespusă ce aveam a te întâlni şi regretul că nu te zărisem măcar un timp, două săptămâni, era o dovadă vie şi puternică că sufletul meu era încă plin de tine. Prostia era făcută. Să nu mă acuzi pe mine, căci eu sunt atât de dreaptă, încât nici ţie nu voi să-ţi aduc bănuieli şi imputări. Aşa a fost să fie, era scris, era destinat”.

Caragiale a plâns la aflarea veştii despre boala lui Eminescu

Când Eminescu a fost lovit de boală şi a dat primele semne de nebunie, reacţia fostului său amic a fost să izbucnească în lacrimi la aflarea veştii. Scena în care Caragiale a aflat despre primul acces de nebunie al prietenului său din tinereţe a fost redată de Titu Maiorescu în Jurnal: „Duminică, 26 iulie 1883. Înnebuneşte Eminescu. A binecuvântat cu ochii aţinţi în zid pe doamna Maiorescu şi pe d-ra Livia, l-a strâns în braţe pe d Maiorescu tremurând din toată firea. Veni apoi Caragiale, la dejun, la noi, aflând despre Eminescu începu să plângă”. Caragiale a devenit în următorii ani cel mai mare apărător al operei lui Eminescu în cercurile literare ale vremii, în ciuda faptului că relaţia de prietenie se sfârşise.