Rolul benefic al Cuceririlor în Istorie
Citesc cu deosebită încîntare Istoria Asiei Centrale. Istorie și civilizație, de Jean-Paul Roux, varianta românească din 2010 a cărții apărute în Franța în (1997) sub titlul LʼAsie centrale, histoire et civilisation. Întrece Histoire de l’empire mongol, apărută în 1993 în Franța, încă netradusă la noi.
Asta deoarece autorul insistă în Istoria Asiei Centrale pe ceea ce dă farmec Istoriei, altfel seacă și nesuferită bacalaureaților, care trebuie să știe pe de rost date răsfățate de Wikipedia: Civilizația vieții de fiecare zi.
Într-un efort de a privi Asia Centrală de sus, din cer, dintr-o dronă, Roux radiografiază un conflict planetar mai puțin știut, pus în umbră de conflictul Romani – Barbari: Cel dintre sedentari și nomazi.
Antipatia mongolilor față de tot ce se ridică spre cer din piatră nu-și are rădăcinile în sălbăticie, cum s-ar crede, ci într-o necesitate vitală. Nomazii au nevoie de pășuni pentru turmele de oi, acaci și pentru hergheliile de cai. Ca să fie pășuni, trebuie cîmp întins, fără ogoarele agricultorilor, ziși și sedentari, și îndeosebi fără orașe, cetăți. Istoriile fabuloaselor cuceriri ale mongolilor dezvăluie printre tacticile de luptă trimiterea unor unități de cercetare diversiune înaintea grosului armatei. Scopul lor e triplu:
- Să fotografieze teritoriul, ajutați de memoria vizuală fabuloasă, dezvoltată la nomazii care, trăind în cîmp deschis, pentru a supraviețui, au nevoie de ochi de reporter și de memorie de computer.
- Să cumpere în materie de oameni tot ce se poate cumpăra, folosind mita, dar și războaiele interne.
- Să caute pășuni și dacă nu sînt să distrugă ogoare, astfel încît grosul armatei, o Armată bazată pe tancurile care sînt caii, să aibă de unde să se alimenteze.
Mă seduce din Istoria lui Roux șansa de a vedea trecutul dinspre Est și nu dinspre Vest. Descopăr mai întîi imperii despre care știam puține lucruri, cum a fost, de exemplu, cel al ahmenizilor. Wikipedia în varianta românească scrie despre Imperiul Ahmenid:
„Imperiul Ahemenid a fost primul dintre Imperiile Persane care se întindea pe teritoriile Iranului, Irakului, Afganistanului, Uzbekistanului, Turciei, Ciprului, Siriei, Libanului, Israelului și Egiptului de azi.
La apogeul întinderii sale teritoriale pe la 500 î.Hr., îi aparțineau și porțiuni din Libia, Grecia, Bulgaria, Pakistanul de azi precum și teritorii în Caucaz, Sudan și Asia Centrală. Imperiul a durat începînd cu anexarea Imperiul Medic sub Cirus II în 550 î.Hr. pînă la cucerirea sa de către Alexandru cel Mare în 330 î.Hr.
În cadrul dinastiei ahemenide s-au remarcat: Cirus cel Mare, Darius I, Xerxes I.”
Imperiul s-a prăbușit sub loviturile administrate de Alexandru cel Mare. Istoria lui Roux descrie campania macedoneanului, dar nu dinspre Vest, cum se face în mod obișnuit, însoțind pe Alexandru cu oastea sa, așa cum ziariștii americani, în varianta embeded, au însoțit armata americană în Irak, ci dinspre Est, adică așteptîndu-l pe Alexandru să vină, stare de spirit al celor care locuiau în Asia Centrală.
Ca și în cazul lui Ginghis Han – noi am spune, ca și în cazul Imperiului roman sau al lui Napoleon – cucerirea unor teritorii pînă atunci împărțite a determinat unificarea – în cazul rușilor, cei care i-au unificat au fost mongolii – sau răspîndirea unor idei, obiceiuri, chiar cuceriri ale științei.
Alexandru a răspîndit în Asia centrală elenismul. Romanii au adus în teritoriile de păroși barbari, nespălați, termele. Napoleon a adus cu cel ideile Revoluției franceze. Armata Roșie a impus în Europa ocupată ideile comuniste. Uite că despre rolul benefic al cuceririlor războinice n-a scris nimeni pînă acum. Sau, mă rog, nu știu eu să fi scris cineva.
Foto sus: Scenă de luptă de pe sarcofagul de la Altıkulaç (secolul IV î.Hr.), reprezentând un călăreț persan atacând un grec (© Dan Diffendale / Wikimedia Commons)
Mai multe pentru tine...
