Prințul Carol, ajutat de germani să se căsătorească în secret cu Zizi Lambrino

La Iași, unde se afla în refugiu cu întreaga familie regală, Guvernul și Parlamentul, după înfrângerile din toamna anului 1916, prințul Carol (viitorul rege Carol al II-lea) o reîntâlnește pe Ioana Lambrino, cunoscută sub numele de Zizi, cu cinci ani mai mică decât el. Provenea dintr-o familie bună, înstărită, cu rădăcini grecești, ea însăși pretinzând că se trage din împăratul bizantin Mihail Rangabe, fapt extrem de discutabil.

„Era o brunetă mică de statură, oacheșă, întru câtva durdulie, plină de imaginație și ambiție și cu o puternică personalitate”. (Paul D. Quinlan) 

Prințul Nicolae, fratele lui Carol, spunea despre ea că era mai degrabă vulgară, ceea ce pare plauzibil având în vedere gusturile lui Carol. Cert e că, în 1918, idila lor se transformă într-o iubire pasională, Carol fiind decis să se căsătorească cu Baby (numele de alint dat de Carol iubitei sale). Părinții lui au încercat să pună capăt relației trimițându-l pe prinț pe front, dar niciunul dintre ei nu și-a putut închipui cât de departe va ajunge moștenitorul tronului în nebunia lui.

Fiind evident că încheierea unei căsătorii pe teritoriu românesc, supus Constituției și legilor românești (care-i interziceau căsătoria cu o româncă), nu este posibilă, Carol, fără să se gândească la consecințe, alege să dezerteze și să plece la Odessa, teritoriu aflat sub autoritatea inamicului, pentru a o lua de soție pe aleasa inimii lui. Pe 2 septembrie pleacă împreună cu Zizi și cu prietenul său, locotenentul Henry Serdici, spre Odessa, dar pe drum este recunoscut și reținut de autoritățile germane de ocupație din Ucraina. 

Nemții însă, dornici să-i provoace neplăceri Regelui Ferdinand, pe care-l acuzau că-și trădase neamul și țara de origine, îl ajută pe Carol să-și ducă la bun sfârșit nebunescul plan. Pe 13 septembrie 1918, în Catedrala Pokrovska din Odessa, Carol și Zizi erau cununați de preotul ortodox Sarafski, care primise 50.000 de lei pentru a oficia o căsătorie ilegală din punctul de vedere al legilor românești, amândoi mirii fiind totuși cetățeni români. Martori au fost Serdici și un ofițer german.

Carol își pregătise escapada destul de bine, astfel că s-a aflat la Curte de dispariția lui după două săptămâni, când faptele oricum erau deja consumate. Șocul a fost îngrozitor pentru ambii părinți. Ferdinand, deși era conștient că fiul său nu împărtășește aceleași idealuri și principii cu el, nu-și putea închipui că Carol va merge atât de departe. Maria a fost afectată îngrozitor și în plan personal, și în plan politic. O durea faptul că fiul ei nu-i spusese nimic, dar se gândea și la soarta dinastiei, pusă acum în pericol de Carol.

Exemplul familiei țariste, asasinată cu două luni mai devreme, nu era prea încurajator. Carol însuși credea că următoarea familie regală omorâtă va fi cea română. De fapt, a și existat un plan de asasinare a familiei regale, pus la cale de bolșevicii ruși, dar loialitatea Armatei și a populației față de dinastie, precum și fermitatea acțiunilor guvernului Brătianu au împiedicat materializarea lui.

Premierul Alexandru Marghiloman a cerut insistent îndepărtarea lui Carol de la succesiunea regală și numirea prințului Nicolae drept moștenitor al Coroanei. Nici Ferdinand şi nici Maria nu erau însă pregătiți să facă un pas atât de radical. Așa încât l-au trimis pe colonelul Baliff, aghiotantul Reginei, cu trenul regal ca să-l aducă înapoi pe Carol, folosind chiar și forța. Având în vedere că și generalul Averescu, eroul de la Mărăști și fost prim-ministru, cerea îndepărtarea lui Carol de la tron, Știrbey a venit cu soluția salvatoare afirmând că o astfel de măsură trebuie să întrunească consensul tuturor oamenilor politici. Întâlnirea factorilor politici, care nu a fost un Consiliu de Coroană, i-a dat câștig de cauză lui Carol, apărat cu vehemență – contrar opiniilor ulterioare – de Ionel Brătianu:

„De bună seamă, fapta principelui Carol este în sine și prin amănuntele ei odioasă și de neiertat, dar trebuie găsit un mijloc ca să se revină asupra ei. Cu vremea va uita și dinastia va fi astfel scutită – și prin ea țara – de zguduiri de natură a stânjeni întreaga noastră evoluție normală”.

Carol era salvat, dar evident că trebuia să renunțe la căsătorie și să efectueze 75 de zile de arest, ordonate de tatăl său, la Mănăstirea Horaița din munții Bicazului. Pentru oricare alt ofițer din Armata română pedeapsa ar fi fost moartea. Finalul fericit al războiului și intrarea triumfală a suveranilor în București au făcut ca asupra episodului Zizi Lambrino să se aștearnă tăcerea. La 8 ianuarie 1919, Curtea Supremă a României a anulat căsătoria lui Carol cu Zizi. Doar că, odată reveniți în București, cei doi foști soți au început să se revadă și, în scurt timp, Zizi a rămas însărcinată. Carol, om de onoare, voia să recunoască copilul și să se recăsătorească, motiv pentru care a refuzat să-și urmeze regimentul în campania din Ungaria şi a fost nevoie de intervenția extrem de energică și de patetică a Reginei Maria ca să-l facă să plece pe front, totuși:

„Mai degrabă să mori de un glonț dușman și să zaci în bunul pământ românesc, decât să dezertezi într-un asemenea moment”.

Neserios și încăpățânat, ca de obicei, Carol, înainte de a pleca pe front, trimite o scrisoare tatălui său, prin care renunță la tron:

„Declar că renunț la calitatea mea de Principe moștenitor al Coroanei României, atât pentru mine personal, cât și pentru descendenții mei…”.

Familia regală refuză însă să ia act de renunțarea lui Carol la tron, cerând totodată liderilor partidelor politice să nu întreprindă niciun demers în Parlament, fapt care ar fi dus la proclamarea ca prinț moștenitor a lui Nicolae, încă prea mic (avea 15 ani) pentru o asemenea sarcină.

Încetul cu încetul însă, Carol a început să o uite pe Zizi, iar la 7 ianuarie 1920 le-a promis părinților că va renunța la Zizi pentru țara sa. „Sacrificiul” lui Carol a venit la timp, deoarece chiar a doua zi Zizi a dat naștere unui băiețel, care va fi botezat Carol-Mircea, în onoarea tatălui său și în amintirea celui mai mic dintre frații lui Carol, mort în 1916, la vârsta de trei ani, de tifos.

Zizi Lambrino şi fiul ei și al prințului Carol, botezat Carol Mircea Grigore

Temându-se că în urma acestui eveniment prințul Carol s-ar putea răzgândi, părinții săi l-au convins să plece într-o croazieră în jurul lumii. Călătoria urma să dureze șapte luni și să aibă ca repere principale Istanbulul, Egiptul, Ceylonul, China, Hong Kong, Japonia și Statele Unite. Cu excepția vizitei în Japonia, care va avea un caracter oficial, restul călătoriei era strict privat. Spre mirarea multora, Carol s-a comportat impecabil în timpul călătoriei, evitând scandalurile, băutura și femeile, vizitând mult (fabrici, firme, muzee, parcuri naturale), uimind pe toată lumea prin afabilitate, cunoștințe generale, spirit pătrunzător, inteligență și umor. Astfel, întrebat de ziariștii americani ce părere are despre prohibiție, care intrase în vigoare de peste opt luni, Carol a replicat ironic:

„Când începe?”

Între timp, în țară, familia regală rezolvase problema cu Zizi Lambrino, oferindu-i acesteia suma de 500.000 de franci plus un fond de 2.200.000 de franci plătibil în următorii 20 de ani, cu condiția să părăsească definitiv țara. Aventurile sentimentale ale prințului moștenitor începeau să coste scump țara, inclusiv din punct de vedere financiar. Cât despre cei doi foști amorezi, ei se vor mai întâlni o singură dată, la Paris, în 1925, când Carol era deja încurcat cu Elena Lupescu. Zizi va muri în 1953, cu două săptămâni înainte de Carol.

Acest text este un fragment din articolul „Carol al II-lea a avut totul și a pierdut totul”, publicat în numărul 224 al revistei Historia, disponibil în format digital pe platforma paydemic.com